Eseu spatiul romanesc intre diplomatie si conflict in evul mediu

Eseu spatiul romanesc intre diplomatie si conflict in evul mediu

A. Situaţia politică europeană în secolul al XlV-lea şi la începutul secolului al XV-lea

Ungaria ajunge o mare putere în timpul regelui Ludovic cel Mare (1342-1382), când anexează Ţaratul de Vidin, iar din 1370 intră în uniune dinastică cu Polonia, Ludovic devenind şi rege al acesteia. După moartea lui Ludovic cel Mare, Ungaria îşi menţine influenţa în Balcani şi în răsăritul Europei, în timpul regelui Sigismund de Luxemburg (1347-1437), statul maghiar devenind unul din factorii politici cei mai importanţi ai luptei împotriva expansiunii otomane. Polonia se consolidează în timpul domniei regelui Cazimiral III-lea (1333-1370) şi mai ales în timpul regelui Vladislav Jagiello (1386-1434), dar el nu va avea rol în lupta antiotomană, datorită războaielor pe care le susţinea în faţa expansiunii cavalerilor teutoni. Otomanii îşi încep expansiunea  într-un moment în care statele balcanice erau divizate, iar Imperiul Bizantin nu mai avea forţa militară necesară opririi ei. După ce ocupă Gallipoli (1354) şi se instalează definitiv în Europa, turcii otomani încep expansiunea rapidă în Balcani. Ajunşi la Dunăre, otomanii nu vor găsi de cuviinţă că aceasta era un obstacol de netrecut pentru ei, timp de peste un secol făcând repetate încercări de a ajunge în Europa centrală. în alianţele statelor creştine, formate pentru a opri expansiunea otomană, Ţările Române au avut de jucat un rol important, domnii români, când în alianţă, când pe cont propriu, susţinând apărarea lumii creştine. Primul dintre aceştia a fost Mircea cel Bătrân.

B. Rezistenţa antiotomană a Ţărilor Române în secolele XIV-XV

Raporturile româno-otomane desfăşurate timp de 5 secole au avut numeroase faţete dominate însă de latura politico-militară. Conflictul care a cunoscut doar 9 campanii otomane nord dunărene în secolul XV, a predominat ca un conflict de uzură şi de gherilă ce alterna cu perioade de acalmie dublată de o confruntare ideologică creştini-musulmani, împrumutată de noi din gândirea politico-religioasă bizantină. Confruntările au avut iniţiatori români, otomani şi occidentali, iar voievozii românii au participat la ele în diverse ipostaze. La începutul ofensivei otomane, românii au aderat la ideea de cruciadă susţinută de papalitate cu sprijinul Ungariei şi Poloniei, combinate cu vaste coaliţii româneşti cum ar fi cele iniţiate de Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare.

C. Mircea cel Bătrân(1386-1418)

Primele confruntări încep în 1369 când domnul muntean Vladislav I Vlaicu sprijină restauraţia ţarului bulgar de Vidin şi devin concrete odată cu ofensiva lui Murad I şi sprijinul românesc acordat cneazului sârb Lazăr, în bătălia de la Kossovopolje-1389. Mircea cel Bătrân(1386-1418), în contextul cuceririi Bulgariei de către turci, ocupă Dobrogea, obţine succesul strategic de la Rovine-1395 şi participă la cruciada eşuată de la Nicopole-1396. Mircea cel Bătrân s-a orientat către o alianţă cu Polonia mijlocită de domnul Moldovei, Petru Muşat (1376-1391) încheiată la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificată la Lubiin (20 ianuarie 1390). Această alianţă era menită să asigure Ţara Românească în faţa unei acţiuni a Ungariei, care revendica Banatul de Severin. Ameninţarea otomană era însă resimţită şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ceea ce a făcut ca Ţara Românească şi Ungaria să încheie o alianţă antiotomană, pe picior de egalitate (7 martie 1395, Braşov). După eşecul cruciadei domnul muntean profită de interregnul otoman datorat înfrângerii şi capturării lui Baiazid I de către mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara-1402, pentru a încerca să influenţeze politica balcanică. În anii 1404-1406, teritoriul Ţării Româneşti atinge maxima sa întindere, lucru care reiese explicit din titulatura pe care o avea Mircea cel Bătrân: „  domn a toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încşi spre părţile tătăreşti şi herţeg, [duce] al al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului, Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia [Dobrogea] încă până la Marea cea mare şi singur stăpănitor al cetăţii Dârstor [Silistra].” La sfârşitul domniei lui Mircea sau în timpul domniei urmaşului său, Mihail (1418-1420), campaniile lui Mehmed I determină pierderea cetăţilor Turnu şi Giurgiu, a Dobrogei şi impunerea unui statut vasalic statului muntean.
D. Alexandru cel Bun (1400-1432)

