Tema si viziunea despre lume in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Primul volum de versuri al lui Lucian Blaga „Poemele luminii”(1919) se deschide cu poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” care este o artă poetică modernă, o confesiune lirică ce susţine aceleaşi idei formulate şi în „Trilogia cunoaşterii”.Cu mijloacele liricului, poetul vorbeşte de dualitatea cunoaşterii, deosebind gândirea logică, paradisiacă de cea poetică, lucifercă.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este un manifest, o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acestora (teme, modalităţi de expresie), precum şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi cu creaţia, problema cunoaşterii).

Poezia este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ce prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele universale, sporindu-le. Creaţia este un mijloc între eu(cunoştinţa individuală) şi lume, sentimentul poetic fiind acela de contopire cu misterele lumii. Actul poetic transfigurează misterul, nu îl reduce. Optând pentru cunoaşterea luciferică  prin care misterul este sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice al trăirii interioare, Blaga desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tanei prin creaţie.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale universului : cunoaşterea lumii în planul creaţii poetice este posibilă numai prin iubire. Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se evidenţiază prina titudinea poetică transmisă în mod direct şi la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii : pronumele la persoana I singular „eu”, adjectivele posesive la persoana I singular „mea,meu”, verbe la persoana I singular „nu strivesc, nu ucid, sporesc,iubesc, etc”.

Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Încă din titlu avem de-a face cu afirmarea subiectivităţii lirice care îşi anunţă atitudinea faţă de „corola de minuni a lumii”, această atitudine nu stâ sub semnul nealterării misterelor, ci a protejării lor. Pronumele personal „eu”este asezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, această plasare iniţială corespunzând influenţelor expresioniste (exacerbarea eului) din tinereţe”. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică, poetică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale.

Titlul este reluat în încipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic se întregeşte cu versurile finale : „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.. căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.

Poezia e un act d creaţie, iar iubirea e o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Lumea este văzută ca o uriaşa floare cu petale palpitând de bine ca o „corolă de minuni”, aceste minuni tranformându-se pe parcursul poeziei în „adâncimi de întuneric”, în „neîntelesuri şi mai mari”.

Textul poetic este structurat pe două planuri aflate în relaţie de opoziţie prin atitudinea în faţa cunoaşterii : planul eului liric şi planul celorlalţi.Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate de obicei prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor. Prima secventă poetică exprimă concentrat atitudinea negatică a poetului fată de dezlegarea tainelor universale. A doua secventă, mai amplă se construieşte pe baza opoziţiei „eu-alţii”, „lumina mea-lumina altora”.  A treia secenţă este contituită din finalul poeziei având un rol conclusiv : cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi iubire.

Cunoaşterea de tip poetic este asumată de eul liric : „eu nu strivesc, nu ucid, nu sugrum”, ci eu „sporesc, îmbogăţesc, iubesc” aceste verbe asociindu-se metaforic cu „calea mea” ce sugerează destinul poetic asumat. În opoziţie cu eul liric, „lumina altora” „sugrumă, striveşte, ucide, nu sporeşte, nu iubeşte” fiind vorba în acest caz de cunoaşterea raţională prin care se reduce numărul misterelor. Aşadar, metafora luminii, emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoaşterea, iar dedublarea lumini este redată prin antiteza dintre „lumina altora” şi „lumina mea”.

Versul cel mai scurt al poziei „dar eu” şi cel mai lung „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” sunt plasate în pozitie mediană. Relaţia „eu-lume” este exprimată prin-o suită de complemente circumstanţiale de loc, având ca funcţie stilistică de simboluri: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Fiecare dintre cuvintele menţionate cristalizează o idee, desemnează un proces, dar toate la un loc creeză imaginea de ansamblu a realităţii pe care poetul o reflectă. „Florile” simbolizează fragilitatea, puritatea, copilăria, „ochii” sunt simbolul gândirii, al contemplaţiei poetice, a lumii, a sufletului, „buzele” sugerează rostirea poetică, dar şi iubirea, amturitatea, viaţa, „mormintele” încorporează taina morţii, bătrâneţea. După cum se observă, enumerarea acestor elemente urmează etapele vieţii, surprinzând însă şi temele majore ale creaţiei poetice.

Având predirecţie pentru aspectul misterios al lucrurilor şi a fiinţei umane, poetul se îmbogăţeşte cu înţelesuri şi mai mari, lumina sa sporind taina lumii, asemeni luminii lunii care nu micşorează taina nopţii, ci o măreşte pentru că nu e în stare să împrăştie întunericul.

Refuzul poetului de a nu ucide cu mintea tainele nu înseamnă refuzul cunoaşterii în general, ci un protesc împotriva efectelor profanatoare ale unei inteligenţe exclusiv raţionale. Spre a nu fi profanate, aceste taine ce se ascund „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” trebuie întâmpinate cu sufletul. Misterele lumii nu pot fi intiuite decât prin dragoste căci iubirea îl transpune pe poet în taina existenţei şi o trăieşte ca atare. Definindu-şi poezia proprie ca act de cunoaştere prin iubire, Blaga defineşte defapt în genere ,rostul poziei fiind de a aduce sensuri noi printr-o mărire a misterelor lumii.

La nivelul morfo-sintactic se contată repetarea de şase ori în poezie a pronumelui personal „eu”, susţinând caracterul confesor. Verbele sunt la indicativ prezent, remarcându-se prezenţa seriilor verbale antonimice cu forme afirmative şi negative, redând optţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere(luciferică sau paradisiacă). La nivelul lexico-semantic se distinge prezenţa terminologiei abstracte, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia „cunoaşterea poetică – cunoaşterea logică”.  La nivelul stilistic ideile poetice sunt organizate în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elementului abstract cu un aspect al lumii materiale, termen concret de un puternic imagism. La nivelul prozodic se observă că poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, forma modernă este o eliberare de regulile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi sentimentului poetic.

Prin toate cele arătate se poate afirma că „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică, un act de mărturisire a unui crez artistic, de aceea stă în fruntea întregii creaţii poetice blagiene.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.