Romantismul in Luceafarul de Mihai Eminescu

Romantismul in Luceafarul de Mihai Eminescu

Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar, într-un gen, într-o specie:

Această capodoperă a poetului nepereche a apărut în 1883, în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” din Viena şi a fost reprodus în revista “Convorbiri literare”.

“Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume, mijloace artistice. El se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric.

De asemenea, poemul este romantic prin amestecul genurilor literare (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor: meditaţia filozofică, idila, pastelul, elegia.

Viziunea despre lume:

Aceasta este exprimată prin tematică, prin opinia poetului despre relaţia dintre geniu şi societate, prin alternarea planurilor terestru-cosmic, prin antiteze, prin complexitatea motivelor literare, prin sursa de inspiraţie (basmul românesc “Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch). Deci este o viziune romantică despre lume a lui Mihai Eminescu.

Teme şi motive romantice:

Tematica poemului eminescian este complexă: iubirea, natura, timpul, lumea cosmică, condiţia umană, condiţia creatorului de geniu. Iubirea este prezentată în două ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina) şi cosmică (fata de împărat şi Hyperion). Cadrul natural este agreabil, protector, plin de armonie. Timpul este efemer, raportat la condiţia umană şi infinit pentru univers. Lumea cosmică este în opoziţie cu lumea terestră, exponenţii lor (luceafărul, respectiv fata de împărat) fiind în relaţie de incompatibilitate. Omul este muritor, îşi realizează visurile, dar geniul rămâne nemuritor, singur, fără să fie iubit şi fără să iubească.

Motivele romantice sunt terestre: marea, castelul, teiul; cosmice: luceafărul, stelele, cerul, luna şi cele specifice romantismului: visul, somnul, îngerul, demonul, zborul cosmic.

Compoziţia textului poetic; semnificaţiile poemului:

      Titlul poemului este motivul central, luceafărul, (substantiv articulat), simbol al lumii nemuritoare, al omului superior, al geniului care, prin solitudinea şi nefericirea sa, este în opoziţie cu omul comun.

Titlul uneşte două mituri: cel românesc, al stelei căzătoare şi cel grecesc, al lui Hyperion (“cel ce umblă pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului romantic.

“Luceafărul” are 98 de catrene şi cuprinde patru tablouri poetice.

Incipitul este o formulă tipică de basm: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” şi face parte din primul tablou, în care se realizează şi portretul fetei de împărat unică prin frumuseţea ei exprimată cu ajutorul unui superlativ popular: “O prea frumoasă fată”, a epitetului”mândră”, a unei duble comparaţii ce-i evidenţiază puritatea, inocenţa: “Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”.

Primul tablou se desfăşoară în plan terestru şi cosmic, înfăţişând povestea de iubire dintre prinţesă şi luceafăr. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii.

La chemarea fetei (din strofa-refren a poemului) “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează !”, luceafărul se metamorfozează de două ori, luând chipul unui prinţ (pentru a fi de acelaşi rang cu ea). Prima întrupare este din cer şi mare (opoziţie cosmic-terestru) şi reprezintă o ipostază angelică (“înger”), cea de a doua este din soare şi noapte (antiteză) şi redă ipostaza demonică (“demon”). Luceafărul, tot într-o strofă-refren, îi cere fetei să-i fie mireasă în lumea lui. Aceasta, având o senzaţie de disconfort, îl respinge de fiecare dată: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”…“ Privirea ta mă arde”.

Relaţia de incompatibilitate este ilustrată în versurile: “Au nu-nţelegi tu oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti muritoare ?”

Fata de împărat îi cere luceafărului sacrificiul suprem, acela de a fi muritor ca şi ea. El acceptă, dar trebuie să ceară dezlegare de la părintele său.

Al doilea tablou poetic redă idila dintre doi pământeni Cătălina (fata) şi Cătălin (“băiat din flori şi de pripas”), exprimând ideea că relaţiile de dragoste dintre exponenţii aceleiaşi lumi se realizează cu uşurinţă, sub forma ludică (a jocului). Cătălina are însă “visul de luceferi”, aspiră spre absolut; Cătălin este întruchiparea mediocrităţii pământene şi opusul luceafărului.

Idila se desfăşoară în plan terestru, stilul fiind glumeţ, familiar (nu sobru, ca în partea întâi sau a treia).

Cel de-al treilea tablou este proiectat în planul cosmic şi surprinde călătoria interstelară (“Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”), zborul cosmic al luceafărului, al lui Hyperion, către Demiurg.