Alexandru cel Bun s-a dovedit a fi un bun diplomat, reuşind să salveze ţara de la dezastrul unui război. în primul an de domnie încheie un tratat de alianţă şi bună vecinătate cu Mircea cel Bătrân, prin care se rezolvă problema de hotar dintre cele două ţări. Problema cea mai importantă a domnului moldovean pe plan extern, era înlăturarea tendinţelor expansioniste ale Ungariei asupra Moldovei şi gurilor Dunării. Urmând politica predecesorilor săi, Alexandru a continuat legăturile cu Polonia, la 12 martie 1402 depunând jurământ de vasalitate regelui Vladisiav Jagiello, la Suceava. Prin acest act, reînnoit în 1404, 1407, 1411 şi 1415, se promitea regelui polon sprijin şi sfat împotriva oricărui duşman. Pe baza acestor acte Alexandru cel Bun la ajutat pe regele Poloniei în luptele pe care acesta le purta împotriva cavalerilor teutoni. Astfel, în anul 1410 îi trimite un corp de oaste care uşurează victoria polonilor în lupta de la Grunwald. În 1410, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg devine şl împărat al Imperiului Romano-German, devenind o ameninţare pentru Polonia şi  în aceste condiţii, regele Poloniei încheie cu Sigismund tratatul de la Lublau din 15 martie 1412, care conţinea şi prevederi referitoare la împărţirea Moldovei în eventualitatea în care Alexandru cel Bun ar fi refuzat să ia parte la lupta antiotomană. în mai multe rânduri Sigismund a cerut aplicarea tratatului, însă de fiecare dată a cunoscut opoziţia regelui polon. Alexandru cel Bun a continuat să-i sprijine pe Vladisiav Jagiello împotriva teutonilor; în 1422, în lupta de la Marienburg. Domnitorul Moldovei nu a primit însă acelaşi sprijin din partea regelui polon în 1420, când otomanii atacă Cetatea Albă, el reuşind să respingă atacul prin forţe proprii, cu daruri şi luând măsuri de întărire a zidurilor cetăţii, prin noi lucrări. Către finalul domniei relaţiile cu regele polon s-au înrăutăţit, datorită reanexării Pocuţiei la Polonia, în aceste condiţii domnul moldovean aderă la coaliţia maghiaro-lituaniană împotriva Poloniei. Oastea Moldovei intră în regat, ajungând până ia Liov, dar a fost respinsă de cea polonă în august 1431, încheindu-se un armistiţiu.

