ISTORIE SINTEZE BACALAUREAT

ISTORIE SINTEZE BACALAUREAT 

A. POPOARE ŞI SPAŢII ISTORICE
1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

1. A. Etnogeneza românească

Geto-dacii şi lumea romană în secolele I î. Hr. – al II-lea d.Hr.

➢ Popor de origine indo-europeană, daco-geţii au reprezentat ramura nordică a tracilor, diferenţiindu-se de aceştia în perioada Epocii Fierului.
➢ Erau numiţi geţi în izvoarele scrise greceşti şi daci în cele romane. Până în secolul I î.H., când şi-au constituit un stat propriu, au fost organizaţi
în triburi şi uniuni de triburi care :
➢ aveau denumiri specifice (apulli, burii, carpii, costobocii etc.);
➢ erau conduse de şefi militari (basilei);
➢ aveau centrul în cetăţi fortificate de tip “dava” (Argedava, Buridava, Piroboridava etc.).
➢ Istoria politico-militară timpurie a daco-geţilor este cunoscută din izvoarele scrise externe, cele mai vechi însemnări fiind cuprinse în opera istoricului grec Herodot (sec.V î.H.).

➢ Geto-dacii au intrat contact cu lumea romană, preluând elemente ale culturii materiale şi spirituale ale acesteia, încă dinainte de instaurarea stăpânirii imperiale în zona dunăreană (faza preliminară a romanizării geto-dacilor).
➢ Ameninţarea romană directă a început să se manifeste din timpul regelui Burebista, întemeietorul statului dac (82-44 î.Hr.).
➢ Burebista (82-44 î.H.) – a fost conducătorul get care a unit pentru prima dată toate triburile daco-geţilor sub o singură autoritate politică,
punând astfel bazele statului dac.
➢ Condiţiile care au favorizat întemeierea statului în secolul I î.H.au fost:
➢ unitatea etnică, lingvistică şi religioasă a daco-geţilor;
➢ dezvoltarea organizării sociale şi apariţia aristocraţiei tribale
(tarabostes, pilleati);
➢ ameninţările externe ( în special din partea celţilor din vest şi a romanilor care, în expansiunea lor, se apropiaseră de zona Dunării).
➢ Unificarea triburilor geto-dace a fost realizată atât pe cale paşnică cât şi prin forţa armelor. Burebista a beneficiat de sprijinul direct acordat de marele preot al cultului zalmoxian, Deceneu.
➢ Ca organizare, statul condus de Burebista era o monarhie cu pronunţat caracter militar. Hotarele sale se întindeau în nord până în Carpaţii Păduroşi, înspre răsărit până la gurile Bugului, în vest până în Slovacia de azi, iar spre sud până la Munţii Balcani.
➢ După moartea regelui dac statul dac s-a destrămat în patru, apoi în cinci entităţi statale distincte.
➢ Romanii urmăreau să-şi impună controlul asupra coloniilor greceşti vest-pontice, să aibă acces la resursele zonei nord-dunărene (aur, argint, grâne) şi să beneficieze de poziţia strategică avantajoasă.
➢ Legăturile daco-romane s-au intensificat în secolele I î.Hr. – I d.Hr., dar, după instaurarea stăpânirii imperiale pe teritoriul locuit de geto-daci, s- a trecut la o nouă etapă, manifestată printr-o romanizare intensă.
➢ Geto-dacii din Dobrogea de astăzi au intrat sub stăpânirea romană din anul 46 d. Hr., făcând parte din provincia Moesia.
➢ Decebal (87-106) – conducător dac ce a purtat iniţial numele de Diurpaneus, şi care a reuşit să refacă unitatea statului dac, în condiţiile agravării ameninţării romane.
➢ Noul stat dac era mai redus teritorial decât în secolul I î.H. dar mai dezvoltat în plan economic şi mai bine organizat militar, capitala sa fiind la Sarmizegetusa, în Munţii Şureanu (sud-vestul Transilvaniei).
➢ Seria conflictelor militare cu romanii a fost deschisă de predecesorul lui Decebal, Duras, prin campania dacilor la sudul Dunării, în Moesia (iarna anului 85/86).
➢ În anul 87, împăratul roman Domiţian trimite în Dacia o armată romană condusă de Cornelius Fuscus. Aceasta este înfrântă de Decebal la Tapae. Ulterior (anul 88), o nouă armată romană, în frunte cu Tettius Iulianus, atacă Dacia, regele dac fiind acum înfrânt (tot la Tapae). Anul următor (89), se încheie pacea dintre Decebal şi Domiţian. Având caracterul unui compromis, aceasta prevedea:
➢ transformarea Daciei într-un stat clientelar Romei;
➢ acordarea de subsidii băneşti şi asistenţă din partea romanilor, utilizate pentru întărirea capacităţii militare a statului dac.
➢ Conflictele daco-romane se reiau odată cu urcarea pe tronul Romei a lui
Traian (98-117). În anul 101 izbucneşte primul război daco-roman (101-
102). Decebal este înfrânt la Tapae. În iarna 101/102 luptă împotriva romanilor în Moesia, alături de aliaţii săi, burii şi sarmaţii, dar este nevoit să încheie pace. Tratatul din 102, defavorabil dacilor, prevedea :
➢ dărâmarea zidurilor cetăţilor dacice;
➢ cedarea Banatului, Olteniei şi Munteniei către romani;
➢ anularea politicii externe a lui Decebal.
➢ Între anii 105 şi 106 se desfăşoară cel de-al doilea război daco-roman.
Întreaga Dacie este cucerită, rezistenţa dacilor este înfrântă.
➢ Decebal se sinucide (106). Dacia devine provincie romană.

Romanizarea geto-dacilor.

Principalii factori care au contribuit la derularea procesului de romanizare în timpul stăpânirii romane au fost:

– armata romană adusă în provincia Dacia şi cantonată în castre;
– veteranii (soldaţi romani lăsaţi la vatră, stabiliţi în Dacia);
– administraţia şi justiţia romană;
– coloniştii latinofoni, aduşi masiv, din toate provinciile imperiului
şi prezenţi în toate domeniile vieţii social-economice a provinciei;
– învăţământul în limba latină;
– religia romană. Au fost onoraţi în special zeii romani Jupiter, Junona, Minerva. S-au manifestat următoarele fenomene
religioase: sincretismul (amestecul atributelor unor zei diferiţi, inclusiv ale celor locali, într-un singur cult) şi interpretatio romana (adorarea unor zeităţi dacice sub nume romane).
➢ Principalul rezultat al romanizării a fost formarea unui nou popor –
daco-roman.
➢ Atunci când împăratul Aurelian a decis retragerea armatei şi administraţiei din provincia imperială Dacia, din raţiuni strategice, în anul 271 d.Hr., majoritatea populaţiei nu a părăsit acest teritoriu şi a continuat să trăiască la nord de Dunăre.
➢ În urma procesului de romanizare, s-a format populaţia daco-romană.
Aceasta vorbea limba latină populară (vulgară), dar a mai păstrat şi cuvinte din limba dacică. După abandonarea provinciei Dacia de către romani, procesul de romanizare a continuat. Atunci s-a desfăşurat etapa postromană a romanizării, când şi dacii liberi, care nu făcuseră parte din provincia Dacia, intrând în contact cu daco-romanii, s-au romanizat.
➢ Deoarece la nord de Dunăre a continuat să trăiască o numeroasă populaţie daco-romană, vorbitoare de limbă latină, statul roman nu a întrerupt legăturile cu locuitorii de pe acest teritoriu.
➢ Creştinismul a avut, la rândul său, o contribuţie importantă în procesul de romanizare a autohtonilor, noua credinţă fiind răspândită în limba latină de misionarii veniţi din imperiu.
➢ Dobrogea de astăzi a făcut parte din Imperiul Roman de Răsărit până în anul 602.

➢ Etnogeneza românească. Continuitatea de locuire pe teritoriul românesc. Etnogeneza românească a fost un proces complex, care a avut loc de-a lungul mai multor secole.
➢ Chiar dacă, în primul mileniu creştin, în zona nord-dunăreană s-au perindat numeroase populaţii migratoare (huni, vizigoţi, gepizi, avari, slavi, bulgari etc.), populaţia daco-romană a continuat să trăiască pe acest teritoriu, dovadă fiind numeroasele descoperiri arheologice, dar şi o serie de mărturii scrise.
➢ Etnogeneza românească a fost un proces complex, desfăşurat de-a lungul mai multor secole, al cărui rezultat a fost apariţia unui popor neolatin (înrudit, prin aceasta cu italienii, spaniolii, francezii, portughezii), singurul moştenitor al romanităţii orientale.
➢ Principalele etape ale formării poporului român au fost:
➢ perioada stăpânirii romane (sec. II-III), când asupra dacilor şi-au exercitat influenţa romanizatoare armata, coloniştii, veteranii, administraţia romană, constituindu-se astfel poporul daco- roman;
➢ perioada migraţiilor, ulterioară retragerii aureliene, când fenomenul romanizării s-a extins şi asupra dacilor liberi. Totodată, a continuat să existe o populaţie daco-romană şi la sudul Dunării, urmaşă a daco-geţilor şi moesilor din provincia romană Moesia. Aceştia, cunoscuţi cu numele de vlahi, vor fi vorbitorii dialectelor limbii române: aromân, megleno-român, istro-român. Până la sfârşitul secolului al VIII-lea, în timpul desfăşurării invaziei migratorilor, populaţia daco-romană se transformă în populaţie românească, asimilând influenţe din partea migratorilor germanici şi mai ales a slavilor.
Din secolul al IX-lea, izvoarele istorice scrise vorbesc despre români ca fiind populaţia autohtonă din zona Dunării de Jos, ceea ce arată încheierea etnogenezei româneşti până în acel moment.

Limba română

Face parte din familia limbilor neolatine, cu care este asemănătoare în privinţa stratului fundamental latin şi a etapelor de formare, corespunzătoare etnogenezei româneşti. Se formează până în secolul al VIII-lea, când se poate vorbi de o limbă proto- sau străromânească. Astfel, limba română prezintă o structură compusă din:

– substratul traco-dacic (circa 10% din fondul lexical de bază);
– stratul fundamental latin (60 % din vocabularular);
– adstratul slav (în jur de 20% din fondul lexical, reprezentând cuvinte pătrunse în limba română începând cu secolul al IX-lea, când procesul etnogenezei era deja încheiat).

1.B. Istoricii, despre romanitatea românilor

Românii în sursele medievale timpurii.

➢ Documentele istorice scrise din primul mileniu al erei creştine, care îi menţionează pe români, sunt relativ puţine, dar sunt suplinite de numeroasele descoperiri arheologice efectuate pe teritoriul actual al României.
➢ Dintre acestea se remarcă cele datând din perioada secolelor al VII-lea
– al XI-lea, din cadrul culturilor arheologice Ipoteşti-Cândeşti şi Dridu, diverse vase, unelte, podoabe, arme şi alte obiecte aparţinând comunităţilor autohtone fiind descoperite în aşezări precum Brateiu (judeţul Sibiu), Poian (judeţul Covasna), Alba Iulia sau Izvoru (judeţul Giurgiu). Acestea dovedesc continuitatea de locuire a românilor pe teritoriul pe care ei s-au format.
➢ Începând din secolul al VII-lea, autohtonii încep să fie menţionaţi în izvoarele documentare ale vremii ca un popor romanic distinct constituit.
➢ Printre acestea s-au numărat tratatul militar Strategikon, scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea, lucrarea Despre administrarea imperiului, a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul (secolul al X-lea), corespondenţa împăratului bizantinVasile al II-lea Macedoneanul (secolele al X-lea – al XI-lea). Alţi autori bizantini, armeni, arabi, germani etc. au scris despre prezenţa românilor pe acest teritoriu.
➢ Din secolele al XI-lea – al XII-lea, dovezile scrise despre strămoşii noştri sunt din ce în ce mai numeroase, ei fiind numiţi în documentele vremii vlahi, blachi, valahi sau români .

Preocupări ale cronicarilor şi învăţaţilor din secolele al XV-lea – al XVIII- lea privind originea românilor.
➢ Din secolul al XV-lea, o serie de scriitori umanişti din Europa,
călători străini sau cronicari români, au manifestat un interes
deosebit faţă de trecutul poporului român. Nicolaus Olahus sau Grigore Ureche, în secolul al XVI-lea, Miron Costin, un secol mai târziu, au afirmat originea latină a românilor şi unitatea lor de neam.
➢ În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, cărturari precum Dimitrie Cantemir sau membrii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu), au pus în evidenţă originea latină a limbii române şi continuitatea românilor în spaţiul nord-dunărean.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din secolele al XVIII-lea –
al XX-lea.
➢ La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea au fost
formulate o serie de teorii istoriografice referitoare la procesul etnogenezei româneşti, care porneau de la contestarea continuităţii de locuire a populaţiei autohtone la nordul Dunării.
➢ Disputa în jurul continuităţii românilor s-a desfăşurat din motive politice, într-o perioadă în care românii transilvăneni şi-au intensificat lupta pentru obţinerea de drepturi naţionale, atât în epoca stăpânirii habsburgice, cât şi în timpul regimului dualist austro-ungar (după 1867).
➢ Teoria imigraţionistă, care îi prezenta pe români ca fiind un popor format la sud de Dunăre, de unde ar fi imigrat la nord de fluviu abia prin secolul al XIII-lea, a fost susţinută, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, de Franz Josef Sulzer, Christian Engel sau de I. C. Eder.
➢ Aceasta a fost combătută de fruntaşii Şcolii Ardelene, care, în dorinţa lor de a demonstra vechimea şi continuitatea de locuire a românilor, au pus accent pe caracterul exclusiv latin al românilor.
➢ În secolul al XIX-lea, Robert Roesler, a dezvoltat teoria
imigraţionistă, în lucrarea intitulată Studii româneşti (Viena,
1871). De aceea, teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teorie roesleriană.
➢ Faţă de teoria roesleriană au luat poziţie, între alţii, istoricii B. P.
Hasdeu şi A. D. Xenopol, în secolul al XIX-lea, conturându-se, pe baze ştiinţifice, teoria continuităţii românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
➢ În secolul al XX-lea, ca şi în cele precedente, au fost elaborate lucrări ştiinţifice, care au demonstrat vechimea şi continuitatea românilor pe teritoriul de la nord şi de la sud de Dunăre. Dintre acestea, se remarcă lucrarea istoricului Gheorghe I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.

