Roman realist obiectiv postbelic Morometii de Marin Preda

Roman realist obiectiv postbelic Morometii de Marin Preda

Roman realist, obiectiv, postbelic ( primul volum apare în 1955, al doilea, în 1967), capodopera lui Marin Preda are tematică rurală complexă: familia; drama ţăranului român dintr-un sat  din Câmpia Dunării, confruntat cu istoria, cu prefacerile sociale şi politice; destrămarea vieţii rurale patriarhale, dominate de tradiţii şi obiceiuri; dragostea; trecerea timpului; comunicarea interumană.

Romanul are o epică densă, profunzime psihologică, problematică nuanţată în legătura cu destinul frământat al satului românesc dinaintea şi după al Doilea Război Mondial, sat bulversat de schimbări radicale de ordin ideologic, aflat la răscrucea a două regimuri diferite: capitalismul şi socialismul.

Structura, subiectul operei, relaţia incipit- final:

    Incipitul volumului I consemnează plasarea acţiunii “În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial…”, mai precis în satul Siliştea-Gumeşti, în anul 1937, atunci când “timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”.

Tema timpului, îngăduitor cu ţăranii, la începutul cărţii, se reia în finalul aceluiaşi volum, care precizează, după consemnarea dramei familiei Moromete şi a satului, că: ”Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare”, ceea ce sugerează dispariţia unei lumi patriarhale.Ancorarea temei timpului în incipit şi în final caracterizează construcţia volumului ca fiind simetrică, circulară.

Structura: acţiunea primului volum se desfăşoară în perioada de la începutul verii, axându-se pe trei episoade narative importante: fapte din viaţa Moromeţilor şi a satului, care au loc de sâmbătă seara până duminică noaptea, de la întoarcerea  Moromeţilor  de la câmp, până la fuga Polinei cu Birică; descrierea secerişului; conflictul exterior dintre Ilie Moromete şi cei trei feciori din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, care fug la Bucureşti cu oile şi caii, în speranţa de a trăi mai bine şi mai uşor.

    Acţiunea se desfăşoară cronologic, pe planuri narative paralele: un plan al familiei Moromete, un plan al altor destine, al altor familii. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a (cu narator omniscient, obiectiv, cu perspectiva narativă “dindărăt”), intersectată de dialoguri vii, de descrieri amănunţite ale gesturilor personajelor, ale unor momente importante din viaţa lor, care se derulează parcă după un cod bine stabilit, după un ritual păstrat din vechime; de descrieri ale unor tradiţii, obiceiuri ce subliniază caracterul monografic al romanului; de analiză psihologică profundă a personajului principal.

Trăsăturile de modernitate reies din construcţia circulară a primului volum, din caracterul analitic al operei, din caracterul independent al unor secvenţe şi scene antologice care, desprinse sau decupate din cuprinsul cărţii, au statut de sine-stătător.

Astfel de scene memorabile, din volumul I, sunt următoarele: scena cinei, care are loc după ce familia Moromete se întoarce acasă, de la câmp. Paraschiv, fiul cel mare şi mijlociul, Nilă, se culcă gemând, ultimul, Achim, se retrage în grajd, în timp ce fetele, Tita şi Ilinca (din a doua căsătorie a lui Ilie) pleacă la scăldat.

Tatăl iese în faţa porţii, fumând, cu intenţia de a sta de vorbă cu cineva. Dar oamenii sunt în aceste momente ocupaţi cu treburile de la sfârşitul zilei. Totuşi apare Tudor Bălosu ( o prezenţă nedorită de Ilie), care îi cere din nou să-i vândă salcâmul. Moromete nu-i dă un răspuns clar, sperând că va ploua şi astfel o să aibă mult grâu.

Catrina, a doua soţie a lui Ilie, este singura care se ocupă de pregătirea mesei. Între timp soseşte şi mezinul, Niculae, care aduce oile de la păscut (Bisisica este una dintre oile care îi dă de furcă băiatului).

Niculae reaminteşte mamei lui că vrea să înveţe, că are nevoie de cărţi şi o roagă să intervină pe lângă Ilie să-l lase la şcoală.

