Particularitati constructie personaj teatru postbelic

Particularitati constructie personaj teatru postbelic

În literatura română postbelică, speciile dramatice tradiţionale nu se mai disting şi, în general, se estompează limitele dintre epic, liric şi dramatic. Estomparea graniţelor în dramaturgie este anticipată de câteva forme teatrale lansate în modernismul interbelic, cum sunt comedia absurdului, comedia lirică şi sentimentală, drama expresionistă sau drama mitică, „comedia tragică” etc. Se cultivă: teatrul suprarealist, care parodiază simboluri, convenţii literare ale anumitor specii şi foloseşte automatismul verbal; teatrul istoric, având drept caracteristici demitizarea istoriei, parodia clişeelor (destinul naţional ), cultivarea comicului bufon şi burlesc, dar şi gravitatea meditaţiei care transpare sub aspectul ludic ( Marin Sorescu, Răceala, A treia ţeapă ); teatrul parabolic, care prezintă, în formă alegorică, „poveşti” despre libertatea şi limita umană, impune motivul spaţiului închis, se distinge prin ironie şi lirism ( Marin Sorescu, Setea muntelui de sare ); farsa tragică, prin care se parodiază structuri ale tragediei şi se cultivă absurdul, comicul şi burlescul. Teatrul postmodern va impune noi structuri dramatice, „dizolvând” subiectul şi deconstruind personajul.

Teatrul nu mai este „discurs în jurul unei acţiuni”, nici „limbaj al ideilor” sau „câmp de probleme”; el nu mai face demonstraţia analitică a condiţiei umane, nu mai vorbeşte de angoasele şi incertitudinile umane, ci le „arată”. Subiectele sunt apropiate de cotidian, nararea se face pe baza unor tablouri succesive, fără legătură între ele. Acţiunea scenică se construieşte pe nararea discontinuă, pe tablouri disparate, decupate, care, într-un final, concep un „sens”, ducând spre o viziune ordonată. Monologul suferă o modificare în modul de organizare: personajele se succed şi se întâlnesc fugitiv în scenă, îşi recită monologul, fără a exista între ele eventuale puncte comune. Apare alternanţa monolog – dialog, laconică sau dezvoltată, în tirade fără răspuns sau în dialoguri în care toată lumea vorbeşte până la epuizare, fără a se adresa cuiva, de fapt, sugerându-se în acest mod automatismul şi deriziunea vieţii omului modern.

Personajele sunt stilizate, nu au tipicitatea caracterologică sau socială din dramaturgia epocilor anterioare. Personajele nu au, uneori, identitate, alteori identitatea stranie este sugerată prin nume – Runa, Rilda, Hunar, Mira, Găman – sau devin personaje generice ( Mama, Fiul, Bătrâna, Paznicul ).

Iona, de Marin Sorescu, este una dintre piesele reprezentative pentru formele de manifestare ale teatrului modern. Integrată într-o trilogie, Setea muntelui de sare, cuprinzând parabole pe tema destinului uman, piesa este structurată la nivel compoziţional în patru tablouri, în care apar trei personaje: Iona, Pescarul I, Pescarul II ( cele din urmă fără nicio replică în text). Renunţând la convenţiile de compoziţie ale textului dramatic – acţiune, dinamism, dialoguri care determină evoluţia acţiunii – , piesa lui Marin Sorescu este o metaforă a destinului uman, după cum mărturisea însuşi scriitorul: „Îmi vine să spun că Iona sunt eu… Cel ce trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. Aşadar, ni se propune o altă formulă de spectacol dramatic. Pentru că, în opinia lui Marin Sorescu, „teatrul este el însuşi o formă a poeziei, metaforă concretizată, imagine complexă la diverse niveluri de semnificaţie şi asociere, de la cel mai rudimentar concret la cel mai ezoteric abstract.”