B. OAMENII, SOCIETATEA ŞI LUMEA IDEILOR
1. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX; curente
şi politici culturale, identităţi naţionale şi identitate europeană

1. A. Tendinţe şi politici în cultura europeană a secolului al
XIX-lea.
– Progresul înregistrat prin cercetarea ştiinţifică şi inovaţiile tehnice din secolul al XIX-lea;
– Promovarea ideilor liberale şi naţionale în plan politic;
s-au reflectat în mediile culturale prin diversificarea curentelor intelectuale şi artistice, ca şi prin accentuarea rolului social al culturii, respectiv a interesului public pentru stimularea creaţiei sau a politicilor culturale.

➢ Dacă artiştii şi scriitorii au început să se adreseze unui public tot mai larg, ei dovedeau, în acelaşi timp, preocupări şi convingeri politice, pe care le făceau cunoscute prin operele lor.
➢ Această evoluţie a fost favorizată de dezvoltarea presei, de creşterea tirajelor publicaţiilor şi ale cărţilor, a interesului general pentru lectură şi instruire.
În domeniile literaturii şi artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afirmarea (cu deosebire după 1815) a romantismului.
Exprimarea liberă a sentimentelor şi trăirilor, căutarea modelelor eroice în istorie, valorizarea idealurilor naţionale şi democratice au reprezentat trăsături definitorii ale operelor artistice şi literare romantice.

La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul, aducea o viziune nouă în creaţia artistică. Preocupaţi de descrierea realităţii sociale aşa cum se prezenta aceasta, fără alte artificii, a omului ca produs al mediului social al vremii sale, reprezentanţii realismului urmăreau observarea cu obiectivitate a lumii reale, prezentarea şi explicarea ei cu precizie şi cu minuţiozitate.
Naturalismul, inspirat de fiziologia experimentală dezvoltată de Claude Bernard, a accentuat interesul pentru influenţa mediului, dar şi a fiziologicului sau a eredităţii, asupra evoluţiei omului şi a societăţii.
La cumpăna secolelor al XIX-lea – al XX-lea, simbolismul şi parnasianismul, exprimau dorinţa de desprindere de realitatea imediată şi de căutare a unor noi valori culturale.
În artele plastice, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a căutărilor pentru redarea unor nuanţe şi fenomene subtile ale luminii şi ale mişcării.
➢ Cultura a fost asumată în secolul al XIX-lea ca o problemă de stat, fiind adoptate
măsuri politice pentru susţinerea ei.
➢ Trăsături fundamentale ale epocii au fost:
➢ perfecţionarea învăţământului;
➢ eforturile pentru reducerea analfabetismului;
➢ constituirea de asociaţii culturale, academii naţionale, manifestările expoziţionale.
➢ Preocuparea pentru urbanism a permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante (gări, biblioteci, monumente, clădiri guvernamentale) şi utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, oţelul şi sticla.

Preocupări culturale în spaţiul românesc, până la Primul Război
Mondial.

➢ Dezvoltarea literaturii şi artei a fost caracterizată, pe de o parte, de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental şi pe de altă
parte de cultivarea specificului naţional, prin alegerea temelor de inspiraţie din creaţia folclorică sau din trecutul istoric.
➢ Începuturile afirmării culturale au fost puse în perioada prepaşoptistă, odată cu dezvoltarea gustului pentru lectură şi apariţia primelor publicaţii în limba română (Curierul românesc, Albina românească –
1829; România, primul cotidian românesc – 1837, Gazeta de
Transilvania – 1838).
➢ Un rol deosebit în promovarea culturii naţionale a revenit societăţilor literare, artistice şi ştiinţifice, ca de pildă, Societatea Academică Română (Bucureşti, 1867), devenită, din 1879, Academia Română, instituţie de prestigiu care îşi desfăşura activitatea în trei secţii: literară, istorică şi ştiinţifică.
În plan cronologic şi tematic, literatura română modernă s-a structurat pe două etape: – paşoptismul, ataşat valorilor romantismului, reprezentat de I.H. Rădulescu, V.Alecsandri, D.Bolintineanu, Al. Odobescu, C. Negruzzi;
– epoca marilor clasici, ilustrată de activitatea critică sau literară susţinută de Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, G. Coşbuc, O. Goga, Ioan Slavici. Arta românească a secolului al XIX-lea fost reprezentată de Th. Aman, Gh.Tattarescu, N.Grigorescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian (pictură); Carol Stork (sculptură); Ciprian Porumbescu, George Enescu (muzică). Istoriografia s-a interesat în mod deosebit de valorificarea izvoarelor, de aspecte economice, sociale, ale vieţii cotidiene, fiind ilustrată de operele lui D. Onciul, A.D.Xenopol, N. Iorga, I. Bogdan. Din aceeaşi epocă datează şi preocupările pentru arheologie legate de activitatea lui Al. Odobescu şi Gr. Tocilescu.

1.B. Curente şi politici culturale în secolul al XX-lea

Medii şi politici culturale europene în secolul al XX-lea.
➢ Cultura europeană a secolului al XX-lea a fost influenţată de
schimbările în modul de viaţă şi mentalitatea oamenilor, produse de Primul Război Mondial.
➢ Trăsăturile culturii interbelice au fost:
– Protestul faţă de război, faţă de uniformizare şi tehnicizare;
– căutarea unor noi forme artistice;
– apariţia culturii de masă;
– a dus la decăderea culturii tradiţionale;
– încurajarea consumului de masă;
– standardizarea gusturilor publicului;
– la impunerea unor modele comportamentale noi.
– În ţările cu regimuri politice totalitare, cultura de masă a reprezentat un instrument de propagandă, în slujba puterii politice.
➢ În literatură, arte plastice, muzică şi filosofie au apărut noi curente, ca:
– expresionismul;
– dadaismul;
– suprarealismul;
– abstracţionismul.
➢ Filosofia europeană interbelică a fost dezvoltată de gânditori şi scriitori ca Jean
Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus.
➢ După al Doilea Război Mondial, progresele în plan tehnic şi social, mai ales în statele occidentale, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de comunicare în masă, au produs anumite modificări ale practicilor culturale, in favoarea cinematografiei, a televiziunii şi a noilor tehnologii informatice.
➢ În arhitectură s-a impus concepţia funcţională, modernă, cu noi forme şi materiale (aluminiu, beton, sticlă). Cel mai important curent a fost Şcoala de arhitectură şi arte plastice Bauhaus, întemeiată în 1919, la Weimar, de W. Gropius.
➢ În perioada postbelică, modelele arhitecturale au accentuat caracterul funcţional şi social al edificiilor, printre arhitecţii epocii numărându-se Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.

Tendinţe în cultura românească a secolului al XX-lea.

➢ Constituirea statului naţional unitar şi afirmarea României în rândul statelor europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o amplă efervescenţă a formelor şi modalităţilor de expresie, ca şi prin deschiderea spre cultura europeană, fără a nega valoarea specificului naţional.
➢ Scriitori din perioada interbelică precum Ion Barbu, Hortensia Papadat- Bengescu, Camil Petrescu, George Bacovia, Tristan Tzara şi Saşa Pană (ultimii doi fiind fondatorii dadaismului), Mircea Eliade, Lucian Blaga şi Al. Phillipide au ilustrat curentele culturale ale vremii.
➢ În dramaturgie, Eugen Ionescu a devenit celebru ca un reprezentant de seamă al teatrului absurdului.
➢ În artă, Constantin Brâncuşi s-a dovedit, prin operele sale Poarta sărutului, Coloana fără sfârşit, Pasărea măiastră, Masa Tăcerii, un precursor al artei abstracte.
➢ În perioada postbelică, legăturile culturale dintre România şi restul Europei au fost limitate de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brăiloiu, aflaţi în exil, au continuat să reprezinte cultura românească.
➢ După înlăturarea regimului comunist, deschiderea politică a României spre spaţiul euro-atlantic a fost însoţită de dorinţa de a reveni în marea familie culturală europeană.
1.C. Identităţi naţionale şi identitate europeană

Identităţi naţionale în spaţiul european.

➢ Expresie a evoluţiei politice şi istorice de la sfârşitul secolului al XVIII- lea şi începutul secolului al XIX-lea, constituirea naţiunilor, comunităţi umane coerent structurate, cu o identitate etnică, lingvistică şi istorică proprie, a reprezentat totodată rezultatul impunerii burgheziei în plan social şi politic.
➢ Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 şi 1914 (“Secolul naţionalităţilor”).
➢ Astfel, pe continentul european, în această perioadă, şi-au îndeplinit treptat năzuinţele de independenţă şi unitate naţională belgienii, românii, italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile
multinaţionale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revendicările şi revoltele popoarelor supuse.
➢ La asigurarea coeziunii statelor naţionale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin impunerea învăţământului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal şi a recrutării obligatorii în sistemul militar.
➢ În acelaşi timp, naţionalismul excesiv a reprezentat sursa a numeroase conflicte care au afectat continentul european în secolele al XIX-lea şi
al XX-lea.

Identitate şi unitate europeană.

➢ Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, scriitorul Victor Hugo îşi exprima speranţa că popoarele europene vor forma cândva “Statele Unite ale Europei”.
➢ Ideea unei Europe unite, spaţiu al păcii, armoniei şi prosperităţii, s-a conturat de-a lungul epocii moderne ca o reacţie a mediului intelectual faţă de rivalităţile şi războaiele frecvente.
➢ Aceasta s-a bazat pe afirmarea intereselor comune şi a valorilor promovate de democraţia liberală:
– libertatea individuală
– justiţia
– suveranitatea poporului
– libertatea cuvântului
– separarea puterilor în stat
– iniţiativă individuală
– solidaritate.
➢ După Primul Război Mondial, au fost propuse, în principal, două proiecte de unificare a Europei:
– constituirea uniunii pan-europene, susţinut de Richard de
Coudenhove-Kalergi (din anul 1922);
– înfiinţarea unei “uniuni federale europene”, idee avansată de
Aristide Briand, ministrul de Externe al Franţei
➢ Deteriorarea relaţiilor internaţionale în anii ’30 şi declanşarea celui de- al Doilea Război Mondial au determinat abandonarea proiectelor interbelice.
➢ Ulterior, proiectele privind formarea Europei unite au fost reluate.
➢ În anul 1950, Planul (Declaraţia) Schuman deschidea calea spre construirea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fără a contesta tradiţiile, moştenirea naţională şi culturală a statelor membre ale noii structuri politice.
➢ Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Acesta cuprindea iniţial zece state (Marea Britanie, Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Suedia).
➢ Apoi, în 1951, şase state (Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg) au format Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului.
➢ În 1957, reprezentanţii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunităţii Economice Europene, numită şi Piaţa Comună.
➢ Uniunea Europeană(UE) a fost constituită prin Tratatul de la Maastricht
(7 februarie 1992)
➢ Competenţele instituţiilor Uniunii Europene au fost stabilite prin tratate, precum cel de la Nisa, din anul 2000, negociat în vederea primirii de
noi membri.
➢ România a semnat în 1993 acordul de asociere la Uniunea Europeană, statul român fiind admis în acelaşi an în Consiliul Europei, iar din anul
2000 a iniţiat procesul concret de integrare în Uniunea Europeană. În anul 2003, în cadrul Consiliului European de la Bruxelles, a fost stabilit calendarul aderării: semnarea Tratatului de Aderare în 2005 şi aderarea propriu-zisă, începând de la 1 ianuarie 2007.

2. Secolul XX – Între democraţie şi totalitarism
2.A. Ideologii şi practici politice democratice

➢ Caracteristici generale ale evoluţiei regimurilor democratice din Europa.
➢ La încheierea Primului Război Mondial, regimurile democratice s- au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul şi estul Europei, aşa cum a fost cazul Cehoslovaciei.
➢ Totuşi, perioada interbelică, a fost dominată de instaurarea, inclusiv în noile state europene, a regimurilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.).
➢ Regimurile democratice, bazate pe principiul separării puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pluripartidism, s-au consolidat în ţările nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, şi în cele mai multe state din vestul Europei.
➢ Trăsăturile regimurilor democratice erau conforme principiilor înscrise fie în programele partidelor bazate pe ideologii politice de dreapta (liberale, conservatoare, creştin-democrate), fie în acelea ale formaţiunilor socialiste sau social-democrate, exponente ale ideologiei de stânga.

