Relatiile dintre doua personaje ale unei comedii: Pristanda si Tipatescu

Relatiile dintre doua personaje ale unei comedii: Pristanda si Tipatescu

,,O scrisoare pierdută” este considerată capodopera comediilor lui Caragiale, fiind a doua dintre ele, publicatã şi jucată în 1884. Este un text reprezentativ pentru realismul şi clasicismul autorului, fiind o satirã a societăţii româneşti a vremii, dar şi a unor defecte general umane.Cuplul constituit din prefectul Tipătescu şi poliţaiul Ghiţă Pristanda este important în realizarea acestei satire.
Acţiunea piesei se desfăşoară în capitala unui „judeţ de munte” în timpul alegerilor parlamentare. Ea este inspirată din viaţa politică românească a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Nae Caţavencu, avocat, proprietar al ziarului ,,Răcnetul Carpaţilor” şi al unei grupări disidente în cadrul partidului aflat la guvernare, doreşte sprijinul autorităţilor locale pentru a fi ales deputat. Cum nu este agreat de aceste autorităţi (Tipătescu, prefectul şi Trahanache, şeful mai multor comitete şi ,,comiţii”), Caţavencu recurge la şantaj. Ameninţă ca va publica un document compromiţător pentru tabăra adversă. Este vorba de o scrisoare de amor pe care Tipătescu o trimisese soţiei ,,prezidentului”, Zoe Trahanache. Pierdută de acesta, buclucaşa scrisoare ajunge la Cetăţeanul Turmentat, de la care este furatã de Caţavencu. Caţavencu obţine în cele din urmă promisiunea Zoei, care se temea de scandal, că va fi sprijinit.
În actul al treilea, la întrunirea electorală se produce o răsturnare de situaţie (corespunzătoare punctului culminant). Candidatul partidului, anunţat de Zaharia Trahanache, nu este nici Farfuridi, nici Caţavencu, ci un necunoscut, Agamită Dandanache, trimis de la ,,centru” (de la Bucureşti). Acesta va fi ales ,,în unanimitate”, după ce ajunsese aici tot prin şantaj, folosindu-se tot de o ,,scrisoricä” de amor. După ce prima scrisoare este din nou pierdută, de data aceasta de Caţavencu, ea va ajunge Ia Zoe, adusã de Cetăţeanul Turmentat, fost lucrător la ,,poştie”. În final, ,,micile pasiuni” dispar (numai în aparenţă), iar lumea veselă se adună la banchetul organizat în onoarea ,,alesului”, banchet condus de Caţavencu.
Un mijloc important în caracterizarea personajelor este chiar acţiunea piesei: Tipãtescu, unul din ,,stâlpii puterii”, recurge la orice mijloc pentru a-şi conserva poziţia şi autoritatea. În confruntarea cu Caţavencu, Pristanda ajunge un instrument docil în mâinile prefectului. Relaţia dintre cele două personaje este dublă. Pe de o parte, Tipãtescu joacă rolul stăpânului, iar Pristanda pe cel al supusului, şi pe de altã parte, cei doi sunt complici în jocul murdar al puterii.
In aparenţă om al legii şi al datoriei, în realitate Pristanda este un funcţionar slugarnic care îndeplineşte ordinele abuzive ale şefilor săi, Tipätescu şi Trahanache. Îl spionează pe Caţavencu şi află că acesta deţine un document compromiţător pentru Tipãtescu. Apoi, la ordinul celui din urmà îl arestează pe şantajist, încălcând formele legale. La întrunirea electorală provoacă o încăierare ca să-l împiedice pe Caţavencu să dezvăluie conţinutul scrisorii. Îşi ajută şefii, aparent devotat, să tragă sforile în această farsă a alegerilor. În finalul piesei autorul, ironic, îi rezervă lui ultima replică: ,,Curat constituţional!” În realitate nimic nu fusese constituţional.
În timp ce trăsătura dominantă a lui Tipãtescu este abuzul de putere (dacă facem abstracţie de planul erotic al piesei, în care personajul apare în postura primului amorez), slugărnicia îl defineşte pe Pristanda. Personajele apar alături în prima scenă a piesei când poliţaiul îi relatează prefectului cum l-a spionat pe Nae Caţavencu şi a aflat că acesta deţine un document compromiţător pentru prefect. Familiaritatea formulelor de adresare (,,Ghiţă”, ,,coane Fănică”) subliniază complicitatea lor. Prefectul îi numără steagurile puse în oraş şi e amuzat de faptul că poliţaiul greşeşte numărătoarea pentru că nu fusese corect.
Pristanda simulează devotamentul faţă de Tipätescu şi Trahanache. Le câştigă de fapt bunăvoinţa pentru a profita la rândul lui şi a-şi completa, încălcând legea, veniturile modeste. Crede că-i pot fi iertate ,,ciupelile”, cum ar fi aceea la punerea steagurilor în oraş, pentru că are ”famelie mare, remuneraţie mică, după buget…” În monolog îşi dezvăluie însă adevăratele gânduri. Tipãtescu, care îi numărase steagurile este un privilegiat: “moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica…” ştie că este băgat în seamă doar pentru că poate fi folosit şi-şi însuşeşte principiul nevestei: ,,Ghiţă, Ghiţă”, pupă-l în bot, şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând!”
În finalul piesei, personajele apar toate în scena banchetului dat în onoarea alesului. Tipătescu stă alături de Zoe şi-l ascultã pe Trahanache închinând în onoarea lui, iar Pristanda, ca un maestru de ceremonii ordonã să cânte muzica. După părerea mea, imaginea personajelor dezvăluie ironia scriitorului faţă de o lume care reuşeşte să păstreze aparenţa de onorabilitate şi care ascunde, de fapt, degradarea morală.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.