E. Situaţia politică europeană în prima jumătate a secolului XV

Imperiul Bizantin, redus la un teritoriu în jurul Constantinopoiului nu se mai putea opune expansiunii otomanilor, care deveniseră stăpânitori ai peninsulei Balcanice şi aşteptau momentul favorabil cuceririi capitalei împăraţilor bizantini. Apelurile repetate ale acestora de ajutor către monarhii creştini şi conducătorii Bisericii catolice au rămas fără un răspuns concret. Acest lucru se explică prin două motive, unul de natură religioasă, celălalt de natură politică şi conjuncturală. Motivul religios se referă la dezbinarea Bisericii creştine (în catolică şi ortodoxă) şi la opoziţia Patriarhului de la Constantinopol la reunificarea ei. Franţa şi Anglia îşi măcinau forţele în Războiul de 100 de ani (1337-1453), statele italiene (Milano, Neapole, Veneţia, Florenţa) se războiau între ele pentru preponderenţă în peninsula Italică, Germania era fărămiţată în numeroase stătuleţe, care promovau politici proprii intereselor lor. Acţiunile militare pentru stăvilirea expansiunii militare nu mai erau susţinute decât de Papă, Veneţia, Ungaria şi Ţările Române. Imperiul Otoman, după ce depăşeşte perioada de criză de la începutul secolului al XV-lea, revine la politica ofensivă în timpul sultanilor Murad II (1421-1451) şi Mahomed II (1451-1481). Murad II, după ce este înfrânt în luptele navale cu Veneţia îşi angajează forţele în peninsula Balcanică şi împotriva Ungariei şi Ţărilor Române. Ungaria, slăbită de luptele interne dintre marii baroni după moartea regelui Sigismund de Luxemburg, suferă înfrângeri în Serbia (1438), după ce nu a putut împiedica incursiunile azapilor şi akîngilor (din 1435-1436) în Transilvania, când Sibiul, Cetatea de Baltă, Braşovul sunt asediate, iar Mediaşul şi Sighişoara arse. Pierderile teritoriale suferite ca şi a influenţei politice în Balcani au determinat statul maghiar să fie principalul factor în organizarea ultimelor cruciade antiotomane, desfăşurate în prima jumătate a secolului al XV-lea.

F. Iancu de Hunedoara(1441-1456)

Acţiunea militară a lui Iancu este precedată religios în 1439 de semnarea unirii religioase de la Florenţa între biserica bizantină şi ceea romană, iar în plan politic de uniunea polono-maghiară realizată în 1440 sub sceptrul lui Vladislav II Jagiello. Politica ofensivă a lui Iancu cuprinde victoriile de la Sântimbru-1441, Ialomiţa-1442 şi „campania cea lungă”-toamna lui 1443, care duc la sporirea influenţei lui Iancu în Moldova şi Ţara Românească şi impunerea unei păci favorabile creştinilor la Seghedin-1444. Victoriile anterioare ale voievodului Transilvaniei determină Veneţia şi Papa să propună reluarea cruciadelor împotriva necredincioşilor. La insistenţele legatului papal, regele Ungariei nu mai recunoaşte tratatul şi începe pregătirile de cruciadă. În septembrie 1444 unităţile regale, oastea ardeleană condusă de Iancu, reunite cu oastea lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti trec Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi Varna. Murad II, în fruntea trupelor otomane (care nu fuseseră împiedicate de flota veneţiană să treacă strâmtoarea Bosfor venind din Asia Mică) ajunge în urma unui marş rapid în apropierea taberei creştine de la Varna.Eşecul cruciadei de la Varna-1444 şi a coaliţiei balcanice în 1448-Kossovopolje, duc la scăderea autorităţii lui Iancu în timpul domniei regelui minor Ladislau Postumul. Până în 1453, lancu de Hunedoara s-a preocupat de apărarea hotarelor şi de întărirea Belgradului ca punct principal al opririi ofensivei otomanilor în Europa centrală, deţinând titlul de căpitan general al Ungariei şi Transilvaniei, pe care îl va deţine până la finalul vieţii. Cucerirea Constantinopolului de către turci este contrabalansată de ultima victorie a lui Iancu la asediul Belgradului-1456. Victoria nu a putut fi fructificată însă de lancu de Hunedoara, pentru că la 11 august 1456 moare de ciumă, în apropierea taberei de la Zemun.

