Tema si viziunea despre lume in Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Romanul a apărut în anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul însuşi spune că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în pat pentru multă vreme”.

Criticul G. Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului îl caracterizează drept “… o proză superioară”.

Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia schiţate în Ciclul morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care găsim precizarea că: “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.” Ţinând să ajungă la maximum de veridicitate şi autenticitate, C. Petrescu sondează sistematic straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului, fie el cât de crud, devine o normă morală fundamentală.

Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiză de psihologie generală, ci analiza sentimentului trăit de personaj în condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregătirea intrării în război şi de participarea la război. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a schimbat caracterul de notări zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experienţe dramatice, în care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile juste ale chinurilor din conştiinţa lui stăpânită de gelozie.

Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune structurală; ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudură organică în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.

Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care subliniază că ultima noapte de dragoste este şi întâia noapte de război. E noaptea punctului de sudură care unifică consubstanţial cele două părţi.

Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează.

În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar la Camil Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea adevărului. Retrăirea explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal, pentru că şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate şi loialitate.

În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui interioară, supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii lui. E o iubire pură, ideală şi absolută care este pătată de infidelitatea soţiei sale Ela?

Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, – el student la Filozofie, ea studentă la Litere – o dragoste care aducea în viaţa lui de student sărac unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Dar o moştenire neaşteptată, lăsată lui de Tache Gheorghidiu, unchiul său foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în lumea marii burghezii, Ela se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o conduce la mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează. De la nevoia de dragoste absolută la gelozia chinuitoare – iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.

Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi neexplorate şi ea poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o introspecţie ascuţită a personajului.

De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută.

Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobeşti, organizat de Anişoara, care avea mania excursiilor “în bandă”. Femeia de lume, Ela, face în aşa fel încât să-l aibă alături în maşină pe G., “dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, şi sufletul lui începe să fiarbă înăbuşit. Excursia astfel devine o tortură pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al soţiei sale lua proporţii de cataclism al geloziei în conştiinţa lui.

Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca personalitate. A fost o despărţire chinuitoare, cu căutări îndelungi, cu momente de nepăsări parţiale, cu intenţii de împăcare, cu hotărâri întrerupte, cu aruncări orbeşti în mocirle instinctuale pentru a se răzbuna. Noua lui experienţă nu-i scoate din suflet totuşi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componentă, din fiinţa lui. Împăcarea a fost “o beţie de dureri amare, transformată în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Totul, trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită”.

Dar “fericirea” e scurtă: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu şi-aduce soţia la Câmpulung ca să-i fie mai aproape. Aici trăieşte însă “ultima noapte de dragoste” zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însă “întâia noapte de război”. C. Petrescu a transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoacă. Scenele prezentate sunt de un profund realism şi ele par a fi notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima luptă denotă o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează cu panica. Împreună cu oamenii din plutonul său, Şt. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie să asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei duşmane răstoarnă planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu înregistrează situaţii dramatice, fiind o ilustrare excepţională, de înaltă realizare artistică, a unei psihologii a groazei şi a panicii. Cu această experienţă tragică, la care se adaugă altele, ulterior, Şt. Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii în general, încât conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi umpluseră sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasă după zilele de spital, în care şi-a vindecat rana dobândită în război, Şt. Gheorghidiu este cuprins de o linişte caracteristică. Un bilet anonim îi dezvăluie că nevastă-sa îl înşeală “cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine”. Când aceasta vine acasă, îi arată scrisoarea “zâmbind”. La protestele şi explicaţiile ei cu “platitudini încălecate”, îi spune cu acelaşi zâmbet binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”.

A doua zi se mută la hotel şi-i lasă “absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe două realităţi: moştenirea şi războiul. Apoi moştenirea generează conflictul cu o seamă de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o scemă şi decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casă veche, mare cât o cazarmă”. Unchiul Tache este şi el un personaj balzacian: ursuz, avar, bătrân. Locuia într-o singură cameră, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuşeşte să-l cunoască tot datorită moştenirii, este Vasilescu Lumânăraru, milionarul analfabet.

O lume de negustori îi înfăţişează lui Gheorghidiu viaţa ca pe un imens hipodrom, în care toţi joacă la întâmplare şi câştigă la întâmplare.

Personaj balzacian este şi Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multă avere, un Stănică Raţiu ajuns în stadiul de a fi considerat “unul din cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească”. Împrejurările moştenirii i-o dezvăluie pentru prima dată pe Ela într-o altă lumină. Intervenţia acesteia i-o relevează vulgară.

Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a cărţii, în gura proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog. Problema războiului este dezbătută în tren, la Cameră, în ziarele vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă.
În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel, încât să justifice psihologic numeroasele motive şi detalii care vor interveni în “jurnalul de front”, cum a fost considerată cea de-a doua parte.

Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate, devenită calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod esenţial, trăiesc într-un climat de suspiciune, gelozie şi minciună. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul război mondial. Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a sensurilor ei.

Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul, comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii, adaptându-se perfect.

Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de  anturajul acesteia – lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea că nu poate aparţine unei asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel personalitatea morală.

Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia. Este o instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în condiţiile prielnice ale bogăţiei materiale. Nu sensul dragostei soţului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca platformă pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. Şt. Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia şi vulgaritatea şi i le alimentează lăsându-i cu mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte din avere. În gestul lui e o răzbunare, dar şi o eliberare morală.

Tănase- Vasilescu- Lumânăraru şi Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea cărora  Camil

Petrescu părăseşte problemele de conştiinţă, rămânând în planul social. Observaţia subtilă şi exactă relevă tablouri demne de o largă frescă socială. Lumânăraru îl concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagemă bancară, îl anihilează pe Lumânăraru şi-l scoate din concurenţă, umilindu-l. Asociaţia lor, este o asociaţie banditească, pusă sub egida “deşteptăciunii” politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai războiului, făcând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea ţării. Cei doi asociaţi sunt tipuri balzaciene, pe care însă a  utorul nu le dezvoltă până la capăt, dar le reia în romanul Patul lui Procust.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.