Catrina îi cheamă pe toţi la masă. (La un moment dat, câinele Duţulache le fură o bucată de brânză, fapt care îl determină pe Ilie să i se adreseze calm şi ironic Catrinei: ”Dă-i apă”, după care, tot liniştit,

s-o apostrofeze:”fa, proasto…zăltato, sărito…”)

Scena cinei se desfăşoară în tindă, unde Moromeţii mâncau ”la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma”. Fiecare membru al familiei are un loc bine stabilit la această masă: băieţii cei mari pe partea dinafară a tindei; lângă vatră-Catrina, alături de ea: Ilinca, Tita, Niculae, copiii făcuţi cu Moromete. (Din prima ei căsătorie avea o fată, lăsată în grija socrului, după moartea bărbatului ei).

Locul lui Ilie era pe pragul odăii, astfel încât să-i privească pe toţi cu autoritate părintească (“stătea parcă deasupra tuturor”).

Mâncarea este tradiţională, ţărănească: mămăligă, lapte proaspăt, ciorbă de ierburi, brânză.

La cină, Catrina încearcă să-l convingă pe Ilie că Niculae vrea să meargă la şcoală, dar tatăl îi răspunde cu ironie: ”Altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem…”

Intriga se prefigurează de acum: Achim redeschide discuţia despre plecarea sa cu oile la Bucureşti, să le vândă, să capete bani. Dar Ilie ştie că oile înseamnă hrana lor de zi cu zi şi nu este de acord, ceea ce prefigurează conflictul.

Totul degenerează în ceartă, tatăl, cu autoritatea sa, liniştindu-i pe toţi: ”Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă…” La sfârşitul mesei, el se delectează cu o ţigară.

Aşadar, atmosfera de la cină este tensionată: fiecare are nemulţumiri, dorinţe care vor alimenta conflictul exteriordintre Ilie şi băieţii săi, dintre Catrina şi cei trei fii vitregi, conflictul interior (psihologic) declanşat la nivelul protagonistului.

Conflictul dintre tată şi cei trei băieţi mai mari este adâncit şi de sora lui Ilie, Maria (Guica), invidioasă pe Catrina şi pe fetele ei, pentru locul din spatele casei, pentru zestrea adunată.

Conflictul dintre Ilie şi Catrina se ascute fiindcă ea cere pogonul ei de pământ, vândut de soţ în timpul foametei. Acesta îi promisese că îi face acte pe casă, dar nu se ţinuse de cuvânt, mai mult, o ironiza mereu.

Idealul ţăranului Ilie Moromete este să păstreze pământul, să nu vândă din el. Dar bărbatul are datorii la bancă, plata taxelor (“fonciirea”) este inevitabilă, familia numeroasă trebuie hranită şi atunci el decide tăierea salcâmului, simbol al stabilităţii, al trăiniciei traiului rural.

Tăierea salcâmului, o scenă antologică din primul volum, sugerează primul pas spre destrămarea familiei Moromete, inclusiv a satului.

Scena este construită din detalii progresive, din dialoguri expresive, care stârnesc un umor ”tragic”: într-o dimineaţă, Ilie îl trezeşte pe Nilă, fără să-i spună de ce, îşi iau securea şi se duc în fundul grădinii. În fundal, se aude bocetul unei femei care-şi plânge mortul, semnal sonor al durerii lui Ilie care se vede nevoit să sacrifice copacul. Nilă este adânc mirat când află motivul trezirii sale atât de matinale. Salcâmul uriaş avea o strânsă legătură cu viaţa tuturor, în plus, el ştia că este al mătuşii Maria.

Ilie, în stilul său caracteristic, nu-i dă multe explicaţii- îl taie ”ca să se mire proştii!” şi-l vinde “ăstuia” arătând spre Bălosu. Cum Nilă nu se pricepe să îndrepte căruţa cu cai într-o poziţie bună pentru doborârea salcâmului, Ilie cugetă în sinea lui: ”Ce băiat greu de cap…” şi îi vorbeşte batjocoritor: ”-Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?!”

După prăbuşirea salcâmului, mama, Tita, Paraschiv vor să ştie de ce a fost tăiat, iar Ilie le spune să-l întrebe pe Nilă care, evident, îl “citează” pe tatăl său: ”ca să se mire proştii”.

