Tema si viziunea despre lume in Leoaica tanara iubirea

Poezia este pentru Nichita Stănescu  sentiment prin care lumea se reconfîgurează din temelii, descindere a realităţii în cuvânt, realitate secundă, corporală, creată în interiorul limbajului pornind de la realitate, o desprindere a cuvântului de realitatea pe care o desemnează şi construcţia unei lumi de noi sensuri şi de noi realităţi (noi semnificanţi pentru noi semnificaţii).

Aventura poeziei stănesciene este aventura cuvântului şi ea parcurge un traseu amplu, de la implicare totală în realitatea fenomenală, până la recrearea lumii în interiorul cuvântului.

Poezia Leoaica tânără, iubirea se încadrează în al doilea volum al lui Nichita Stănescu, O viziune a sentimentelor, volum care continuă într-o oarecare măsură linia celui dintâi. Situat sub semnul redescoperirii lirismului, primul volum este o odă adusă unui univers în plină geneză, univers cu care eul liric se identifică pe măsură ce se descoperă în el. Dacă în acest prim volum, dominat stilistic de prezenţa metaforei, sensul lumii este sensul iubirii, în al doilea volum, viziunea asupra lumii este o viziune a sentimentelor.

Prima secvenţă a textului marchează o ruptură, mai întâi din punt de vedere formal, printr-un anunţ impetuos, izolat de restul discursului poetic Leoaică tânără, iubirea/mi­ci sărit în faţă.

Primul vers, metaforă incompletă a iubirii (incompletă pentru că lipseşte doar conjuncţia comparaţiei, nu şi termenul de comparat), situează sentimentul în sfera de semnificaţii a simbolului leului, respectiv putere, forţă, agresivitate, dar şi eleganţă, nobleţe, simbol care, prin feminizare, capătă noi valenţe. îmbogăţindu-se cu ideea de posesivitate, leoaica, prin partea maternă a ei, garantează perpetua regenerare. Dinamismul celui de-al doilea vers trebuie pus în relaţie cu agresivitatea leoaicei, alături de care induce ideea de surpriză năucitoare pe care o produce apariţia sentimentului. Primele momente ale receptării sunt asociate cu alte imagini ale agresivităţii, respectiv ale şocului provocat de contact: Mă păndise-n încordare/mai demult/Colţii albi mi i-a înfipt în faţăjm-a muşcat, leoaica, azi de faţă. Pânda, aşteptarea camuflată, din perspectiva leoaicei-iubiri, presupune intenţie; în aşteptare se află şi eul poetic, dar aşteptarea acestuia este nedeterminată intenţional, astfel motivându-se şi surpriza pe care i-o provoacă apariţia. Pânda este deci urmată de seducţie. Momentul este marcat de o dublă transfigurare, a fiinţei invadate de sentiment şi a lumii, receptată prin prisma noii identităţi a fiinţei. în fapt, lumea se recreează reiterând momentul genezei: în jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-durajcănd mai- larg, când mai aproape/ca o strângere de ape. Nu este vorba doar de O reconfigurare, ci de o reconstrucţie al cărei rezultat este modificarea fundamentală a percepţiei realului. în Logica ideilor vagi, poetul N. Stănescu observa că fiecare dintre simţurile noastre cuprinde doar o fâşie de realitate, respectiv că, unificate, simţurile tot nu surprind întreaga realitate, care se află, de fapt, între aceste fâşii ale percepţiei senzoriale: Organele de simţ[…] nu sunt decât nişte coarne de cerb care împung aerul.Aerul împuns nu este decât aer împuns. Dar aerul dintre coarnele cerbului, ce este el? Poate fi cunoscut, poate fi împuns? Cu alte cuvinte poate fl dedus şi simţit? Fiinţa sedusă îşi abandonează simţurile distincte pentru a le unifica, Şi phvirea-n sus ţâşnijcurcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntălni/tocmai lângă ciocârlii, pentru ca apoi Să renunţe la ele (Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie/dar mâna nu le mai ştie…), în favoarea unei alte modalităţi de percepţie: sentimentul, pe care poetul îl definea ca fiind formă vagă a ideii sferice, adică a modalităţii integrale, “anti-discontinui” de cunoaştere. Tot în Logica ideilor vagi, poetul opina că literatura îşi are la origine[…] încercarea de a acoperii zonele neînregistrate senzorial ale naturii. Din acest punct de vedere, întâlnirea cu leoaica nu este altceva decât întâlnirea cu poezia, metafora-titlu fiind metafora poeticităţii.

Concepţia despre actul poetic a lui Nichita Stănescu cunoaşte modificări succesive. Dacă la început poezia era înţeleasă ca modalitate de transpunere a unei viziuni a  sentimentelor, ea devine apoi un refugiu al realităţii care coboară în cuvânt. Poetul încearcă să ia în posesie realul prin cuvânt, dar descoperă ruptura dintre sens şi realitatea la care se raportează şi astfel începe o luptă „împotriva cuvintelor” care duce la instaurarea unei alte ordini a realităţii şi a semnelor sale verbale. Denudarea realităţii de sensul conferit acesteia prin cuvânt are ca rezultat descoperirea cuvântului originar, a cuvântului laser, care, demiurgic, recreează lumea concomitent cu crearea sensurilor acesteia, sensuri care, esenţializate, se videază de sens pentru a potenţa în virtualitate o pluralitate de realităţi.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.