➢ Trăsături specifice ale regimurilor democratice.
➢ În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege miniştrii şi are puteri executive extinse.
➢ Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955).
➢ În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.
➢ Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).
➢ După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al
ţării din anul 1959, a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării.
➢ Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.
➢ În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, Franţa înregistrând progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut Unul dintre preşedinţii de stânga a fost François Mitterand, din partea Partidului Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta.
➢ În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist.
➢ În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene (Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990).

2.B. Ideologii şi practici politice totalitare. Fascismul şi nazismul

Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare. Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale.

Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:

– existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului
– încălcarea de către regim a drepturilor omului
– cultul personalităţii
– controlul absolut al statului asupra societăţii
– lichidarea oricărei forme de opoziţie
– supravegherea populaţiei de către poliţia politică
– cenzura presei etc.

Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.
➢ Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză profundă.
➢ Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară.
➢ Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei,
1922). În aceste condiţii, prim-ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist.
➢ Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite.
➢ Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau fasciste (partide, sindicate etc.).
➢ Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic.
Partidul Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.
➢ Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il
Duce (Conducător).
➢ Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste.

Naţional-socialismul german, ideologie şi practici politice.

➢ Ideologia naţional-socialistă a fost ultranaţionalistă, rasistă şi antisemită, fiind expusă de Adolf Hitler în lucrarea sa, Mein Kampf.
➢ Potrivit acestei ideologii, rasa germană a arienilor ar fi superioară,
motiv pentru care ar trebui să conducă lumea, iar celelalte, considerate inferioare (precum evreii), trebuia să fie exterminate.
➢ Pentru că rasa germană ar fi avut nevoie de spaţiul vital, naţional- socialismul susţinea necesitatea cuceririi acestuia prin război.
➢ Prin propagandă abilă, valorificând nemulţumirile populaţiei faţă de greutăţile din timpul Marii Crize economice, Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, condus de Adolf Hitler, a câştigat alegerile pentru Reichstag (Parlamentul german), din anul 1933.
➢ În cadrul regimului naţional-socialist, Hitler, instalat în funcţia de cancelar, a fost învestit cu puteri speciale, devenind Führer (conducător).
➢ Toţi germanii au fost înregimentaţi în organizaţii controlate de Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele sau Hitlerjügend (Tineretul hitlerist).
➢ Orice formă de opoziţie a fost distrusă, chiar şi în interiorul partidului.
Presa a fost cenzurată, iar propaganda regimului prin publicaţii, radio, cinematografe s-a intensificat.
➢ Temuta poliţie politică a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Regimul naţional-socialist a transformat antisemitismul în politică de stat, în numele aşa zisei purificări a rasei ariene.
➢ Astfel, a început discriminarea evreilor, care au fost înlăturaţi din slujbe, au fost supuşi legilor rasiale (legile de la Nürnberg) şi cărora le- au fost interzise drepturile politice şi civile.
➢ În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotărât să aplice soluţia finală împotriva evreilor. Astfel a început
drama Holocaustului, până în anul 1945, fiind ucişi aproximativ 6 milioane de evrei, dar şi romi proveniţi atât din Germania, cât şi din ţările ocupate de armatele hitleriste, în lagăre de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

2.C. Ideologii şi practici politice totalitare. Comunismul

➢ Acţiuni pentru instaurarea comuniştilor la putere în Rusia.
➢ În luna februarie a anului 1917, Rusia se transformase într-un colos cu picioare de lut, din cauza sărăciei generalizate şi a înfrângerilor de pe front.
➢ În aceste condiţii, a izbucnit, la Petrograd, revoluţia condusă de Partidul Constituţional Democrat (al burgheziei liberale) şi de menşevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie/1 martie 1917, iar a doua zi, ţarul a abdicat.
➢ Însă bolşevicii (comuniştii) au profitat de anarhia din Rusia, sporindu-şi popularitatea în rândul muncitorilor, al sovietelor (comitetelor) acestora, pe fondul grevelor tot mai numeroase.
➢ Conduşi de V.I. Lenin, bolşevicii au declanşat acţiunile în forţă pentru preluarea puterii, realizată prin lovitura de stat de la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, de la Petrograd . Denumită Revoluţia din Octombrie, aceasta este considerată actul de naştere al statului sovietic.

Ideologie şi practică politică în statele comuniste.

➢ În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.
➢ Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat.
➢ Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).
➢ A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B.
➢ Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.
➢ Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă.
➢ Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953).
➢ Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid.
➢ Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale.
➢ Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-ul.
➢ Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au
căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.
➢ În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului.
➢ Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene.
➢ După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată.
➢ Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.
➢ Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare.
➢ Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.
➢ Anul 1989 a înregistrat înlăturarea regimurilor dictatoriale din majoritatea statelor europene foste comuniste. Criza în care se zbătea Uniunea Sovietică nu a putut fi depăşită, comunismul s-a prăbuşit, iar statul s-a destrămat (1991).

2.D. Ideologii şi practici politice în România

Ideologii şi practici politice în România până în anul 1918.

➢ Sistemul politic românesc de la începutul secolului al XX-lea era organizat potrivit Constituţiei României din anul 1866.
➢ România era o monarhie constituţională, bazată pe principiul separării puterilor în stat, iar regele Carol I (1866 – 1914) şi-a îndeplinit rolul de arbitru al vieţii politice.
➢ În condiţiile exercitării votului censitar (doar de către bărbaţi), în primii ani ai secolului al XX-lea, cele două formaţiuni care au dominat viaţa politică, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, au guvernat alternativ (potrivit principiului rotativei guvernamentale, practică introdusă în 1895).
➢ Acestea erau exponentele a două ideologii diferite cu privire la evoluţia
României:
– Liberalismul, reprezentat de oameni politici precum Ion I. C.
Brătianu (preşedinte al P.N.L. din 1909), se pronunţa pentru dezvoltarea rapidă a ţării, după model occidental, pe baza capitalului autohton.
– Conservatorismul, reprezentat de politicieni ca Gh. Gr.
Cantacuzino (conducător al Partidului Conservator între anii 1899
– 1907), dorea o dezvoltare organică a statului, prin crearea instituţiilor moderne pe măsură ce societatea simţea nevoia apariţiei lor.

➢ Ideologii şi practici politice după Primul Război Mondial.
➢ Din anul 1918, a fost introdus în România votul universal, pentru bărbaţii de peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi cadrelor militare .
➢ În aceste condiţii, numărul partidelor parlamentare sau al celor care au reuşit să ajungă la guvernare a sporit, iar cele de orientare conservatoare au dispărut de pe scena politică.
➢ altă lege electorală, cea din anul 1926, a adus schimbări în privinţa vieţii parlamentare.
➢ În perioada interbelică, în viaţa politică românească, adepţi numeroşi au avut ideologii politice democratice, precum neoliberalismul, reprezentat, în esenţă, de Partidul Naţional Liberal, şi ţărănismul, având ca exponent principal Partidul Naţional Ţărănesc. Aceste formaţiuni politice s-au aflat şi cele mai lungi perioade la guvernare.
➢ În condiţiile afirmării în Europa a unor ideologii antidemocratice, extremismul de stânga (comunismul) şi de dreapta (legionarismul) s-au manifestat şi în viaţa politică românească, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea.
➢ Monarhia a reprezentat, şi în perioada interbelică, centrul funcţionării sistemului politic din România, bazat pe prevederile Constituţiei din anul 1923.
➢ Regele în timpul căruia a fost înfăptuită Marea Unire, Ferdinand I (1914
– 1927), nu a încălcat principiile vieţii politice democratice.
➢ Un aspect specific al vieţii politice a fost acela că regele îl numea pe prim-ministru, după care guvernul organiza alegerile, pe care, de cele mai multe ori, le şi câştiga.
➢ Evoluţia monarhiei a marcat şi practicile politice în stat. Criza dinastică din decembrie 1925, când prinţul Carol a renunţat la moştenirea tronului, a fost rezolvată de Parlament în ianuarie 1926, când moştenitor al tronului a fost proclamat Mihai.
➢ După moartea regelui Ferdinand I, acesta a condus ţara tutelat de o
Regenţă, fiind minor.
➢ Dar, după ce a revenit în ţară, în anul 1930, şi a fost proclamat rege de Parlament în locul lui Mihai I, Carol al II-lea a urmărit reducerea rolului partidelor politice şi instaurarea unui regim în care monarhul să aibă puteri sporite.
➢ Astfel, în anul 1938, acesta a instaurat un regim autoritar, în timpul căruia singura formaţiune care a funcţionat a fost cea care îl susţinea pe rege, Frontul Renaşterii Naţionale, denumită, din 1940, Partidul Naţiunii.
➢ În condiţiile pierderilor teritoriale din anul 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea (septembrie 1940) şi după ce Mihai I a revenit pe tron, puterea reală în stat a fost deţinută de generalul Ion Antonescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri.
➢ Acesta a guvernat, până în ianuarie 1941, alături de legionari.
Neînţelegerile cu legionarii, care doreau să obţină întreaga putere în stat, au determinat înlăturarea lor, după rebeliunea din 21 – 23 ianuarie
1941.
➢ Apoi, Ion Antonescu s-a aflat în fruntea unui regim militar până la 23 august 1944, în condiţiile participării României la războiul antisovietic.
➢ După înlăturarea regimului democratic, cetăţenilor români le-au fost restrânse drepturile, iar începând din anul 1940, asupra celor de
origine evreiască au fost aplicate măsuri antisemite (deportări, pogromuri, muncă forţată în Transnistria etc.).

3. Constituţiile din România

3.A. Documente constituţionale din secolul al XIX-lea

➢ Documente având caracter constituţional înainte de anul 1866.
➢ În prima parte a secolului al XIX-lea, necesitatea modernizării societăţii româneşti a impus ideea redactării unor proiecte constituţionale.
➢ În anii 1831 şi 1832, au intrat în vigoare, în Ţara Românească şi, respectiv, în Moldova, primele documente cu rol constituţional, în sens modern, Regulamentele Organice, redactate de două comisii boiereşti, sub preşedinţia consulului general rus Minciaki, conform şi cu indicaţiile Curţii imperiale de la Petersburg (Rusia devenise putere „protectoare”
a Principatelor, prin tratatul de la Adrianopol, din 1829, în timp ce suzeranitatea Imperiului Otoman se menţinea).
➢ Acestea erau aproape identice şi cuprindeau unele noutăţi în organizarea statelor, asigurând modernizarea, între anumite limite, a Principatelor Române.
➢ Domnitorii care au condus Principatele potrivit Regulamentelor
Organice au fost numiţi domni regulamentari.
➢ Schimbarea situaţiei internaţionale după 1856, când Rusia a fost înfrântă în Războiul Crimeii (1853-1856), purtat împotriva Imperiului Otoman, a creat condiţiile favorabile constituirii statului român modern.
➢ Devenită chestiune europeană, problema românească a fost dezbătută de marile puteri în anul 1858 (puterile garante, care înlocuiau protectoratul rusesc – Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul Otoman).
➢ Reprezentanţii acestora au redactat Convenţia de la Paris, care însă, prin prevederile ei, nu satisfăcea decât în parte dorinţa de unire a românilor.
Aceasta stabilea noul statut politico-juridic al Ţării Româneşti şi Moldovei:

➢ urma să aibă loc o unire parţială (legislativă) a Principatelor;
➢ noul stat avea să se numească “Principatele unite ale Moldovei şi
Valahiei”;
➢ era impus principiul separării puterilor în stat, stabilindu-se alegerea a doi domnitori şi urmând să funcţioneze două guverne şi două Parlamente (la Iaşi şi Bucureşti);
➢ statul urma să aibă două instituţii comune (Comisia Centrală de la
Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie).

➢ Românii au realizat unirea deplină a Principatelor, treptat, după dubla alegere ca domnitor a lui Cuza, punând marile puteri în faţa faptului împlinit.
➢ Dar, pentru a putea realiza reformele necesare modernizării societăţii româneşti, în anul 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a impus un nou document cu valoare constituţională, aprobat prin plebiscit de populaţia cu drept de vot, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Prin prevederile sale, puterile domnitorului erau sporite, iar Parlamentul
devenea bicameral (format din Adunarea Obştească şi Corpul
Ponderator, sau Senat).

Constituţia din anul 1866.

➢ Aducerea unui prinţ străin pe tronul României mai fusese propusă şi în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din anul 1857.
➢ La 10/22 mai 1866, a sosit în ţară prinţul Carol de Hohenzolern- Sigmaringen, care fusese acceptat de populaţia cu drept de vot prin plebiscit.
➢ După alegerea ei, Adunarea Constituantă a discutat, începând de la 1/13 mai 1866, proiectul de Constituţie redactat de Consiliul
de Stat. Aceasta a reprezentat un compromis între liberali şi conservatori.
➢ Elaborată după modelul celei belgiene din anul 1831, Constituţia României a creat cadrul juridic necesar dezvoltării statului român modern.
➢ Conţine 8 titluri referitoare la:
– numele şi organizarea statului;
– separarea puterilor în stat;
– prerogativele principelui;
– drepturile şi obligaţiile cetăţenilor.
➢ Principalele prevederi:
– statul român poartă oficial numele de “România” şi este organizat ca monarhie constituţională ereditară;
– monarhul dispune de atribuţii atât în domeniul puterii executive cât şi al celei legislative:
– este şeful statului şi comandantul armatei;
– numeşte pe membrii guvernului;
– are drept de iniţiativă legislativă;
– bate monedă;
– acordă decoraţii;
– are drept de graţiere;
– are drept de “veto absolut” (poate respinge sancţionarea unei legi votate de Parlament);
– separarea puterilor în stat:
– puterea legislativă: Parlamentul (bicameral, format din Senat şi Camera Deputaţilor, membrii săi fiind aleşi pe baza votului censitar);
– puterea executivă: guvernul;
– puterea judecătorească: instanţele de judecată, Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie;

În vigoare până în anul 1923, Constituţia de la 1866 a fost amendată de mai multe ori: în 1879, a fost modificat articolul 7, care proclama faptul că diferenţele religioase nu constituiau o piedică în obţinerea cetăţeniei române; în 1884, a fost redus numărul colegiilor electorale de la patru la trei, iar censul a fost micşorat, astfel că s-a extins dreptul de vot; în 1917, prin modificarea unor articole din Constituţie, s-au creat posibilităţile înfăptuirii ulterioare a reformelor electorală (introducerea votului universal) şi agrară.