Consecvent în ilustrarea noii formule teatrale, autorul valorifică elemente din mitul biblic al lui Iona, deşi personajul creat de Marin Sorescu nu a săvârşit nici un păcat pe care să-l ispăşească. Singura lui vină este condiţia umană, în limitele căreia trăieşte, intuindu-le, dar neputând să le depăşească. Dacă profetul biblic îşi recunoştea neputinţa de a exista în afara cuvântului divin, Iona din teatrul modern monologhează în deşert. Modificând mitul biblic din perspectiva vieţii contemporane, autorul creează un personaj atipic, simbol al individului însingurat, al cărui strigăt e o încercare de regăsire a identităţii. El nu vorbeşte cu Dumnezeu însă, ci cu el însuşi.

Iona lui Marin Sorescu nu e un profet, care se împotriveşte poruncii divine şi este pedepsit, ci un pescar umil, simbol universal al omului obişnuit. De aici, singurătatea absolută a personajului, care nu are nici un interlocutor – simbolic, pescarii care trec prin scenă, anonimi, nu intră în dialog cu Iona, purtându-şi povara cotidiană. Pescarul Iona se află în faţa mării, îi simte mirosul, briza îi mângâie obrajii, şi totuşi, această mare rămâne intangibilă, e o iluzie, pe care personajul crede că o poate atinge. Eroul trăieşte într-o permanentă aşteptare, a peştelui fabulos. Încercând să-şi înşele destinul, pescarul îşi aduce de acasă un acvariu, ca să-şi creeze iluzia propriei utilităţi. Jocul în care se înscrie este, însă, acela al unei vieţi închise.

Prin tehnica monologului ( dislocat ), autorul evidenţiază mişcarea sufletească a personajului, care „ca orice om foarte singur, vorbeşte tare, cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se strânge după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”.  Este una dintre puţinele didascalii ale textului, inovaţia mergând până la imaginarea unui decor minimalist, cu un pronunţat caracter simbolic. Scena înfăţişează nenumărate burţi de peşte, unele despicate, altele aşteptând să fie despicate, într-o încercare de eliberare mereu sortită eşecului. Aşadar, Iona e prizonier, înghiţit de o balenă. Soarta lui accentuează una dintre temele fundamentale ale dramaturgiei moderne – lupta cu moartea. Neacceptând destinul ca pe o fatalitate, Iona se zbate pentru a ieşi din această situaţie, pentru a găsi o soluţie, reflectând, pe măsură ce înaintează, asupra condiţiei umane, a raportului om – divinitate, a iubirii. Prin aplecarea înspre sine, personajul încearcă să refacă elementele caracteristice unei realităţi familiare, în plină atmosferă absurdă. Monologul autoadresat al personajului creează iluzia că în scenă sunt două personaje. Iona se întreabă, îşi răspunde, în încercarea de a se lămuri pe sine în privinţa propriului destin, dar şi a destinului colectiv:

„ – Toţi trebuie să trăim.

– Tocmai asta spuneam şi eu – toţi trăiesc… pe-acolo pe unde-or fi. Şi nici nu ştii când o să te pomeneşti că-ţi bat, cioc – cioc, noaptea în geam.” Se creează, prin limbajul folosit, iluzia existenţei a două personaje în dialog – relaţia dintre emiţător şi receptor se construieşte firesc, prin  reluarea unui fragment de replică şi integrarea lui în alt context – „Toţi… să trăim” – „toţi trăiesc…” Iona se adresează dublului său pentru că relaţia cu celelalte personaje care apar în piesă este imposibilă. Pescarii anonimi care trec pe lângă el cu bârnele în spinare nu-şi pot depăşi condiţia şi limitele, iar situaţia va rămâne neschimbată până la finalul piesei. Interlocutori posibili, cei doi pescari devin, la nivel nonverbal, oglinzile exterioare ale trăirilor personajului central al piesei: „( Către cei doi pescari, care au stat tot timpul în scenă, muţi ) lăsaţi pe mine. O scot eu la cap într-un fel şi cu asta, n-aveţi nicio grijă! ( Pescarii dau din cap că sunt liniştiţi şi ies din scenă .)” Aşadar, în raport cu celelalte personaje ale piesei, Iona se înscrie într-o relaţie de tip nonevolutiv, accentuând solitudinea omului modern, care se îndepărtează atât de ceilalţi, cât şi de sine, în primul rând din cauza barierei limbajului, deoarece cuvântul îşi pierde semnificaţiile şi nu mai acoperă realităţi sufleteşti.