Cronologic, urmează secvenţa întâlnirii ţăranilor în poiana fierăriei lui Iocan, loc de citire, de dezbatere, de comentare a articolelor din ziare. Aici ţăranii: Moromete, Cocoşilă, Iocan, Dumitru lui Nae ”fac politică” discutând cu umor şi ironie, despre Nicolae Iorga, despre Brătieni, despre majestatea sa, regele.”Actorul” scenei este Ilie Moromete care citeşte un articol despre “Marele congres agricol”, despre discursul regelui.Lectura atrage o serie de replici mucalite din partea ţăranilor care se întreabă dacă “primul agricultor” merge la plug, dacă are pământ: “Are aşa… cam un lot şi jumătate” apreciază Cocoşilă, în vreme ce altcineva precizează că : ”Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe- ăla micu, pe Mihai…”

Dialogul este încărcat de umor, de haz, ţăranii judecând “starea” regelui în limbajul lor specific, popular, pigmentat cu ironii, cu ticuri verbale (“Eşti prost” subliniază adesea Cocoşilă).

Urmatoarea secvenţă remarcabilă este “fonciirea” (plata impozitului). Protagonistul ei este tot Ilie, care joacă un teatru teribil cu cei doi agenţi fiscali, dintre care unul este Albei, zis Jupuitu (nume sugestiv ales), în speranţa că şi de această dată va scăpa de plata integrală a taxelor pentru pământ. Moromete face o serie de gesturi şi rosteşte vorbe menite să-i enerveze pe cei doi. El se adresează membrilor familiei, aceştia nefiind prezenţi acolo, îşi găseşte câte ceva de făcut, dorind să pară un om ocupat cu lucruri mai importante decât plata impozitului. Îi ignoră pe agenţi mult timp şi deodată îi anunţă: “N-am”. Lui Ilie i se cere să plătească măcar restanţele, dar bărbatul cere o ţigară însoţitorului, apoi vrea un foc. El este calm, în vreme ce Jupuitu e din ce în ce mai agitat, mai nervos, mai ameninţător şi taie chitanţa. Moromete susţine în continuare că nu are bani şi fumează liniştit. Iritat la culme, agentul intră în casă pentru a lua din zestrea fetelor, dar Tita o apără cu străşnicie.

În curte, de unde ar vrea să ia căruţa, Jupuitu se loveşte de Paraschiv care păzeşte caii.

În cele din urmă, Ilie se învoieşte să dea o mie de lei amânând plata restului (“Ce, crezi că noi fătăm bani?”).

Furios, Jupuitu acceptă scriind altă chitanţă şi ameninţând că în două săptămâni Ilie trebuie să achite tot la primărie dacă nu, vine cu jandarmii la el.

Agentul pleacă mâniat la culme, indignat că Ilie Moromete, deşi n-are bani, e totuşi abonat la ziarul “Mişcarea” şi “face politică”.

Scena secerişului pune în lumină un moment semnificativ din viaţa ţăranului român. Muncile agricole au reguli precise, statornicite de tradiţie, cum ar fi de exemplu faptul că recoltarea grânelor este începută de cel mai vrednic dintre copii, apoi tatăl leagă snopii, iar femeile se ocupă de pregătirea prânzului. Catrina încălzeşte fasolea, Ilie se repede să guste din ea, se frige, dar nu-l avertizează pe Paraschiv care, la rândul lui, se arde. Tatăl îi dă să bea apă, şi-i mărturiseşte naiv că el credea că fasolea e rece.

Secvenţa serbării şcolare este impresionantă, încărcată de dramatism. Niculae ia premiul întâi la băieţi, spre surprinderea tatălui său, dar, când să recite o poezie, întră în criză de friguri şi Moromete se vede nevoit să-şi care băiatul până acasă în spinare, moment care trezeşte o mare compasiune şi care îl tulbură pe părintele copilului.

Apoi Moromete trebuie să ia decizii importante: dându-şi seama că Achim nu va trimite bani pe oi, că a rămas fără caii cu care au fugit Paraschiv şi Nilă ( pe care îi bătuse cu parul într-un gest ultim de autoritate eşuată), îi vinde lui Bălosu un lot de pământ, locul din spatele casei, astfel reuşind să achite “fonciirea”, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae pe care-l duce la şcoală.