3.B. Constituţiile României în secolul al XX-lea

Legile fundamentale ale României din prima jumătate a secolului al XX-lea.

➢ Ca urmare a realizării Marii Uniri, era nevoie de o nouă lege fundamentală a României, potrivită statului rezultat în anul 1918.
➢ De asemenea, în România se înfăptuiseră deja unele reforme, precum introducerea votului universal şi împroprietărirea ţăranilor, după exproprierea marilor moşii.
➢ Elaborat în anul 1923, proiectul Constituţiei a fost supus dezbaterii parlamentare.
➢ Constituţia a fost adoptată de Parlament, după care a fost promulgată de regele Ferdinand I, la data de 28 martie 1923.
➢ Potrivit conţinutului acesteia, se realiza trecerea de la monarhia constituţională la cea parlamentară.
➢ Această lege fundamentală avea 138 de articole, cuprinse în 8 titluri, dar 76 dintre ele au fost păstrate din vechea Constituţie, fără nicio modificare.
➢ Legea fundamentală făcea referire la faptul că România era stat naţional, unitar şi indivizibil, în care se aplica principiul separării puterilor.
 separarea puterilor în stat:
– puterea legislativă – exercitată de rege şi Parlamentul bicameral
(Senat, Adunarea Deputaţilor);
– puterea executivă – încredinţată regelui şi guvernului (format de partidul sau alianţa care câştigă alegerile parlamentare);
– puterea judecătorească – atribuită Înaltei Curţi de Justiţie şi
Casaţie şi instanţelor de judecată;
 atribuţiile monarhului:
– este şeful statului;
– deţine comanda armatei;
– numeşte pe pe primul-ministru;
– actele sale devin valabile numai dacă sunt contrasemnate de ministrul de resort;
– acordă decoraţii;
– bate monedă;
– are drept de graţiere şi amnistiere.
 drepturile şi libertăţile cetăţeneşti:
– egalitatea cetăţenilor în faţa legii;
– votul universal;
– libertatea presei;
– libertatea întrunirii şi asocierii ş.a.
➢ Importanţa adoptării Constituţiei:
– contribuie la consolidarea Marii Uniri;
– crează cadrul democratic al vieţii politice în România până în anul
1938.

➢ În anii ’30, o serie de ţări din Europa (Italia fascistă, Germania hitleristă etc.) aveau regimuri autoritare sau dictatoriale la
conducere. Regele Carol al II-lea (1930 – 1940) a urmărit să instaureze un regim monarhic autoritar şi şi-a atins scopul în anul 1938. El şi-a bazat noul regim pe Constituţia din 27 februarie 1938, care a fost acceptată de populaţie prin plebiscit. Redactată de politicieni şi jurişti apropiaţi regelui, precum Istrate Micescu sau Armand Călinescu, aceasta cuprindea idei noi cu privire la ordinea economică şi socială. Astfel, regele căpăta puteri sporite în stat, iar drepturile cetăţenilor erau restrânse.
➢ Constituţia din anul 1938 a fost suspendată la data de 5 septembrie 1940, în condiţiile prăbuşirii regimului lui Carol al II- lea.

Constituţiile României din perioada comunistă.
➢ După al Doilea Război Mondial, în România s-a instaurat regimul
totalitar comunist.
➢ Noua organizare a statului a fost reflectată şi în Constituţiile adoptate în perioada comunistă. La data de 13 aprilie 1948, a fost adoptată o lege fundamentală inspirată din Constituţia sovietică (stalinistă) din anul 1936.
➢ Având 10 titluri şi 105 articole, Constituţia din anul 1948 marca ruptura cu vechea tradiţie în domeniul legilor fundamentale. Au fost înlăturate principiul separării puterilor în stat, pluripartidismul, se creau condiţiile pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, precum cel de proprietate.
➢ nouă Constituţie, adoptată la data de 24 septembrie 1952, cuprindea prevederi care reliefau desfăşurarea procesului de sovietizare şi stalinizare a României în toate domeniile.
➢ După moartea primului conducător comunist al României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în anul 1965, în fruntea partidului, apoi şi a statului, a ajuns Nicolae Ceauşescu. Constituţia adoptată în acel an şi intrată în vigoare la data de 21 august 1965, înlocuia denumirea oficială de până atunci a ţării, Republica Populară Română, cu cea de Republica Socialistă România. În cele 9 titluri ale sale şi în cele 114 articole, Constituţia din anul 1965 reflecta încheierea procesului de colectivizare a agriculturii şi de distrugere a proprietăţii private în economie. Era precizat şi faptul că Partidul Comunist Român constituia forţa politică conducătoare a întregii societăţi. Constituţia din 1965 a fost aplicată până la înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989.

Constituţia României din anul 1991.
➢ Revenirea la democraţie, în anul 1989, a determinat necesitatea
adoptării unei noi Constituţii.
➢ Adoptată de Adunarea Constituantă şi aprobată prin referendum de populaţie la 8 decembrie 1991, Constituţia a reflectat reinstaurarea statului de drept, a regimului democratic, a separării puterilor în stat şi a revenirii
la pluripartidism .
Principalele instituţii sunt:

a. Parlamentul:
– reprezintă puterea legislativă;
– are o structură bicamerală (Senat şi Adunarea
Deputaţilor);
– este ales pentru patru ani, prin vot universal;
– adoptă legile, bugetul de stat, controlează guvernul, poate deschide anchete.
b. Guvernul:
– reprezintă puterea executivă;
– este alcătuit din rândul partidului sau alianţei care câştigă alegerile parlamentare;
– este format din prim-ministru, miniştri, alţi membri;
– se supune controlului Parlamentului;
– adoptă hotărâri şi ordonanţe.
c. Preşedintele:

– ales pentru patru ani, pentru cel mult două mandate;
– are rolul de mediator între puterile statului şi de garant al respectării Constituţiei de către acestea;
– este comandantul suprem al armatei;
– încheie tratate;
– promulgă legile;
– conferă decoraţii ş.a. c. Justiţia:
– reprezintă cea de a treia putere în stat;
– este independentă faţă de puterea legislativă şi cea executivă;
– este reprezentată de judecători şi Curtea Supremă de
Justiţie.

În condiţiile desfăşurării procesului de integrare europeană, în anul 2003, unele articole ale Constituţiei au fost modificate, pentru a permite aderarea României la Uniunea Europeană (de exemplu, articolul 148 se referă la prioritatea prevederilor tratatelor şi reglementărilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne).

C. STATUL ŞI POLITICA

1. Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (sec. IX-XVIII)
1.A. Evoluţia statelor medievale în spaţiul românesc

➢ Primele structuri statale medievale (secolele al IX-lea – al XIII- lea).
➢ Începând din secolele al IX-lea şi al X-lea, în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice medievale, de tipul cnezatelor şi voievodatelor.
➢ Până în secolul al XIII-lea, zona nord-dunăreană, a fost dominată de fenomenul migraţiilor. Din secolul al IX-lea, s-au succedat maghiarii (stabiliţi în Pannonia, aceştia şi-au întemeiat un stat propriu, sub conducerea lui Arpad), apoi, după anul 1000, pecenegii, uzii, cumanii, iar la 1240-1241, tătarii.
➢ Hanatul Hoardei de Aur, constituit de aceştia din urmă în nordul Mării Negre şi-a exercitat dominaţia îndeosebi asupra zonei extracarpatice, constituind, totodată, o barieră în calea expansiunii în regiune a altor state vecine precum Ungaria, principatul Kievului sau Imperiul Bizantin.
➢ Evoluţia cristalizării statale în cadrul obştilor săteşti şi a uniunilor de obşti existente în spaţiul românesc în aceeaşi perioadă a fost evidenţiată de rezultatele cercetărilor arheologice, care au scos la lumină atât urme ale numeroaselor aşezări rurale cât şi pe cele ale cetăţilor fortificate, centre cneziale sau voievodale (Biharea, Cuhea, Dăbâca, Dinogeţia, Slon, Păcuiul lui Soare ş.a).
➢ De asemenea, s-a putut evidenţia apariţia în cadrul obştilor a unei categorii privilegiate (boierimea sau nobilimea), deţinătoare de pământuri întinse, din rândul căreia se vor desprinde viitorii cnezi sau voievozi.
➢ Sursele istorice medievale au permis cunoaşterea numelor unora dintre conducătorii locali. Astfel, în Transilvania şi Banat, cronicarul anonim al regelui Ungariei, Bela (Anonymus), îi aminteşte pe Glad, Gelu şi Menumorut, voievozi aflaţi în conflict cu maghiarii la sfârşitul secolului al IX-lea. Pentru începutul secolului al XI-lea, Legenda Sfântului Gerard
atestă cucerirea maghiară a voievodatelor conduse de Gyla (localizat în centrul Transilvaniei) şi respectiv Ahtum (în Banat). La sud de Carpaţi, Diploma cavalerilor ioaniţi, din 1247, consemnează voievodatele conduse de Litovoi (în dreapta Oltului), Seneslau (în stânga Oltului), cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi existenţa Banatului de Severin.

Localizare Formaţiuni politice Perioada Izvor narativ
Transilvania –
Banat Voievodatul lui Menumorut
Voievodatul lui Gelu Voievodatul lui Glad Voievodatul lui Gyla Voievodatul lui Ahtum Secolele al IX-lea –
al X-lea

Secolul al XI-lea Cronica notarului
anonim al regelui maghiar Bela – Gesta Hungarorum

Legenda Sf. Gerard
Zona dintre
Dunăre şi Carpaţi Voievodatul lui Litovoi
Voievodatul lui Seneslau Cnezatul lui Ioan Cnezatul lui Farcaş Banatul Severinului Secolul al XIII-lea Diploma Cavalerilor
Ioaniţi (1247)
Moldova Ţara bolohovenilor

Ţara brodnicilor Ţara berladnicilor Codri
Ocoale

Cobâle Secolele al XII-lea
şi al XIII-lea Cronica lui Nestor

Documente papale
Dobrogea Sub stăpânire bizantină Secolul al XI-lea Ana Comnena

sunt atestaţi conducătorii locali:
Tatos Sestlav Satza Pudilă

-Alexiada

Construcţia statală în spaţiul românesc.
➢ Pe baza structurilor statale constituite până în secolul al XIII-lea, s-au format voievodatele Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea.
➢ În urma cuceririi maghiare, Transilvania a fost organizată ca voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei. În cazul Ţării Româneşti şi al Moldovei, construcţia statală a beneficiat de aportul populaţiei româneşti din Transilvania, reţinut de tradiţia istorică prin termenul (cronicăresc) descălecat.
➢ Spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre evoluează către organizarea
statală în secolele al XIII-lea (când formaţiunile politice atestate de Diploma Cavalerilor Ioaniţi se confruntă cu suzeranitatea maghiară) şi al XIV-lea.
➢ Tradiţia istorică vorbeşte despre descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraş (Transilvania, 1290-1291). Întemeierea propriu-zisă a statului este atribuită însă lui Basarab I (?1310-1352) care îşi ia titlul de “mare voievod”.
➢ Înlăturarea suzeranităţii maghiare şi consacrarea formării statului independent Ţara Românească se realizează în urma victoriei lui Basarab I în bătălia de la Posada (1330), împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou.
➢ Moldova s-a constituit la mijlocul secolului al XIV-lea ca o marcă de apărare împotriva tătarilor, ca urmare a descălecatului lui Dragoş, voievod din Maramureş. Acesta a fost trimis de regele maghiar Ludovic de Anjou şi a întemeiat Moldova Mică, având capitala la Baia, sub suzeranitatea Ungariei.
➢ În jurul anului 1360 a avut loc al doilea descălecat, cel al lui Bogdan. Venit, la rândul său, tot din Maramureş, unde conducea un cnezat situat pe Valea Izei, Bogdan s-a ridicat împotriva politicii lui Ludovic de Anjou de restrângere a drepturilor comunităţilor româneşti şi, în fruntea oamenilor săi, a trecut în Moldova, punând bazele statului medieval moldovean independent .
➢ Dobrogea fost întemeiată ca stat în secolul al XIV-lea, sub conducerea lui Balica, apoi a lui Dobrotici, pe măsura slăbirii autorităţii Imperiului Bizantin şi a Ţaratului Bulgar. Nucleul său de formare a fost aşa-numita “Ţară a Cavarnei” atestată din anul 1230 între Mangalia şi Varna. În 1388, a fost unită de Mircea cel Bătrân, Ţării Româneşti.