Spintecând burta balenei, pentru a găsi o ieşire, Iona intră în spaţii din ce în ce mai limitative, iar gestul său se dovedeşte inutil, pentru că absurdul nu are şi nu poate avea soluţii raţionale. Orizontul lui Iona se defineşte ca „un şir nesfârşit de burţi”, sugerând, simbolic, limitarea condiţiei umane. Iona însuşi vorbeşte despre existenţa umană ca despre un eşec: „ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”. De altfel, personajul lui Marin Sorescu are darul de a rosti adevăruri profunde într-un limbaj nonsentenţios, simplu. Fiecare dintre cele patru tablouri – o ultimă concesie făcută structurii dramatice tradiţionale – conţine câte o replică memorabilă: „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.” ( tabloul I ); „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. […] Ar fi ca un locaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului” ( tabloul al II-lea ). „Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor”, „Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”, „Un sfert din viaţă îl pierdem făcând legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf” ( tabloul al III-lea ); „Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? […] Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?” ( tabloul al IV-lea).

Autorul însuşi mărturisea despre replicile memorabile ale pieselor sale parabolice: „Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filozofie…” Realizată ca o mare metaforă „în care spiritul nostru poate citi mai multe lucruri”, piesa urmăreşte avatarurile devenirii lui Iona, experienţele sale ontologice, în trecerea de la starea de nepăsare, de inconştienţă (tabloul I ), la starea de luciditate ( tabloul al IV-lea ). De altfel, principala trăsătură de caracter a personajului este luciditatea. Portretul personajului se construieşte prin modalităţi de caracterizare indirectă, prin limbaj, pentru că Iona nu participă la acţiuni.

Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic. De altfel, în condiţiile în care întregul text nu reliefează o acţiune, ci urmăreşte evoluţia unor stări sufleteşti, conflictul devine atipic, interiorizat. Iona îşi încheie căutarea mării şi a nadei „celei mari” printr-un gest decisiv. Înţelegând că nu demersul cunoaşterii sau al depăşirii limitelor proprii este greşit, ci modul în care este acesta condus, Iona îndreaptă cuţitul cu care spintecase burţile de balenă spre propria burtă: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. […] E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.” Gestul final al lui Iona a fost interpretat în mai multe moduri: poate sugera dubla identitate a individului în labirintul vieţii – jucărie a destinului ( prizonier în burţile succesive ), dar şi destin propriu – zis ( Iona îşi spintecă burta într-un gest care afirmă libertatea absolută a oricărui individ ). S-a afirmat (Eugen Simion ) că sinuciderea nu este, în cazul lui Iona, o soluţie a ieşirii din „comedia existenţei”, cum este în cazul eroilor lui A. Camus. Pe eroul lui Marin Sorescu îl preocupă posibilitatea ieşirii din „ceva”, o dată născut, iar personajul fiind convins că moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou capăt de drum”. În esenţă, nu atât asumarea morţii ca rezolvare a unui destin limitat contează, cât mai ales afirmarea revoltei ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil. Tragicul nu rezidă în moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului propriu ( omul – jucărie a destinului ) cu destinul lumii. Regăsirea identităţii („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) este echivalentă cu descoperirea unui adevăr simplu: oricât de limitativă ar fi condiţia umană, omul e liber atât timp cât se descoperă / cunoaşte pe sine.

Piesa lui Marin Sorescu propune cititorului un conflict atipic şi un personaj original. Caracterul simbolic al situaţiilor reprezentate susţine caracterul de metaforă scenică al textului, structurat sub forma unui amplu monolog dedublat. Minimalizarea decorurilor, simplitatea gesturilor personajului, care trăieşte exclusiv la nivel interior, transformă piesa lui Marin Sorescu într-o amplă meditaţie pe tema destinului uman şi impune imaginea unui personaj care depăşeşte limitele universului imaginar.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.