G. Vlad Ţepeş(1448; 1456-1462; 1476)

Venit la tron cu spijinul lui Iancu, el va acţiona împotriva pretendenţilor sprijiniţi de braşoveni şi sibieni, a pretenţiilor de independenţă a boierilor şi a monopolului economico-comercial al saşilor. Întăreşte autoritatea centrală, armata, administraţia, restaurează ordinea şi legile, favorizează pe meşteşugarii şi comercianţii locali. În 1461-1462 declanşează lupta antiotomană, începută prin campania sud-dunăreană şi apoi prin respingerea ofensivei turce din vara lui 1462.  Ceea ce nu a reuşit sultanul au reuşit boierii munteni, ostili lui Vlad Ţepeş, care l-au sprijinit pe fratele său la tron, Radu cel Frumos. La aceasta se adaugă şi faptul că Matei Corvin nu a trimis ajutorul solicitat de Ţepeş, murţumindu-se să apere cetatea Braşovului în faţa unei eventuale invazii otomane. Vlad Ţepeş este nevoit să se retragă în Transilvania, sperând în reluarea tronului cu ajutorul regelui Ungariei. Matei Corvin însă, nu-l ajută, mai mult, sub pretextul unor scrisori privind o înţelegere (inexistentă) între domnul muntean şi sultan, îl pune sub arme şi-l închide în apropiere de Buda, unde a stat timp de 13 ani. Creşterea pericolului reprezentat de turci, în anii următori, l-a îndemnat pe Matei Corvin să-l elibereze pe Vlad Ţepeş şi să-l ajute să-şi recapete tronul în Ţara Românească, în 1475. Această a doua domnie a fost însă foarte scurtă, deoarece boierii nu uitaseră mijloacele folosite împotriva lor în timpul primei domnii. în urma unui complot al boierilor munteni, sprijiniţi de turci, Vlad Ţepeş este ucis într-o luptă în decembrie 1476 sau ianuarie 1477.

H. Situaţia politică europeană în a doua jumătate a secolului XV

După înfrângerea otomanilor la Belgrad, statele creştine au renunţat la planurile de organizare a cruciadelor pentru alungarea acestora din Europa, sau cel puţin de oprire a lor la Dunăre. Faptul se datora următoarelor evenimente de pe continent: Imperiul Otoman  îşi începea perioada de ascensiune şi aspira să devină un arbitru în politica europeană. După cucerirea Constantinopoluiui, Mahomed II Cuceritorul iniţiază marea ofensivă de lichidare a punctelor de rezistenţă care mai rămăseseră în Balcani, astfel că ocupă Serbia (1458-1459), Moreea (1460), Bosnia (1463), Herţegovina (1479), Albania (1480). Pe litoralul pontic, otomanii ocupă cele două cetăţi de la Chilia şi Cetatea Albă (1484) şi aduce în stare de vasalitate Hanatul Crimeii (1475). În Marea Mediterană se desfăşurau, cu rezultate schimbătoare, luptele navale otomano-veneţiene, încheiate prin pacea din 14 decembrie 1502. De cealaltă parte, Papa lansa apeluri repetate la organizarea cruciadei împotriva „necredincioşilor”; Anglia se afla în perioada de criză dinastică generată de „Războiul celor două roze” (1455-1485), Franţa trecea prin perioada conflictelor cu Burgundia, în Spania se desfăşura ultima etapă de alungare a arabilor şi realizare a unificării teritoriale, iar statele italiene se războiau între ele, punctul culminant constituindu-l începutul „Războaielor pentru Italia” (1494-1559), cu participarea Franţei, împăratului Germaniei şi Spaniei.