1.B. Instituţii centrale şi locale (sec. IX – XVIII)

Instituţii centrale şi autonomii locale în Transilvania.
➢ Din secolul al XII-lea,Transilvania a fost organizată ca voievodat sub suzeranitatea regatului medieval maghiar, dispunând de o organizare politică şi administrativ-teritorială proprie, semn al autonomiei sale.
➢ Voievodul Transilvaniei era vasal regelui Ungariei fiind numit de acesta în funcţie, avea atribuţii administrative, judiciare, militare, dispunea de o cancelarie proprie şi era secondat de un vice- voievod.
➢ Unii voievozi, cum au fost Roland Borşa (1288-1293) şi Ladislau
Kan (1294-1314), s-au bucurat de prerogative foarte largi.
➢ Adunarea generală a nobililor era o instituţie cu caracter reprezentativ, alcătuită, cu timpul, numai din stările privilegiate .
➢ În 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou a condiţionat calitatea de nobil de apartenenţa la religia catolică, românii ortodocşi fiind excluşi treptat din viaţa politică.
➢ Pe plan administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în:
– comitate – teritorii controlate de regalitatea maghiară (Bihor, primul dintre comitate, este atestat în anul 1111, Crasna, Dăbăca, Cluj, Alba ş.a), subordonate voievodului;
– scaune – unităţi administrativ-teritoriale autonome ale secuilor şi saşilor (cele 7 scaune locuite de saşi şi două districte au format “Universitatea saşilor”);
– districte – teritoriile autonome locuite de români, conduse de juzi, cnezi sau voievozi (cum ar fi Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului etc.). Acestea erau localizate cu deosebire în zonele de margine ale Transilvaniei.
➢ În anul 1541, în condiţiile înfrângerii Regatului Ungariei de Imperiul Otoman, Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană. În fruntea ei se afla un principe, ales de Dietă (adunarea reprezentativă) şi confirmat de sultan.
➢ Regimul habsburgic s-a instaurat în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea, ca urmare a extinderii teritoriale a Imperiului Habsburgic în sud-estul Europei. Noul statut politic al Transilvaniei, de principat în cadrul Imperiului Habsburgic a fost definit prin Diploma Leopoldină din
1691. Conform acesteia, titlul de principe revenea împăratului, Transilvania păstrându-şi vechea organizare internă. Imperiul Otoman a fost nevoit, prin pacea de la Karlowitz (1699), să confirme pierderea controlului său asupra Transilvaniei.

➢ Structuri instituţionale în Ţara Românească şi Moldova.
➢ Instituţia centrală a statelor medievale româneşti extracarpatice era
domnia.
➢ “Domnul” era stăpânul ţării, iar în calitate de “mare voievod” exercita conducerea supremă a armatei, bucurându-se de prerogative largi, atât în domeniul politicii interne cât şi în cel al politicii externe.
➢ Succesiunea la tron se realiza potrivit sistemului electiv-ereditar (domnitorul era ales de marii boieri, din rândul dinastiei domnitoare, având dreotul la tron toţi descendenţii, bărbaţi, ai unui domnitor, în mod egal).
➢ În special din secolul al XVI-lea, pe măsura agravării dominaţiei otomane, alegerea domnitorilor va fi însoţită de confirmarea din partea Porţii.
➢ În exercitarea prerogativelor sale curente, domnitorul era ajutat de Sfatul Domnesc. Alcătuită iniţial din toţi marii boieri, această instituţie a ajuns, în timp, să fie formată doar din boierii cu dregătorii şi membrii clerului înalt. Cele mai importante dregătorii erau cea de Mare Ban al Olteniei (în Ţara Românească) şi respectiv de Portar al Sucevei (în Moldova). Printre membrii Sfatului Domnesc se numărau: vornicul
(şeful curţii domneşti), logofătul (şeful cancelariei domneşti), vistiernicul (administratorul finanţelor), spătarul (comandant militar) ş.a.
➢ În situaţii deosebite, era convocată Marea Adunare a Ţării, alcătuită din reprezentanţi ai boierilor, clerului, orăşenilor, ţăranilor liberi.
➢ Ambele state medievale româneşti şi-au păstrat instituţiile proprii în ciuda agravării dominaţiei otomane, inclusiv în secolul al XVIII-lea, caracterizat prin instaurarea domniilor fanariote, moment culminant al presiunii otomane la nordul Dunării.
➢ Atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, Biserica era organizată sub forma Mitropoliei Ortodoxe (dependente de Patriarhia din Constantinopol), a episcopiilor şi mănăstirilor.
➢ În Ţara Românească au fost înfiinţate Mitropolia Ortodoxă de la Argeş (în timpul domniei lui Nicolae Alexandru, 1359) şi Mitropolia Ortodoxă de la Severin (în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, 1370), apoi episcopiile Râmnicului şi Buzăului. În Moldova, subordonate Mitropoliei ortodoxe (întemeiată de Petru Muşat, în 1387, dar recunoscută oficial de Patriarhia din Constantinopol în vremea domniei lui Alexandru cel Bun) erau episcopiile de Roman şi Rădăuţi.

2. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (sec. XVIII-XIX)

2.A. Proiecte politice în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al
XIX-lea
Proiecte politice în Principate, la sfârşitul secolului al XVIII- lea şi începutul secolului al XIX-lea.

➢ Instaurate în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească, domniile fanariote au reprezentat o formă de manifestare a crizei Imperiului Otoman, interesat în accentuarea controlului său asupra teritoriilor deja deţinute direct sau dependente.
➢ În ambele Principate, regimul politic fanariot a durat până în anul
1821, având aceleaşi trăsături caracteristice:
– grecizarea domniei şi a altor instituţii laice sau ecleziastice (în defavoarea boierimii autohtone), a culturii şi a învăţământului,
– restrângerea autonomiei,
– accentuarea presiunilor otomane asupra Principatelor, fiscalitatea excesivă (creşterea şi diversificarea dărilor de diverse tipuri impuse populaţiei),
– sporirea obligaţiilor faţă de Imperiul Otoman.
➢ Totuşi, unii dintre domnitorii fanarioţi (Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Ioan Caragea), au iniţiat, sub influenţa iluminismului, o serie de reforme interne care au vizat sistemul fiscal, administraţia, învăţământul, situaţia ţărărnimii, inaugurând astfel un proces de modernizare a statului.
➢ Boierii români au reacţionat faţă de noul statut politico-juridic al Principatelor prin redactarea unor memorii adresate puterilor creştine (precum cele din anii 1769, 1772, 1774, 1791, 1802, 1807), în care revendicau revenirea la domniile pământene, recunoaşterea privilegiilor boiereşti, limitarea dominaţiei otomane, libertatea comerţului etc. Memoriul din 1772, de exemplu, susţinea unirea Moldovei cu Ţara Românească, iar cel din 1791 revendica unirea şi independenţa Principatelor sub protecţia Rusiei şi a Austriei. În 1802, Dumitrache Sturdza elabora Planul de oblăduire aristo- democrăticească, care propunea un proiect republican de nuanţă aristocratică. S-a conturat astfel aşa-numita “partidă naţională”, ce avea să se manifeste şi în secolul al XIX-lea.

De la 1821 la 1848.

➢ Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în anul 1821 în Ţara Românească, a dat noi dimensiuni proiectului politic modern.
➢ În documentele Proclamaţia de la Padeş şi Cererile norodului românesc, se propuneau reformarea administraţiei, a justiţiei, învăţământului, economiei, respectarea autonomiei Principatelor şi instituirea principiului suveranităţii poporului.
➢ După înfrângerea mişcării, Imperiul Otoman a renunţat la domnitorii fanarioţi, fiind instituite, din 1822, domniile pământene, reprezentate de Grigore Dimitrie Ghica (Ţara Românească) şi
Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova).
➢ În 1822, mica boierime din Moldova îşi exprima punctul de vedere prin elaborarea Constituţiei cărvunarilor, redactată de Ionică Tăutul şi înaintată domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza. Proiectul cuprindea revendicări precum garantarea libertăţii persoanei, a egalităţii în faţa legilor sau formarea unei adunări reprezentative – Sfatul Obştesc.
➢ În deceniul următor, Regulamentele Organice au contribuit la aplicarea în practică a unora dintre principiile politice moderne (separarea puterilor în stat, reorganizarea fiscală, reforma justiţiei), domnitorul bucurându-se însă de prerogative largi.
➢ Programul politic elaborat de revoluţionarii de la 1848 şi prezentat în documentele revoluţiei a contribuit la trasarea principalelor obiective politice şi socio-economice pe care naţiunea română urma să le îndeplinească. Printre ideile sale s-au numărat:
– înlăturarea stăpânirii străine, a amestecului extern în problemele Ţărilor Române; unirea Moldovei cu Ţara Românească;
– regim politic constituţional;
– recunoaşterea şi garantarea libertăţilor cetăţeneşti;
– rezolvarea problemei agrare – emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor.
Astfel, dacă Petiţia Naţională de la Blaj cuprindea revendicări specifice mai ales românilor din Transilvania, documentul Prinţipurile noastre pentru reformarea patriei propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat independent, ca şi

emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire. Proclamaţia de la Islaz, programul revoluţionarilor din Ţara Românească, afirma necesitatea întăririi autonomiei ţării, eliminarea amestecului Rusiei şi Turciei în problemele interne şi înlăturarea privilegiilor feudale.

2.B. Unitate şi independenţă în secolul al XIX-lea

Constituirea statului modern român. Domnia lui Alexandru
Ioan Cuza (1859-1866).

➢ Situaţia europeană creeată în urma războiului ruso-otoman din 1853-
1856 (Războiul din Crimeea) a favorizat îndeplinirea idealului unirii
Principatelor.
➢ Tratatul de pace de la Paris (1856) a consemnat înfrângerea Rusiei. S-a pus în discuţie cu acest prilej şi problema unirii Principatelor, fără ca marile puteri participante să ajungă la un consens în această privinţă.
➢ De aceea, tratatul prevedea:
➢ înlăturarea protectoratului Rusiei şi a înlocuirea acestuia cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri;
➢ retrocedarea de către Rusia, Moldovei, a trei judeţe din sudul
Basarabiei;
➢ organizarea de alegeri pentru întrunirea, la Iaşi şi la Bucureşti, a unor Divanuri (Adunări) ad-hoc, care să exprime eventuala dorinţă de unire a românilor.
➢ Dezbaterile Adunărilor ad-hoc (1857) s-au finalizat cu adoptarea câte unei rezoluţii (cu conţinut asemănător în ambele Principate),
cuprinzând propunerile adresate marilor puteri: unirea Principatelor sub numele de România, principe străin, provenit dintr-o dinastie
europeană, neutralitatea noului stat, sub garanţia marilor puteri.

➢ În 1858, la Paris, Conferinţa celor şapte puteri garante a instituit Convenţia de la Paris. Deşi stabilea o unire incompletă, meritul Convenţiei a fost acela de a fi deschis calea către unitatea Principatelor şi de a fi trasat principalele direcţii de modernizare a statului.
➢ Recurgând la tactica faptului împlinit, Adunările elective de la Iaşi şi Bucureşti au decis alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5/17 ianuarie 1859) şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie/5 februarie 1859).
➢ Dubla alegere consacra unirea Principatelor.
➢ Marile puteri au recunoscut dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza în cursul anului 1859, iar unirea deplină a Principatelor, în decembrie 1861.
➢ Anii următori ai domniei lui Cuza s-au caracterizat prin adoptarea unui număr mare de legi (reforme), cele mai importante – în perioada guvernului condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865): Legea secularizării averilor mănăstireşti (1863), Legea rurală (1864), Legea învăţământului (1864).

Monarhia constituţională şi cucerirea independenţei
României.

➢ După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza (11 februarie 1866) s-au creat condiţiile instalării pe tronul României a unui principe străin, problemă care fusese adeseori invocată în viaţa politică românească şi cerută în mod special prin rezoluţiile Adunărilor ad-hoc din 1857.
➢ La 10/22 mai 1866, principele german Carol de Hohenzollern- Sigmaringen a depus jurământul solemn, la Bucureşti, ca monarh al României (1866-1914). Prin Constituţia din 1866, se instituia monarhia constituţională ereditară.
➢ După 1866, viaţa politică din România a trecut printr-o perioadă de instabilitate guvernamentală (1866-1871), dublată de procesul consolidării treptate a monarhiei.
➢ Reizbucnirea “chestiunii orientale” în Balcani, prin declanşarea răscoalelor antiotomane din Bulgaria şi Bosnia-Herţegovina şi a războiului dintre Serbia şi Imperiul Otoman, a reprezentat cadrul extern favorabil cuceririi independenţei de stat a României, în condiţiile în care eforturile de a obţine acest statut pe cale diplomatică eşuaseră.
➢ În aprilie 1877, Rusia, care s-a implicat în favoarea popoarelor balcanice, a declarat război Imperiului Otoman, trupele ruse începând (pe baza unei Convenţii semnate cu noul guvern liberal, condus de Ion C. Brătianu) traversarea teritoriului României către Peninsula Balcanică.
➢ La 9/21 mai 1877, în Parlamentul de la Bucureşti, ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu, citea declaraţia de independenţă a României.
➢ În urma solicitărilor Rusiei, armata română, condusă de principele Carol I, a intervenit pe frontul de la sudul Dunării, luptând la Plevna, Griviţa, Rahova, Vidin, şi contribuind, cu preţul unor mari jertfe umane şi materiale, la înfrângerea Turciei.
➢ În 1878, prin tratatele de pace de la San Stefano (februarie 1877) şi Berlin(iulie 1877) a fost recunoscută independenţa României, ca şi apartenenenţa la statul român a Dobrogei şi Deltei Dunării.
➢ Proclamarea regatului, în 1881, a reprezentat consacrarea progresului statului român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2.C. Constituirea statului naţional unitar român

Cadrul internaţional al Marii Uniri din 1918.