Din dialogul celor două entităţi veşnice reiese că Hyperion doreşte să fie muritor pentru “O oră de iubire”, că părintele sau îi înfăţişează soarta omului trecător, care are parte de noroc, de dragoste, dar şi menirea lor în univers, ca exponenţi ai lumii eterne. Apoi, Demiurgul îi propune demnităţi: să fie poet, înţelept, comandant de oşti, împărat, însă încheie cu sentinţa: “Dar moartea nu se poate”. Ultimul sfat al părintelui este ca luceafărul să-şi îndrepte din nou privirea spre “acel pământ rătăcitor” pentru a reconsidera condiţia umană.

Ultimul tablou poetic se desfăşoară în plan terestru şi cosmic prezentând un peisaj romantic, dominat de parfumul florilor de tei, de linişte, de intimitate, de razele lunii şi cuplul de îndrăgostiţi, doi muritori care-şi mărturisesc iubirea. Fata nu-l mai cheamă pe luceafăr, îi cere doar să-i lumineze destinul, să-i fie steaua călăuzitoare, iar Hyperion nu se mai metamorfozează adresându-i –se cu dezamăgire : ”Ce-ţi pasă  ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”

Strofa finală este catrenul-cheie care descifrează alegoria poemului : prin antiteză este conturată lumea mică, a muritorilor, exprimată prin metafora “cercului strâmt” în care oamenii au parte de soartă, de noroc, de dragoste şi sfera/ lumea veşnică în care luceafărul ( omul superior, geniul) rămâne “nemuritor” (prin rostul, rolul, creaţia lui ) şi “rece” (lipsit de afectivitate, singur, izolat, trist). Astfel, geniul se izolează îndurerat de lumea comună, de nivelul terestru, asumându-şi destinul de esenţa nepieritoare. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”, simbol al vremelniciei.

Relaţiile de opoziţie şi de simetrie:

Relaţiile de opoziţie se pot ilustra prin antiteza dintre geniu şi omul comun, dintre planul terestru şi cel cosmic. Între omul superior/ geniu şi omul comun este o relaţie de incompatibilitate evidentă. Atitudinea geniului este una de interiorizare, de asumare a eternităţii, de seninătate şi detaşare, de dispreţ faţă de incapacitatea omului pieritor de a-şi depăşi condiţia limitată.

Perechile în antiteză sunt, prin urmare: luceafărul-Cătălin; Demiurgul-Cătălin. Geniul este reprezentat de Hyperion şi de părintele său (nemuritori), omul comun- de Cătălin şi Cătălina (fiinţe efemere).

Relaţiile de simetrie se observă la nivelul compoziţiei: planul terestru şi cosmic interferează în primul şi ultimul tablou, în timp ce al doilea tablou se petrece doar în plan terestru, iar al treilea, numai în plan cosmic.

Mijloacele artistice; expresivitatea limbajului:

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei şi a antitezelor (procedeu romantic, frecvent în lirica eminesciană), dar şi a metaforelor (“palate de mărgean”, “cununi de stele”), a hiberbolelor din metamorfozele luceafărului, a epitetelor (dintre care nu lipseşte “dulce”, preferat de poet), a comparaţiei (din portretul fetei), a personificării luceafărului.

La nivel lexico-semantic şi morfo-sintactic, în poem sunt forme arhaice care accentuează atmosfera de basm, interjecţii în dialogul celor doi pământeni, verbe la perfect simplu şi conjunctiv care susţin oralitataea stilului.

Exprimarea unei opinii argumentate:

Opinia mea este că “Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema romantică a locului pe care îl ocupă geniul în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele simbolice, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări, simboluri.Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului / omului superior, în lume, văzut ca o fiinţă solitară, nefericită, în antiteză cu omul comun.Aşa cum afirma şi Kunisch, luceafărul “n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Raportul autor-eu liric se poate exprima aşa cum l-a interpretat criticul literar Tudor Vianu, care considera că personajele poemului sunt “voci” sau “măşti” ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează în diverse ipostaze lirice: sub chipul lui Hyperion, simbol al geniului, sub cel al lui Cătălin, care reprezintă aspectul teluric al bărbatului, dar şi sub înfăţişarea Demiurgului care exprimă aspiraţia spre impersonalitatea univesală sau chiar sub înfăţişarea Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut.

Poem-capodoperă, “Luceafărul” reprezintă o sinteză a creaţiei lirice eminesciene, deoarece ilustrează prin teme, motive, atitudine, elementele de imaginar poetic, procedeele artistice cultivate, muzicalitatea elegiacă, meditativă a catrenelor (măsura versurilor de şapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucişată), viziunea romantică despre lume a “Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu.

“Luceafărul” a intrat în Cartea Recordurilor în anul 2009 pentru meritul de a fi cel mai lung poem de dragoste din literatura universală.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.