H. Ştefan cel Mare(1457-1504)

Reprezentând ceea mai lungă şi glorioasă domnie medievală, epoca lui Ştefan marchează apogeul statului medieval moldovean. Venit la tron cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, Ştefan înlătură anarhia feudală, restaurează autoritatea domnească, consolidează statul şi reocupă cetăţile de graniţă aflate în mâna vecinilor(Chilia, Cetatea Albă, Hotin). În primii ani de domnie, Ştefan s-a orientat în primul rând pentru normalizarea relaţiilor cu Polonia. Acest fapt era determinat de prezenţa lui Petru Aron la Cameniţa, dar şi de interesul pe care îl aveau polonii în restabilirea legăturilor comerciale, prin Moldova, cu cetăţile porturi de la Marea Neagră şi Dunăre: Chilia şi Cetatea Albă. Planurile lui Ştefan cel Mare aveau sorţi de izbândă datorită faptului că Polonia era angajată în luptele cu cavalerii teutoni iar regele Ungariei, Matei Corvin, era amestecat în luptele pentru obţinerea coroanei sale. Înlătură pretenţiile de suzeranitate maghiară prin victoria de la Baia-1467, pericolul atacurilor tătare prin victoria de la Lipnic-1469, refuză plata tributului faţă de turci şi se implică în tentativa de a scoate Ţara Românească din sfera puterii otomane. În februarie 1469, Ştefan întreprinde o acţiune militară în Ţara Românească împotriva lui Radu cel Frumos, vasal otomanilor. Prima etapă a domniei lui Ştefan se încheie printr-un act ce avea scopul de a-i întări autoritatea internă: pedepsirea boierilor trădătoriîn ianuarie 1471, la Vaslui, care, cu sprijinul lui Radu cel Frumos, urmăreau înlăturarea de la tron şi uciderea sa. Oastea domnului muntean este înfrântă apoi de Ştefan la Soci, în martie 1471. Conflictul cu turcii este marcat de bătăliile de la Vaslui-1475, Războieni-1476, Cătlubuga-1483 şi Şcheia-1485, dar se soldează cu pierderea cetăţilor maritime Chilia şi Cetatea Albă în 1484 . În 1479, Veneţia încheie pace cu sultanul, prin care, în schimbul unui tribut anual, obţinea dreptul de a face comerţ în Marea Neagră, iar în 1483, Matei Corvin încheie şi el pace cu turcii. Singurul în care Ştefan îşi mai pusese nădejdea era regele Poloniei ce condiţionase sprijinul împotriva turcilor de prestarea jurământului de vasalitate. Ştefan cel Mare nu a avut încotro şi la 15 septembrie 1485, la Colomeea (în Pocuţia), în prezenţa nobilimii polone şi a boierilor săi a depus jurământul de vasalitate regelui polon, Cazimir IV. Tratatul încheiat nu s-a dovedit prea folositor  şi în 1489,  Ştefan se obligă să plătească tributul anual de 3.000 de florini veneţieni, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii sultanului. Recunoaşterea suzeranităţii otomane este urmată la sfârşitul domniei de zdrobirea tentativei polone de a cuceri Moldova prin victoria de la Codrii Cosminului- 1497.

I. Ţările Române în secolul al-XVI-lea

EUROPA APUSEANĂ. Confruntarea dintre Casa de Valois (Franţa) şi Casa de Habsburg (Austria), se manifestă în special în timpul „Războaielor pentru Italia” (1494-1559). Sub Carol de Habsburg(1516-rege al Spaniei, 1519 – împărat al Imperiului Romano-German), dinastia de Habsburg devine cea mai puternică din Europa şi o ameninţare puternică pentru Franţa, care se orientează către o alianţă politică şi militară cu Imperiul Otoman. IMPERIUL OTOMAN îşi măreşte teritoriul cucerind în 1516 Siria şi în 1517 Egipt. Apogeul este atins sub Soliman Magnificul (1520-1566), care cucereşte în 1521 Belgradul („cheia Europei Centrale”), 1522 Rhodos („cheia Mării Mediterane Orientale”), iar între1526-1541 prin campania împotriva Ungariei, constituie Paşalâcul de la Buda – 1541). POLONIA mare putere în timpul lui Sigismund I(1506-1548) şi Sigismund II August(1548-1572) din dinastia de Jagiello, are o perioadă de maximă întindere teritorială (cucerite Prusia şi Lituania), dar nu s-a opus expansiunii otomane. RUSIA, începe ridicarea ca mare putere europeană în timpul lui Vasile III(1505-1533) şi Ivan IV(1533-1584), nu este încă un rival pentru Imperiul Otoman_

I.1. Asupra Ţărilor Române se instituie regimul suzeranităţii otomane, manifestat prin: ştirbirea autonomiei, domni fiind numiţi/revocaţi de sultan fără a consulta ţara, se trece la cumpărarea tronului; creşterea dependenţei politice, prin integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române în cea otomană;  pierderi teritoriale, şi anume Tighina devine raiaua Bender(1538), Brăila în 1542, iar Banatul este organizat sub forma Paşalâcului de la Timişoara(1552); creşterea obligaţiilor materiale, anume tributul creşte foarte mult şi apar noi obligaţii(peşcheşuri, mucarerul mare şi mic),  se instituie monopol otoman asupra comerţului exterior al Ţărilor Române

I.2. Ţara Românească. Neagoe Basarab(1512-1521) menţine relaţii bune cu vUngaria, Veneţia, Polonia, fiind un teoretician al ştiinţei politice şi diplomaţiei(lucrarea „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”). Radu de la Afumaţi(1522-1529) în contextul ameninţării cu ocuparea militară şi transformarea în paşalâc lupte cu rezultate variabile, fiind acceptat ca domn în 1524, acceptă mărirea tributul de la 12.000 la 14.000 de ducaţi, iar în 1527-1528 intervine în luptele pentru tronul Ungariei, sprijinindu-l pe Ferdinand de Habsburg