➢ Recunoaşterea dreptului popoarelor la autodeterminare (afirmat de preşedintele american W. Wilson în declaraţia Cele 14 puncte, la începutul anului 1918), prăbuşirea Imperiului Rus în urma revoluţiilor din 1917 şi victoria Antantei au favorizat realizarea în
1918 a statului naţional unitar român.
➢ România a participat la Primul Război Mondial cu scopul desăvârşirii unităţii sale naţionale, proces îndeplinit în anul 1918
prin voinţa românilor din provinciile aflate până atunci sub stăpânire străină.

Unirea Basarabiei cu România.

➢ În 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul Directorilor, ca organ executiv.
➢ În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusia la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ.
➢ La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.

Unirea Bucovinei cu România.

➢ Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro-Ungar în condiţiile destrămării acestuia în toamna anului 1918.
➢ Totodată, ea s-a confruntat cu pretenţii de anexare din partea Ucrainei, situaţie ce a necesitat intervenţia armatei române în provincie, la solicitarea autorităţilor de la Cernăuţi.
➢ În octombrie 1918 s-au format, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă şi
Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor.
➢ La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din români, cât şi din reprezentanţii altor naţionalităţi din provincie) a proclamat unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României. Regele Ferdinand I a promulgat Actul Unirii Bucovinei în decembrie .

Unirea Transilvaniei cu România.

➢ La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român din Transilvania, care şi-a reluat activitatea în 1918, a adoptat Declaraţia de la Oradea, prin care se proclama dreptul românilor la autodeterminare.
➢ Aceasta a fost citită apoi în Parlamentul de la Budapesta de către deputatul român Al. Vaida Voevod.
➢ La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a format, la Arad, Consiliul Naţional Român Central (cu 6 membri din partea Partidului Naţional Român şi 6 membri din partea Partidului Social-Democrat din Transilvania), pe plan local ordinea fiind asigurată de gărzile româneşti.
➢ Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar (noiembrie 1918) au eşuat, Ungaria propunând doar un statut de autonomie pentru Transilvania.
➢ În aceste condiţii, s-a luat decizia convocării, la Alba Iulia, în data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari Adunări Naţionale, la care urma să se decidă viitorul provinciei.
➢ La eveniment au participat 1228 delegaţi aleşi prin vot universal de românii din aproximativ 5000 de sate şi 80 de oraşe transilvănene şi
peste 100 000 de alţi români veniţi din Transilvania şi Banat. Adunarea a fost deschisă de Gh. Pop de Băseşti, unul dintre veteranii mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Rezoluţia Unirii, adoptată de Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş.
➢ Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă de Marele Sfat Naţional, organ reprezentativ cu rol legislativ format din 250 membri şi Consiliul Dirigent, organ executiv, format din
15 membri, condus de Iuliu Maniu şi subordonat guvernului de la
Bucureşti.
➢ În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I primea, în cadrul unei întruniri solemne, Rezoluţia unirii Transilvaniei cu România, act ce marca încheierea procesului formării statului unitar român. În plan internaţional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920).

4. România postbelică

4.A. Stalinism şi naţional-comunism

Etapele instaurării regimului politic comunist în România
➢ La 23 august 1944 mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat de la
putere. Armata sovietică, intrată pe teritoriul României în iulie 1944, va susţine în perioada următoare P.C.R. în acţiunea sa de preluare a puterii politice.
➢ Septembrie 1944 – martie 1945: România este condusă de guverne având în frunte pe generalii Constantin Sănătescu şi respectiv Nicolae Rădescu, în care sunt incluşi şi reprezentanţi ai P.C.R.
➢ În urma înţelegerii sovieto-britanice de la Moscova (octombrie 1944), România intră în sfera de influenţă sovietică.
➢ 6 martie 1945: supus presiunilor Moscovei, regele Mihai este obligat să accepte formarea guvernului condus de dr. Petru Groza, aflat sub controlul total al P.C.R.
➢ Greva regală, manifestată prin refuzul regelui Mihai I de a sancţiona actele guvernului (1945-1946), s-a dovedit ineficientă, nefiind sprijinită efectiv pe plan extern de statele democratice.
➢ Noiembrie 1946: au fost organizate primele alegeri parlamentare postbelice care au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă. Deşi au fost câştigate de partidele democratice de opoziţie, rezultatul a fost falsificat pentru ca P.C.R. să deţină controlul complet al Parlamentului şi guvernului.
➢ 1947: partidele politice democratice (P.N.L., P.N.Ţ.) au fost desfiinţate, liderii lor arestaţi şi condamnaţi la închisoare.
➢ 30 decembrie 1947: regele Mihai I a fost obligat să abdice. România a fost proclamată Republică Populară, procesul preluării puterii politice de către P.C.R. fiind încheiat.
➢ În această perioadă, în conducerea P.C.R. s-au manifestat două grupuri: cel “naţional”, care activase înainte de 1944 în ţară (Gh. Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu) şi grupul “moscovit” format din cei care activaseră în URSS (Ana Pauker, Vasile Luca).
Regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965).
De la 30 decembrie 1947, România devine un stat totalitar, de tip stalinist. Regimul politic este bazat pe concentrarea puterii în mâna unui singur partid: Partidul Comunist Român (care între 1948 şi 1965, în urma fuziunii din 1948 cu Partidul Social-Democrat, a purtat numele de Partidul Muncitoresc Român). Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al partidului a fost primul dictator comunist român.

Politica internă

Statul a fost organizat prin Constituţiile de inspiraţie stalinistă din anii
1948 şi 1952. Potrivit acestora:

– monopolul puterii aparţinea partidului unic;
– principalul organ de conducere al statului era Prezidiul
Marii Adunări Naţionale;
– toate domeniile vieţii sociale se aflau sub controlul statului;
– principiul separării puterilor era desfiinţat;
– drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau îngrădite, nefiind permisă nici o formă de opoziţie politică.
La nivelul conducerii de partid au apărut aprige lupte pentru putere şi rivalităţi, marcate de:

– înlăturarea în 1952 a “grupării moscovite”;
– executarea în 1954 a lui Lucreţiu Pătrăşcanu (liderul
“grupării naţionale”).
Monopolul ideologic comunist s-a manifestat prin:

– înlăturarea vechii elite politice şi intelectuale;
– întreruperea relaţiilor cu lumea occidentală;
– promovarea proletcultismului (cultura care se bazează pe ideea luptei de clasă şi negarea valorilor tradiţionale);
– organizarea după sistem sovietic a învăţământului şi culturii;
– supravegherea de către stat a cultelor religioase;
interzicerea Bisericii greco-catolice (1948);
– falsificarea istoriei naţionale în conformitate cu interesele politice sovietice.
După retragerea trupelor sovietice din România (1958) s-a trecut la o relativă îmbunătăţire a situaţiei interne, caracterizată prin:

– desovietizarea şi destalinizarea treptată a vieţii sociale şi culturale;
– eliberarea deţinuţilor politici;
– încurajarea legăturilor în domeniile culturii şi ştiinţei cu statele occidentale;
– promovarea unei orientări “naţionale” în cultură.

Naţional–comunismul – regimul politic al lui Nicolae
Ceauşescu (1965-1989).

Politica internă
➢ 1965: se desfăşoară Congresul Partidului Muncitoresc Român, care stabileşte revenirea la vechea denumire de P.C.R. şi alegerea în funcţia de secretar general al partidului a lui Nicolae Ceauşescu. Este adoptată noua Constituţie, prin care România devenea Republică Socialistă (R.S.R.).
➢ 1967: Nicolae Ceauşescu este ales preşedinte al Consiliului de Stat.
➢ Perioada 1965-1971 s-a caracterizat prin:
 continuarea procesului de desovietizare şi destalinizare început de Gh.
Gheorghiu-Dej după 1958);
 relativa îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă ale populaţiei;
 atenuarea politicii represive a Securităţii, eliberarea şi reabilitarea unora dintre deţinuţii politici;
 creşterea popularităţii regimului, mai ales în urma exploatării sentimentelor naţionale;
 apropierea de statele occidentale, reluarea legăturilor politice, economice, culturale cu acestea;
 distanţarea faţă de URSS, evidenţiată în mod special prin refuzul ca România să intervină alături de statele membre ale Tratatului de la Varşovia, în 1968, împotriva mişcării democratice din Cehoslovacia.
➢ Perioada 1971-1989 debutează cu “revoluţia culturală”, de inspiraţie chineză şi nord-coreeană (exacerbarea culturii comuniste, şi a cultului personalităţii lui N. Ceauşescu, proiectarea trecerii la o nouă treaptă a socialismului – societatea socialistă multilateral dezvoltată). Elementele definitorii ale acestei perioade sunt:
 instaurarea dictaturii personale a lui N. Ceauşescu (preşedinte al
Republicii din 1974);
 promovarea în funcţiile de conducere a membrilor familiei Ceauşescu
(socialismul dinastic);
 reluarea industrializării forţate şi realizarea marilor construcţii cu scop propagandistic (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Poporului – Bucureşti) care determină secătuirea resurselor ţării şi creşterea rapidă a datoriei externe a României;
 achitarea datoriei externe (începând din 1980) prin restrângerea drastică a consumului populaţiei;
 scăderea accelerată a nivelului de trai;
 politica de teroare internă exercitată de securitate şi alte instituţii ale statului asupra populaţiei, reprimarea drastică a revoltelor (greva minerilor din Valea Jiului – 1977, manifestaţiile muncitoreşti de la Braşov – 1987);
 iniţierea programului de sistematizare urbană şi rurală care a dus la distrugerrea bisericilor, a centrelor istorice urbane şi a satelor româneşti;
 încălcarea flagrantă a drepturilor omului;
 izolarea ţării în relaţiile cu statele occidentale;
 respingerea oricăror sugestii de schimbare a politicii interne (în special după 1985, când Mihail Gorbaciov, în URSS, iniţiază programul său de reforme politice şi economice).

4.B. Disidenţa anticomunistă

Represiunea politică în timpul regimului comunist.
➢ Încă din 1945, acţiunile P.C.R. îndreptate împotriva opoziţiei democratice, de intimidare şi manipulare a opiniei publice, anunţau politica represivă ce avea să fie aplicată odată cu preluarea puterii depline.
➢ Ulterior, sub acuzaţiile de “colaboraţionism”, “duşmani de clasă”, “duşmani ai poporului”, “fascişti”, au fost arestaţi şi închişi membri ai P.N.L. şi P.N.Ţ., foşti demnitari din perioada interbelică, bancheri, industriaşi.
➢ Securitatea, înfiinţată în 1948 după modelul poliţiei politice sovietice, a instaurat un regim de teroare internă, îndreptată împotriva tuturor
celor socotiţi indezirabili de către puterea comunistă şi a celor bănuiţi că ar putea opune cea mai mică rezistenţă faţă de sovietizarea ţării.
➢ Opozanţi sau intelectuali de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu, Ioan Lupaş, Mircea Vulcănescu, Gheorghe Brătianu, dar şi mulţi alţii) au fost condamnaţi la închisoare sau la muncă forţată în lagăre, un mare număr de persoane pierzându-şi viaţa în detenţie.
➢ Sistemul penitenciar românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, acoperind, practic, întregul teritoriu al ţării. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea- Ciuc, Piteşti, Gherla sau Râmnicu-Sărat ori la muncă forţată, la Canalul Dunăre- Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de tortură, execuţii, sau aşa-numita “reeducare”.
➢ Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin
utilizarea deportării împotriva unor comunităţi întregi (germanii din Transilvania, sârbii din Banat); controlul strict al întregii societăţi (prin intermediul reţelelor de informatori) pentru a fi preîntâmpinată orice formă de opoziţie.
➢ Ulterior, s-a trecut la eliberarea deţinuţilor politici, fără a se renunţa însă la supravegherea populaţiei şi reprimarea opozanţilor.
➢ Represiunea politică din perioada regimului condus de Nicolae Ceauşescu s-a manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea foştilor deţinuţi politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, utilizarea spitalelor de psihiatrie ca locuri de recluziune .

Forme de rezistenţă anticomunistă.