Celelalte planuri ale acţiunii surprind destinele altor familii: Tudor Bălosu este în conflict cu fiica sa, Polina, care fuge cu Birică, un băiat sărac; Vasile Boţoghină se ceartă cu soţia lui care nu este de acord să vândă un lot de pământ pentru a avea bani de sanatoriu, unde el să se trateze de plămâni; Ţugurlan este blestemat să-i moară în fiecare an un copil, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge la închisoare.

Volumul al doilea  reconstituie imaginea vieţii ţăranului român după al Doilea Război Mondial.

Ilie Moromete nu mai este acelaşi: nu mai iese la drum, face negoţ, nu-l mai lasă pe Niculae la şcoală.

El este îngândurat, din ce în ce mai singur, părăsit de toţi, de băieţii cei mari, de Catrina, de prieteni.

Moromete pleacă la Bucureşti să-şi convingă feciorii să se întoarcă acasă (Paraschiv lucra ca sudor, Nilă era portar de bloc, Achim avea un magazin). Dar Ilie nu reuşeşte să-şi adune familia destrămată şi războiul avea să i-o ştirbească în mod tragic: Nilă moare în bătălia de la Cotul Donului. Apoi, îl pierde  şi pe Paraschiv care suferea de plămâni.

Satul românesc trece prin schimbări radicale produse de venirea la putere a comuniştilor care ruinează ţăranul şi agricultura.

Marin Preda introduce personaje noi care întruchipează prostia, ambiţia de a obţine putere; sunt nişte venetici prezentaţi cu ironie, în goană după funcţii, promovaţi pe baze politice, care nu au nimic în comun cu tradiţia şi spiritul ţărănesc.

Niculae Moromete ajunge activist de partid, supraveghează buna desfăşurare a primelor forme colective de muncă. Conflictele, intrigile pentru funcţii şi putere îl determină pe tânăr să-şi continuie studiile  şi să devină inginer horticultor. Se căsătoreşte cu Mărioara lui Adam Fântână, asistentă medicală.

Ultimele capitole povestesc despre moartea lui Ilie Moromete. El se stinge de bătrâneţe, la aproape 80 de ani, fără suferinţă, fără dramatism, moartea lui fiind ceva firesc. A căzut la pat şi şi-a terminat zilele de trăit. Doctorului, care l-a tratat, i-a transmis crezul său de o viaţă: “Domnule, eu totdeauna am avut o viaţă independentă”.

       Caracterizarea lui Ilie Moromete:

       Marin Preda a mărturisit că “eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu”, ceea ce arată că modelul scriitorului în construirea personajului său a fost Tudor Călăraşu.

Moromete nu este lacom după pământ, nu vrea să se îmbogăţească, aşa cum dorea Ion, eroul lui Liviu Rebreanu. Pentru el pământul însemna libertate materială, siguranţă, independenţă.

Protagonistul romanului este un ţăran- filozof pentru că el are o fire reflexivă, se gândeşte, meditează la propria existenţă, îşi pune întrebări, caută explicaţii în legătură cu motivele/ cauzele destrămării familiei sale. Gândurile lui duc către o autoanaliză a felului său de a fi ca părinte, a conflictelor dintre generaţii.El crede că a făcut tot ce trebuia (volumul I, “Piatra albă de hotar”).Mai târziu, prin monolog interior, analizează condiţia ţăranului, relaţia dintre tată şi copii. Dezamăgit, rănit de băieţi în autoritatea lui, se consolează că şi-a îndeplinit rolul de părinte, a crescut copii, le-a păstrat pământul. El se simte trădat, neînţeles de băieţii care n-au vrut să muncească pământul. El le-a vrut binele, s-a îngrijit de ei şi a ţinut la ei chiar dacă nu le-a arătat-o. (volumul al II-lea)

Caracterizarea eroului se realizează prin mai multe modalităţi directe şi indirecte.

Faptele, gesturile, felul de a vorbi, de a gândi îl definesc pe Ilie Moromete în mod semnificativ.

Scenele antologice ale romanului evidenţiază trăsăturile lui preponderente: disimularea, firea sucită, indecisă, spontană, care provoacă reacţii uluitoare celor din jur.