I.3. Moldova. Bogdan III(1504-1517), are relaţii paşnice cu Imperiul Otoman, dar tributul creşte de la 4.000 la 8.000 de galbeni; relaţii bune cu Ungaria(continuă stăpânirea asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă);  conflicte cu Polonia, prin incursiuni reciproce în zona de hotar; se încheie pace în 1509.  Petru Rareş(1527-1538, 1541-1546). Intervine în lupta pentru tronul Ungariei, sprijinindu-l pe loan Zapolya;  relaţiile cu Polonia sunt  încordate. În 1530 intră cu armata în Pocuţia, dar în 1531 suferă înfrângerea de la Obertyn. În 1538 marea campanie otomană în Moldova duce la ocuparea Sucevei de turci, Petru Rareş se refugiază în Transilvania, în cetatea Ciceu, iar Soliman organizează raiaua Bender. În a doua domnie s-a supus politicii otomane, i se impune un tribut mai mare de la 8.000 la 12.000 de galbeni, iar în 1542-1544 încearcă fără succes să recupereze posesiunile din Transilvania. Ioan Vodă cel Viteaz(1572-1574) s-a ridicat împotriva otomanilor ca urmare a cererii acestora de a dubla tributul. Obţine victorii la Jilişte, arderea Benderului, Brăilei, Cetăţii Albe,  înfrângerea de la Roşcani-1574, datorită trădarea boierimii condusă de Ieremia Movilă duce la uciderea sa în chinuri groaznice.

J. Mihai-Viteazul(1593-1601) – Lupta antiotomană

Acţiunile din perioada 1538-1541 duc la sporirea dominaţiei otomane concretizată prin numirea unor domni supuşi, creşterea tributului(haraciul), a darurilor către sultan şi dregătorii otomani(peşcheşurile), a contribuţiilor în bunuri, a canalizării comerţului spre Istambul şi a impunerii monopolului comercial otoman. Imperiul Otoman ajunge în această perioadă la maxima expansiune, mai ales în urma politicii ofensive promovată de Soliman Magnificul. Astfel, după moartea lui Soliman (1566), Imperiul Otoman desfăşura acţiuni militare în Marea Mediterană, în Iran şi în Europa Centrală (împotriva Habsburgilor). Imperiul Habsburgic, după ce încercase în zadar să-i alunge pe otomani din Ungaria cu forţe proprii, căuta noi aliaţi care să-i sprijine în acest efort. De aceea, în anii 1590-1592 iniţiază crearea unei alianţe antiotomane, numită Liga creştină, care unea Spania, Veneţia, Papa, şi ducatele italiene Mantua, Ferara şi Toscana. Totodată, Habsburgii urmăreau atragerea Ţărilor Române în alianţa creştină, în condiţiile creşterii dependenţei lor faţă de otomani.  Polonia, aflată într-o perioadă de criză politică, datorită stingerii dinastiei Jagiellonilor (1572), avea bune raporturi cu Imperiul Otoman; mai mult, turcii se amestecă în criza dinastică şi în anul 1572, la propunerea lor, principele Transilvaniei, Ştefan Bathory, credincios politicii otomane, este ales rege al Poloniei. Prin urmare, statul polon nu privea cu prea multă îngăduinţă extinderea influenţei Habsburgilor asupra Ţărilor Române. Venirea la tronul Ţării Româneşti în 1593 a lui Mihai Viteazul, marchează aderarea la Liga Sfântă, crearea unei apropieri a statelor româneşti şi declanşarea luptei antiotomane jalonată de bătăliile de la Putineiu, Şerpăteşti şi Stăneşti-iarna lui 1594-1595, Călugăreni-august 1595 şi Giurgiu-octombrie 1595. Negociat de marii boieri în propriul avantaj, la Alba-lulia se încheie la 20 mai 1595 un tratat între Transilvania şi Ţara Românească, care îl transforma pe domn într-un simplu locţiitor al principelui Transilvaniei. Statutul politic este confirmat de pacea cu turcii-1597(Imperiul Otoman îi recunoştea iui Mihai domnia pe viaţă şi diminua semnificativ tributul, iar în 1597, raporturile cu Sigismund Bathory erau reaşezate pe picior de egalitate, anulându-se, în practică, tratatul de la Alba-lulia) şi de tratatul cu Hasbsburgii-1598(care prevedea recunoaşterea domniei ereditare a lui Mihai şi promisiunea unui ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de lefegii),  în timp ce pe plan social ţărănimea este legată de glie şi aservită marii boierimi în 1595.