➢ Principalele manifestări ale luptei anticomuniste au fost:
– rezistenţa armată a grupurilor din munţi,
– cea a ţăranilor,
– revoltele muncitoreşti,
– activitatea disidenţilor.
➢ Rezistenţa din munţi a fost specifică anilor 1944-1960, fiind organizată de grupurile înarmate de partizani alcătuite din foste cadre militare, foşti legionari, membri ai partidelor de opoziţie, ţărani, intelectuali. Printre acestea s-au numărat grupurile din Banat şi Oltenia, cel din zona Muscel-Făgăraş (grupul “Haiducii Muscelului” al colonelului Arsenescu şi al fraţilor Arnăuţoiu), rezistenţa din Bucovina, reprezentată de Vladimir Macoveiciuc, Gavril Vatamaniuc, Cozma Pătrăucean, Dimitrie Rusu. La rândul lor, femeile au susţinut mişcarea de rezistenţă, plătind uneori cu viaţa. Sunt cunoscute numele Mariei Plop şi al Mariei Jumbleanu, membre ale grupului Arsenescu-Arnăuţoiu, ca şi cel al Elisabetei Rizea din Nucşoara (Muscel). Această formă de
rezistenţă a fost reprimată cu o violenţă extremă de organele de represiune ale regimului comunist.
➢ Rezistenţa din mediul rural a corespuns cu deosebire perioadei colectivizării agriculturii, manifestându-se prin refuzul înscrierii în formele colective de asociere, al predării cotelor obligatorii de produse agricole; atacarea şi devastarea sediilor locale ale P.C.R.; revolte spontane. Conform unor estimări, peste 80 000 de ţărani au căzut victime represiunii.
➢ Revoltele muncitoreşti au apărut în anii ’70-’80, ca formă de reacţie a populaţiei faţă de scăderea nivelului de trai, şi au cuprins Valea Jiului (revolta minerilor din anul 1977) şi Braşovul (manifestaţiile din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele peste 300 de persoane arestate la Braşov, 88 au fost deportate în alte zone ale ţării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.
➢ Disidenţii, precum Paul Goma, Doina Cornea sau Gheorghe Ursu, au
opus o rezistenţă individuală, acţiunile lor fiind specifice anilor ’70 şi
’80. Inclusiv foşti membri ai conducerii P.C.R. au protestat, în 1989, faţă de politica dictatorială a lui Nicolae Ceauşescu (Scrisoarea celor şase).

C. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. Spaţiul românesc, între diplomaţie şi conflict în Evul Mediu şi la începuturile modernităţii
➢ Începând din secolul al XIV-lea, o nouă putere politică şi militară
se afirmă în Europa: statul otoman.
➢ Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, acesta ajunge în expansiunea sa până la Dunăre, ameninţând direct Ţările Române.
➢ În general, acestea au adoptat o atitudine defensivă, evitând transformarea în paşalâcuri turceşti.
➢ Statutul lor politico-juridic evoluează de la independenţă la autonomie, relaţiile cu Imperiul Otoman fiind reglementate prin documentele numite Capitulaţii.
➢ Totodată, situaţia Ţărilor Române a fost influenţată şi de jocul de interese al marilor puteri creştine vecine: Ungaria, Polonia şi, din secolul al XVI-lea, Imperiul Romano-German (Habsburgic).
➢ Alături de statele creştine europene, Ţările Române au participat la cruciadele antiotomane, devenind adevărate “Porţi ale creştinătăţii”.

➢ Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, voievodul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), a inaugurat politica de alianţă cu Regatul Ungariei împotriva otomanilor. La 7 martie 1395, la Braşov, acesta semna, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg un tratat cu caracter antiotoman .
➢ Voievodul Petru I Muşat (1375 – 1391) inaugura, la rândul său, tradiţia bunelor relaţii ale Moldovei cu Polonia, pentru a contrabalansa pericolul reprezentat de Ungaria. Această politică a fost continuată şi de alţi voievozi moldoveni, ca Alexandru cel Bun (1400-1432) sau Ştefan cel Mare (1457-1504).
➢ De la sfârşitul secolului al XIV-lea, românii au fost implicaţi direct în lupta antiotomană, participând la susţinerea politicii de
„cruciadă târzie”. Astfel, Mircea cel Bătrân a obţinut victoria, la
Rovine (1395), împotriva oştilor conduse de sultanul Baiazid I şi a participat, alături de Sigismund de Luxemburg, la cruciada de la Nicopole (1396), unde însă creştinii au fost înfrânţi de otomani.

➢ Românii, între diplomaţie şi conflict în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Consolidarea puterii otomane, în secolul al XV-lea, a determinat înlăturarea unor dispute mai vechi în relaţiile ţărilor noastre cu Polonia sau Ungaria.
➢ Au fost încheiate noi tratate antiotomane, precum cel semnat de Ştefan cel Mare cu regele Ungariei, Matei Corvin (1475).
➢ Însemnate victorii militare antiotomane au fost obţinute de Alexandru cel Bun, la Cetatea Albă (1420), de voievodul Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), în campania cea lungă, din 1443 – 1444 şi în campania de la Belgrad (1456), de domnitorul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, în 1461 – 1462, sau de Ştefan cel Mare, la Vaslui (1475).
➢ Unii voievozi s-au implicat în susţinerea pe tronul celorlalte ţări româneşti a unor domnitori favorabili luptei antiotomane. Iancu de Hunedoara i-a susţinut, între alţii, la tronul Ţării Româneşti, pe Vladislav al II-lea, iar pe cel al Moldovei, pe Bogdan al II-lea . Ştefan cel Mare a intervenit, la rândul său, susţinându-i, în Ţara Românească, pe Vlad Ţepeş sau pe Laiotă Basarab. Voievodul moldovean a urmărit şi obţinerea sprijinului altor puteri europene, fapt demonstrat, de pildă,
de trimiterea solului Ioan Ţamblac la Veneţia, în 1475.
➢ Ţările Române nu au fost cucerite de otomani, şi-au păstrat autonomia internă, fără a deveni paşalâcuri, plătind însă un tribut anual către sultan. Din secolul al XV-lea, relaţiile cu Imperiul Otoman au fost reglementate prin documentele numite capitulaţii.
➢ În secolul următor, când statul otoman a ajuns la apogeul extinderii sale teritoriale, dominaţia otomană asupra Ţărilor Române s-a accentuat, regimul tributar devenind unul vasalic.
➢ În 1540, centrul Ungariei a fost transformat în paşalîc.
➢ Prin urmare, Transilvania a intrat sub suzeranitate otomană, fiind organizată ca un principat autonom (1541).
➢ Istoricii moderni consideră că statutul Ţărilor Române în raport cu Poarta a fost mai degrabă rezultatul unui compromis între clasa politică de la nordul Dunării şi Imperiul Otoman. Ţările Române îşi păstrau instituţiile proprii, iar marea boierime – privilegiile. În schimb, Poarta primea, ca recunoaştere a suzeranităţii sale, şi dreptul de a exercita o anumită supraveghere asupra statelor din spaţiul românesc.
➢ În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, tributul a înregistrat o creştere fără precedent, fiind însoţit de instituirea monopolului comercial otoman, de cumpărarea domniei şi un control tot mai sever al Porţii asupra acesteia. De aceea, se poate considera că otomanii au avut mai multe avantaje din exploatarea indirectă a spaţiului românesc, decât dacă l-ar fi cucerit direct.

1.B. Spaţiul românesc şi marile puteri la începuturile modernităţii
➢ Ţările Române în context european, în timpul domniei lui Mihai Viteazul. Domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) este considerată de unii istorici o perioadă de trecere de la medieval la modern în istoria românilor.
➢ Politica şi acţiunile voievodului evidenţiază atât elemente specifice Evului Mediu (tipologia conflictului cu otomanii, politica socială), dar şi de modernitate (alianţa cu puterilor creştine, tratatele încheiate cu diferiţi principi).
➢ Membru al Ligii Creştine (coaliţie antiotomană de state, iniţiată de Imperiul Habsburgic, aflată în război cu Imperiul Otoman între anii 1593 şi 1606), Mihai Viteazul a combinat acţiunile militare cu cele diplomatice.
➢ A obţinut victorii asupra otomanilor, în anii 1594 – 1595, la Călugăreni, Târgovişte, Bucureşti, Giurgiu.
➢ Pentru sprijinirea luptei antiotomane, Mihai Viteazul acceptase şi condiţiile nefavorabile ale tratatului de la Alba-Iulia, de la 20 mai 1595, semnat, în numele său, de o delegaţie de boieri şi clerici, prin care domnitorul devenea doar locţiitor al principelui Sigismund Báthory pe tronul Ţării Româneşti).
➢ Prin tratatul de la mănăstirea Dealu, din 1598, semnat cu trimişii împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, Mihai obţinea susţinere pentru continuarea luptei antiotomane.
➢ Deoarece noul principe transilvănean, Andrei Báthory, ducea o politică filo-otomană şi filo-polonă şi în condiţiile în care domnul Moldovei, Ieremia Movilă, era sprijinit de poloni cu acordul otomanilor, ambii fiindu-i adversari politici, Mihai Viteazul a iniţiat acţiunile pentru unirea Ţărilor Române.
➢ Transilvania a fost unită cu Ţara Românească după victoria obţinută de Mihai asupra lui Andrei Báthory, la 18/28 octombrie 1599, în bătălia de la Şelimbăr, iar Moldova i s-a supus în primăvara anului 1600.
➢ Unirea Ţărilor Române nu a durat decât câteva luni, Mihai fiind înfrânt de oastea nobilimii maghiare şi de trupele generalului Gheorghe Basta, la Mirăslău (septembrie 1600), apoi pierzând şi controlul asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Sprijinit din nou de Rudolf al II-lea, Mihai Viteazul a obţinut o ultimă victorie, în Transilvania, la Gurăslău (august
1600), împotriva nobilimii maghiare, dar a fost ucis pe Câmpia Turzii, la
9/19 august 1601.

Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al XVII-lea.
➢ Dacă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, regimul suzeranităţii
otomane a fost mai puţin aspru, din a doua jumătate a veacului, obligaţiile economice către otomani au crescut (tributul, la care s-au adăugat obligaţiile ocazionale, obligaţiile în muncă etc.).
➢ În condiţiile complexe ale jocului de interese dintre marile puteri din zonă, Ţările Române şi-au apărat autonomia, inclusiv prin acţiuni diplomatice. Principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, având şi acordul Habsburgilor, a încercat să refacă unirea politică a Ţărilor Române. El dorea să se proclame rege al Daciei, proiect nerealizat, dar care a suscitat atenţia marilor puteri europen.
➢ Transilvania şi-a sporit prestigiul pe plan extern, prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648), şi la tratativele de pace din Westfalia (1648).
➢ Pentru a asigura un anume echilibru în relaţiile cu otomanii, voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei, Matei Basarab şi, respectiv, Vasile Lupu, au încheiat tratate de alianţă cu principii Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea .
➢ Creşterea puterii Habsburgilor şi încercările lor de a se amesteca în Ţările Române, au determinat Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa, prin tratatul de la Făgăraş (1677), dar aceasta nu a împiedicat pătrunderea armatelor imperiale în principat şi staţionarea lor în 12 oraşe şi cetăţi, conform tratatului de la Blaj (1687).
➢ În 1699, otomanii recunoşteau pierderea Transilvaniei, în contextul declanşării crizei orientale, prin tratatul de pace cu Imperiul Habsburgic, de la Karlowitz.
➢ În vederea realizării unei alianţe antiotomane a Ţării Româneşti, după
1684, voievodul Şerban Cantacuzino a iniţiat acţiuni diplomatice
secrete cu Habsburgii, continuate de Constantin Brâncoveanu. Moldova era ameninţată de Polonia, astfel că voievodul Constantin Cantemir a încheiat un tratat secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh Cantemir, a încercat o politică de echilibru faţă de otomani şi poloni.

Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi (secolul al XVIII-lea)

➢ După acţiunile de politică antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) şi ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711), Poarta a instaurat regimul domniilor fanariote.
➢ Chiar dacă domnitorii fanarioţi erau numiţi direct de către sultan,
totuşi acestea au continuat să fie considerate ca având un statut internaţional distinct faţă de Imperiul Otoman. La Constantinopol continuau să activeze capuchehăi (reprezentanţi diplomatici ai domnitorilor), iar otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul deosebit al Principatelor Române.
➢ De asemenea, în Ţara Românească şi în Moldova au fost deschise şi primele agenţii şi consulate ale Rusiei, Austriei, Prusiei, Franţei şi Marii Britanii, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea.
➢ Încălcarea autonomiei Principatelor de către otomani s-a manifestat şi prin cedarea de către aceştia a unor teritorii româneşti, prin tratatele de pace încheiate în urma războaielor ruso-austro-otomane: Banatul şi Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia a revenit la Ţara Românească în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedată Habsburgilor, în 1775, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedată ruşilor, prin pacea de la Bucureşti, din 1812.
➢ Unii domnitori fanarioţi au avut curajul să protesteze la Poartă faţă de aceste cedări teritoriale, precum domnitorul fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru atitudinea sa.

2. România şi concertul european; de la “criza orientală” la marile alianţe ale secolului al XX-lea
2.A. “Criza orientală” şi spaţiul românesc

Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

➢ Criza orientală declanşată spre sfârşitul secolului al XVII-lea a afectat Principatele Române, prin consecinţele negative ale războaielor ruso- austro-otomane, inclusiv prin pierderile teritoriale din secolului al XVIII- lea (Banatul şi Bucovina, ocupate de Imperiul Habsburgic), cărora li s-a adăugat Basarabia, ocupată de Imperiul Rus în 1812.
➢ Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat, marcat de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama.
➢ După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în problemele acestora.
➢ În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la
Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul
1812, pentru a îngrădi posibilitatea sultanului de a se amesteca în Principate. Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către otomani a dat posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou război împotriva turcilor (1828 – 1829).
➢ Acesta a început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a
încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub suzeranitatea Porţii, dar intrau sub protectoratul Rusiei. Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) conţinea şi un Act separat cu privire la Prinţipaturile Moldova şi Valahia.

Transformarea problemei româneşti în problemă europeană.