Inteligenţa, ironia, plăcerea de a face haz de necaz, spiritul mucalit îl scot în evidenţă.

Autoritatea sa devine recunoscută în familie, în grupul de prieteni, în sat.

Comunicativ, el caută mereu ocazii de a mai vorbi, de a sta la taifas cu cineva, spre disperarea nevestei:”Eşti mort după şedere şi după tutun…”

O bună parte a acestor însuşiri se vor atenua şi se vor pierde pentru că necazurile, dezamăgirea, tristeţea, singurătatea îl vor copleşi.

Dimensiunea complexă a protagonistului se construieşte printr-o succesiune de scene semnificative prin care el se raportează la viaţa de familie, la viaţa socială din lumea satului tradiţional: întoarcerea de la câmp, cina, secerişul, tăierea salcâmului, plata impozitului, adunările duminicale din poiana fierăriei lui Iocan.

Ilie Motomete este un ţăran reflexiv, contemplativ, care are plăcerea de a vorbi şi de a ironiza.El domină lumea prin cuvânt; el nu se poate lipsi de acesta nici când e singur, când stă de vorbă cu sine însuşi (monolog interior).

Autoritatea sa se reflectă în locul ocupat la masă, dar şi în glasul care stopează nemulţumirile, cu fermitate, chiar cu agresivitate (avea glas “puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă”). Autoritatea lui Ilie reuşeşte să ţină familia unită până când conflictele mocnite izbucnesc cu putere.

Plăcerea vorbei, contemplarea spectacolului vieţii, uneori regizarea acestuia constituie marile bucurii ale lui Moromete. Atitudinea sa ludică în faţa vieţii îl eliberează de apăsările acesteia.

Nelipsit de la întâlnirile de duminică din poiana fierăriei, unde ocupa prim-planul dezbaterilor şi trezeşte invidia interlocutorilor prin faptul că reuşeşte să găsească în paginile ziarelor ceea ce nimeni nu observa, mereu aflat în aşteptarea unui partener de discuţie pe care să-l ridiculizeze cu subtilitate pentru a-i demonstra inferioritatea, maestru al disimulaţiei, Moromete este neîntrecut în ticluirea cuvintelor.

Momentul descoperirii dimensiunilor conflictului exterior, cu fiii cei mari, îi prilejuieşte eroului noi clipe de reflecţie monologul interior relevând tragismul fiinţei care se descoperă vulnerabilă în faţa destinului. El este convins că le oferă copiilor săi poveţe înţelepte, nebănuind nemulţumirile acestora care se confruntă cu apariţia altor oportunităţi de viaţă, cu mirajul oraşului şi al banului. El  nu înţelege revolta acestora împotriva autorităţii sale şi a modului de viaţă arhaic şi intuieşte dimensiunile conflictului când acesta se consumase (gestul său de a-i bate cu parul pe băieţii Paraschiv şi Nilă este tardiv şi îi ştirbeşte autoritatea, ca urmare ei, mai îndârjiţi, tot pleacă la Bucureşti, cum planuiseră deja).

Descoperirea însă îl va zdruncina pe Moromete, îl va determina să se raporteze altfel la viaţă, îi va schimba întregul comportament: se însingurează, se înstrăinează, nu mai este comunicativ, pare a fi înfrânt.

Protagonistul romanului “Moromeţii” este un personaj dramatic, în ciuda simplităţii condiţiei sale de ţăran, are o viziune despre lume şi o putere de interiorizare şi de reflecţie care îi conferă adâncime psihologică, fiind un ţăran atipic, şi tocmai de aceea capabil să trăiască în conştiinţă drama proprie, a familiei şi a colectivităţii.

În personalitatea lui Niculae se va răsfrânge felul de a fi al tatălui. Amândoi sunt adepţii lui a fi, nu a lui   a avea, ai raportării la lume prin gândire şi prin cuvânt.

Tatăl şi fiul au o profundă dimensiune reflexivă, însă relaţiile conflictuale din familie, mersul istoriei, schimbările sociale au distrus afecţiunea şi comunicarea lor spirituală.

Ilie Moromete este un erou magistral individualizat de un scriitor realist ca Marin Preda care l-a creat cu autenticitate ca tip al ţăranului patriarhal.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.