K. Mihai-Viteazul(1593-1601) – Unirea de la 1600

Venirea la tron în Moldova a lui Ieremia Movilă şi în Transilvania a lui Andrei Bathory, ambii duşmani ai lui Mihai, ostilitatea Poloniei şi a Imperiului Otoman, îl determină pe domnul muntean susţinut de Habsburgi să treacă la ofensivă. Victoria de la Şelimbăr-octombrie 1599, îi aduce stăpânirea Transilvaniei, iar campania din mai 1600 pe ceea a Moldovei. Ostilitatea vecinilor, lipsa coeziunii politice, opoziţia nobilimii ardelene şi a boierilor moldoveni duce la spargerea unirii. Înfrânt de nobilii ardeleni aliaţi cu generalul habsburgic Basta la Mirăslău şi de forţele poloneze la Bucov şi Curtea de Argeş, Mihai pierde toate teritoriile şi apelează la sprijinul Habsburgilor. Recucerirea tronului muntean cu sprijinul boierilor credincioşi şi a Transilvaniei prin victoria de la Gurăslău-august 1601, sunt de scurtă durată, domnul fiind asasinat de mercenarii valoni ai lui Basta în tabăra de la Câmpia Turzii.

L. Ţările Române în secolul al-XVII-lea

În EUROPA APUSEANĂ prin pacea de la Westfalia- 1648,  Franţa devine puterea dominantă  occidentală. În EUROPA RĂSĂRITEANĂ, Imperiul Habsburgi este înfrânt în Războiul de 30 de ani şi  îşi reorientează politica de expansiune către răsărit. În 1683 asediul Vienei de către turci şi victoria austriecilor duce la o politica ofensivă în perioada 1685-1697şi introducerea propriei administraţii în Ungaria, Transilvania, Banat, Croaţia şi Slovenia. Regresul prezenţei otomanilor marchează începând cu tratat de pace  de la Karlowitz-1699 începutul „crizei orientale”. Polonia cunoaşte ultimul secol ca mare putere europeană, poartă războaie cu vecinii: Rusia, Prusia, Suedia, Imperiul Otoman, a cărui rezultat este că Prusia înlătură suzeranitatea polonă şi suferă pierderi teritoriale:Ucraina(Rusiei şi Imperiului Otoman) şi Letonia(Suediei). Imperiul Otoman are o ultimă perioadă de expansiune în Europa Centrală, în 1672 asediază, cucereşte şi anexează cetatea Cameniţa de la poloni. Înfrpăngerea din faţa Vienei-1683, este urmată de alte înfrângeri în 1686-Buda, 1687-Mohacs, 1691-Salankemen, 1697-Zenta. Rusia. Dinastia Romanov începe expansiunea către vest, devenind o mare putere militară în timpul lui Petru cel Mare(1682-1725) şi Ecaterina a ll-a(1762-1796) anexexând în 1667 Ucraina răsăriteană (de la poloni) şi în 1696 cetatea Azov( de la turci). DOMNIILE SECOLULUI XVII ÎN ŢĂRILE ROMÂNE  se caracterizează prin instabilitatea domniilor, influenţa crescândă a familiilor boiereşti în numirea domnilor. În Ţara Românească sunt  27 de domnii(1601-1716), în Moldova 51 de domnii(1600-1711), iar  în Transilvania 20 de principi şi guvernatori(1601-1711)