➢ Generaţia care a pregătit Revoluţia de la 1848 a urmărit înlăturarea regimului impus Principatelor de marile puteri, realizarea unirii şi obţinerea independenţei.
➢ Marile puteri conservatoare vecine Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au implicat în înfrângerea revoluţiei din Ţările Române.
➢ În aprilie 1849, Rusia şi Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la
Balta-Liman, prin care se restrângea autonomia Principatelor.
➢ După anul 1848, foştii participanţi la evenimentele revoluţionare au popularizat cauza românească în Occident.
➢ Declanşarea Războiului Crimeei, în anul 1853, şi ocuparea militară a Principatelor de către trupele ruse, apoi de cele otomane şi austriece, a determinat abordarea problemei româneşti la Congresul de pace de la Paris (1856).
➢ Unirea Principatelor a deschis ulterior procesul constituirii şi consolidării statului român modern.
➢ Necesitatea obţinerii independenţei României a fost discutată, în anul
1873, de principele Carol I (1866-1914), în cadrul unei şedinţe a
Consiliului de Miniştri. Declanşarea unui nou război ruso-otoman, în
1877, a creat cadrul favorabil proclamării acesteia.
➢ Rusia nu a acceptat, la început, ca România să participe la războiul antiotoman, fapt menţionat în întâlnirea dintre ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov cu o delegaţie română din care au făcut parte prim-ministrul Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. T
➢ otuşi, Rusia a fost interesată să semneze o convenţie de reglementare a trecerii trupelor pe teritoriul românesc, în drumul lor spre Balcani (4 aprilie 1877).
➢ După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a respectat angajamentul cu privire la integritatea teritorială a României, asumat prin convenţia din aprilie 1877.
➢ Astfel, prin tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie
1878), Rusia şi-a rezervat dreptul de prelua sudul Basarabiei de la România, în schimbul Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, primite de la Imperiul Otoman. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) reconfirma independenţa României, dar şi pierderea sudului Basarabiei şi revenirea în graniţele ţării a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor.

2.B. Relaţiile externe ale României până la Primul
Război Mondial

Acţiunile diplomatice ale României înainte de recunoaşterea independenţei de stat.

➢ Ministerul Afacerilor Străine al Principatelor Unite a început să funcţioneze în anul 1863. Astfel, deşi nu erau încă independente, Principatele Unite au realizat legături speciale cu alte ţări: în
1863, a fost încheiată cu Serbia o convenţie de extrădare, iar în
1865, cu Austro-Ungaria, o convenţie privind sistemul poştal şi cel de telegraf.
➢ După anul 1866, legăturile externe ale ţării noastre s-au intensificat, astfel că numărul convenţiilor comerciale încheiate cu alte state a cresut.
➢ În 1875, a fost încheiată o convenţie comercială şi de navigaţie pe 10 ani cu Austro-Ungaria, iar în 1876 a fost parafată o astfel de convenţie şi cu Rusia.

Relaţiile externe ale României după obţinerea independenţei de stat.

➢ Prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, din anul 1878, a fost recunoscută independenţa de stat a României.
➢ Imediat după semnarea tratatului de pace de la Berlin, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia au recunoscut independenţa României, iar Italia, în
1879. Germania şi alte ţări a condiţionat recunoaşterea independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei române celor de altă religie decât cea creştină şi
de răscumpărarea de către statul nostru a acţiunilor concernului falimentar Strousberg. În aceste condiţii, independenţa României a fost recunoscută şi de Germania, Franţa şi Anglia, în anul 1880.
➢ După recunoaşterea independenţei, România a putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte state bazate pe suveranitate şi egalitate.
➢ Ţara noastră a deschis primele reprezentanţe diplomatice, care se numeau legaţii, în alte capitale sau a ridicat la nivel de legaţie fostele agenţii diplomatice care funcţionau în ţările respective.
➢ Astfel, au început să funcţioneze legaţii la Constantinopol (1878), Viena
(1878), Belgrad (1879), Paris (1880) etc.
➢ Prin urmare România a putut să promoveze mult mai eficient acţiuni de politică externă în conformitate cu interesele sale politice şi economice. De exemplu, pentru a-şi proteja economia de concurenţa mărfurilor din Austro-Ungaria, România a dorit să negocieze, în 1886, o nouă convenţie comercială cu acest stat, ceea ce a determinat un adevărat război vamal între cele două ţări.
➢ În politica externă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului al XX-lea, România trebuia să ţină cont de raporturile dintre marile puteri. Teama de Rusia, care răpise României sudul Basarabiei, în 1878, a determinat apropierea ţării noastre de Germania şi de Austro-Ungaria. La rândul lor, aceste mari puteri considerau România un avanpost în politica lor de consolidare a poziţiilor în sud-estul Europei.
➢ În 1883, România devenea, astfel, membră a Triplei Alianţe.
➢ Situaţia internaţională s-a schimbat la începutul secolului al XX-lea, iar România a acţionat ca un factor de stabilitate în această parte a Europei, pentru menţinerea statu-quo-ului în Peninsula Balcanică. România s-a implicat în al doilea război balcanic (1913), împotriva Bulgariei, numai în momentul în care situaţia de la sud de Dunăre a devenit periculoasă pentru securitatea ţării.
➢ Prin tratatul de pace de la Bucureşti (1913), România a obţinut partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul).
➢ După înfiinţarea celui de-al doilea bloc politico-militar european, Antanta, şi în condiţiile apropierii războiului, România şi-a intensificat acţiunile diplomatice pentru realizarea obiectivului naţional, Marea Unire. Austro-Ungaria şi Germania nu au mai putut menţine România în sfera lor de influenţă.
➢ Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a negociat, în secret, cu Antanta, participarea la Primul Război Mondial alături de aceasta, obţinând recunoaşterea drepturilor Românei asupra Transilvaniei, Banatului şi Bucovinei. Intrată în război după doi ani de neutralitate, în 1916, România şi-a îndeplinit obiectivul naţional, realizarea statului unitar român.

2.C. România în relaţiile internaţionale în secolul al
XX-lea

Principiile politicii externe a României după Marea Unire.
➢ În urma semnării tratatelor de la Conferinţa de pace de la Paris,
1919-1920 (cu Germania, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Turcia), graniţele României au fost recunoscute pe plan internaţional.
➢ Membră a Societăţii Naţiunilor, România a acţionat pentru menţinerea păcii, stabilităţii pe continent şi în lume şi pentru păstrarea statu-quo-ului teritorial.
➢ În perioada interbelică, au fost semnate tratate de alianţă cu diferite state (precum cel cu Franţa, din anul 1926, prin care se garanta sprijinul acesteia în cazul unui conflict împotriva României).
➢ De asemenea, au fost încheiate tratate şi alianţe regionale cu Polonia, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo-Croato-Sloven (din 1929, denumit Iugoslavia). Cu ultimele două, România a constituit, în anul 1921, alianţa Mica Înţelegere.
➢ Pentru instituirea unui climat de încredere şi colaborare internaţională, statul român a semnat Pactul Briand-Kellogg, propus în 1928 de Franţa şi S.U.A., de interzicere a războiului pentru rezolvarea conflictelor internaţionale; în anul 1929, a semnat Protocolul de la Moscova, prin care România, U.R.S.S., Polonia şi Letonia se angajau să pună imediat în vigoare, în relaţiile dintre ele, prevederile Pactului Briand-Kellogg; a participat, cu diferite propuneri, la pregătirea Conferinţei asupra dezarmării (1926 – 1932) şi la lucrările acesteia, la Geneva, în anii 1932 – 1935.

Politica externă a României în perioada 1930 – 1944.

➢ Chiar în condiţiile agravării relaţiilor internaţionale, în anii ’30 ai secolului al XX-lea, România a continuat să desfăşoare acţiuni de colaborare cu toate statele. În anul 1933, Nicolae Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definiţia agresiunii în relaţiile internaţionale.
➢ Legăturile diplomatice cu statul sovietic au fost reluate, în anul 1934, deschizându-se legaţii la Bucureşti şi Moscova, iar România a susţinut admiterea U.R.S.S. în Societatea Naţiunilor.
➢ Totodată, la iniţiativa statului român, s-a putut realiza alianţa cu
Iugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică (1934).
➢ Dezmembrarea Cehoslovaciei, în anii 1938 – 1939, şi izbucnirea unui nou război mondial, în anul 1939, au adus schimbări în atitudinea României pe plan internaţional. Teritoriul românesc a fost vizat de statele revizioniste prin înţelegeri secrete, precum Pactul Ribbentrop- Molotov, de la 23 august 1939, încheiat de Germania şi U.R.S.S..
➢ În anul 1940, după ce alianţele ţării noastre au devenit inoperabile (Franţa a capitulat în faţa Germaniei, Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică nu au mai putut funcţiona etc.), România s-a găsit izolată pe plan extern.
➢ În urma a două note ultimative adresate la 26 şi 28 iunie 1940, autorităţile de la Bucureşti au acceptat cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, ocupaţia sovietică instituindu-se, cu acest prilej, şi în ţinutul Herţa.
➢ Prin arbitrajul Germaniei şi al Italiei, la 30 august 1940, dictatul de la
Viena, obliga România să cedeze nord-vestul Transilvaniei Ungariei.
➢ La 7 septembrie 1940, România a cedat Bulgariei Cadrilaterul.
➢ Pentru a-şi recupera teritoriile pierdute, ţara noastră a intrat în războiul antisovietic la 22 iunie 1941, eliberând teritoriile ocupate de U.R.S.S.
➢ Continuarea războiului peste Nistru, nu a fost susţinută de cea mai mare parte a societăţii româneşti.
➢ În condiţiile contraofensivei sovietice din anii 1943 – 1944, atât Ion Antonescu, cât şi regele Mihai I şi opoziţia au iniţiat acţiuni diplomatice la Ankara, Cairo, Stockholm etc., pentru ieşirea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite.
➢ România a întors armele împotriva Germaniei hitleriste, la 23 august
1944, şi a semnat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, la 12 septembrie
1944. Prin luptă, întregul teritoriu al Transilvaniei a fost eliberat la 25 octombrie 1944.

3. România în perioada “Războiului rece”

România în relaţiile internaţionale, în perioada maximei confruntări din timpul Războiului Rece.

➢ Deoarece, din 1945, a intrat în sfera de influenţă sovietică, România nu a mai putut desfăşura legăturile tradiţionale de politică externă avute
în perioada interbelică.
➢ Prin tratatul de pace, semnat la Conferinţa de la Paris, la 10 decembrie
1947, recunoştea anularea dictatului de la Viena, din 1940, dar consfiinţea şi juridic ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către U.R.S.S. România a devenit membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1955.
➢ După al Doilea Război Mondial, U.R.S.S. a impus României orientarea politicii sale externe mai cu seamă către Est şi restrângerea relaţiilor cu lumea occidentală la minimum.
➢ România avea aceeaşi poziţie faţă de evenimente cu cea a U.R.S.S. şi a lagărului comunist.
➢ Statul român a devenit, în 1949, membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (organizaţia economică a ţărilor comuniste, C.A.E.R.), cu sediul la Moscova, şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, creată în 1955, alianţa militară a statelor comuniste satelite ale Uniunii Sovietice, opusă N.A.T.O.
➢ Abia la câţiva ani după moartea lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să promoveze o politică de distanţare faţă de U.R.S.S., mai ales după 1958, când trupele sovietice au fost retrase din România.
➢ Însă nu s-a pus niciodată problema să fie părăsite C.A.E.R. şi
Organizaţia Tratatului de la Varşovia.
➢ România s-a pronunţat, în anul 1964, pentru limitarea amestecului sovietic în treburile interne ale altor ţări comuniste, pe fondul neînţelegerilor dintre sovietici şi chinezi. Tot în 1964, România a condamnat şi planul Valev, de integrare economică a ţărilor socialiste, prin care se propunea ca zone din sud-estul României, nord-estul Bulgariei şi părţi din U.R.S.S. să se specializeze în producţia agricolă .
➢ Ţara noastră a început, după 1960, să dezvolte relaţii şi cu state democratice din Occident, pentru a importa tehnologie necesară industrializării.
Politica externă a României în perioada destinderii şi a coexistenţei paşnice.

➢ Rezolvarea crizei rachetelor sovietice din Cuba (1962), care adusese omenirea pe marginea conflictului nuclear a fost urmată de o perioadă de destindere în relaţiile internaţionale şi de coexistenţă paşnică între ţările cu sisteme social-politice diferite (comunist şi democratic).
➢ În această etapă, România, după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu în 1965, a continuat politica începută în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de distanţare de linia sovietică, dar de menţinere în tabăra comunistă.
➢ Statul român a continuat să-şi extindă colaborarea cu statele occidentale şi a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Federală Germania (1967). Conducătorul român a efectuat vizite în diferite ţări, precum S.U.A., Franţa, Republica Federală Germania, Marea Britanie etc., iar mulţi şefi de stat (Charles de Gaulle preşedintele Franţei, Richard Nixon, preşedintele S.U.A.) au vizitat România.
➢ Nicolae Ceaşescu a fost apreciat pentru atitudinea sa, mai ales după
ce, în 1968, conducerea României a condamnat intervenţia militară a armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, pentru a înlătura conducerea comunistă adeptă a unor reforme interne.
➢ România a devenit membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional, din 1972, şi a semnat, în 1975, Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki.
➢ În anii ’80, schimbarea climatului politic internaţional (mai ales după
1985, când Mihail Gorbaciov a preluat conducerea U.R.S.S.), deschiderea dialogului Est-Vest, dar şi politica internă rigidă şi abuzivă promovată de Nicolae Ceauşescu, au dus la izolarea României pe plan extern. Abia după 1989, statul român a putut relua legăturile normale cu statele occidentale.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.