L.1.Transilvania. GABRIEL BETHLEN(1613-1629) bun diplomat, are înţelegeri cu Radu Mihnea (Ţara Românească) şi Ştefan Tomşa (Moldova) dorind să devină rege al Daciei, prin unirea celor 3 ţări române. Participă la Războiul de 30 de ani împotriva Imperiului Habsburgic şi  obţine recunoaşterea împăratului romano-german.GHEORGHE RAKOCZY I (1630-1648) se implică în ultima fază a Războiului de 30 de ani, Transilvania participând ca stat cu drepturi depline în cadrul păcii de la Westfalia. Semnează  Tratate de alianţă cu Matei Basarab şi Vasile Lupu. GHEORGHE RAKOCZY II (1648-1660)menţine relaţiile cu Ţara Românească şi Moldova, în 1651 reînnoieşte tratatul cu Matei Basarab şi legăturile cu hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelniţki, iar în 1657 încearcă să devină rege al Poloniei şi  intră în conflict cu Imperiul Otoman(aliatul polonilor) care  după victoriile din 1659 şi 1660  organizarea Paşalâcului de la Oradea (1660-1686)

L.2. Ţara Românească. RADU ŞERBAN (1602-1611) are relaţii  tensionate cu Transilvania, dar relaţii bune cu Movileşţi şi cu Rudolf II. Continuă lupta antiotomană, în 1603  atacă Brăila şi Hârşova, dar 1604-1605 încheie pace cu turcii ce îi recunosc domnia, în timp ce tributul creşte la 32.000 galbeni. MATEI BASARAB (1632-1654) stabileşte legături cu împăratul german şi cu regele Poloniei şi le propune o colaborare împotriva Porţii. Încheie în 1633 un tratat de alianţă şi sprijin reciproc cu Gheorghe Rakoczy I, iar în 1650 o înţelegere cu hatmanul cazacilor, Bogdan Hmelniţki. MIHNEA III (1658-1659) iniţiază un moment al luptei unite a celor 3 ţări române împotriva otomanilor. În octombrie 1659  îi ucide pe musulmanii din ţară, cucereşte Giurgiu şi Brăila, atacă Silistra, Nicopole şi Rusciuc. În noiembrie 1659 obţine victorii împotriva otomanilor la Frăţeşti şi Călugăreni. În decembrie 1659  tătarii pătrund în tară, are loc înfrângerea şi retragerea lui Mihnea III în Transilvania. ŞERBAN CANTACUZINO (1678-1688) participă la asediul Vienei (la cererea otomanilor), dar  îi sprijină pe ascuns pe asediaţi după înfrângerea otomanilor de la Viena întreprinde tratative cu Habsburgii care îi este garantată domnia ereditară, primeşte titlul de baron al Imperiului şi obţine ajutor de 6.000 de ostaşi.  În 1688  trimite o delegaţie către Imperiul Habsburgic pentru redactarea unui act care să recunoască independenta Tării Româneşti, dar tratatul nu a fost întocmit datorită morţii sale.CONSTANTIN BRĂNCOVEANU (1688-1714). Relaţiile cu imperialii sunt încordate încă de la început, în 1689 are loc incursiunea generalului austriac Heissler, alungat cu ajutorul tătarilor, iar în 1690 ostile muntene şi otomane înfrâng armata austriacă la Zărneşti. Relaţiile cu Polonia se caracterizează prin încercarea de a stabili angajamente concrete împotriva otomanilor, care se dovedesc a fi imposibile datorită lipsei unei forţe militare polone capabilă să intervină într-un conflict de anvergură. Relaţiile cu Moldova sunt încordate datorită adversităţile cu familia Cantemireştilor. În 1693 îl sprijină pe Constantin Duca împotriva lui Constantin Cantemir. Relaţiile cu Poarta, cuprind în 1699 recunoaşltereea domniei pe viaţă. În 1703  este chemat la Poartă datorită plângerilor boierilor dar îşi păstrează atât viaţa, cât şi domnia pentru ca în 1709  să încheie o convenţie secretă cu Rusia împotriva Imperiului Otoman

L.3. Moldova. DIMITRIE CANTEMIR (1710-1711) numit de sultan într-o perioadă în care otomanii avea nevoie de un om credincios în Moldova, datorită expansiunii Rusiei în răsărit, încheie în 14 aprilie 1711 Tratatul de la Luţk cu Petru cel Mare având ca scop înlăturarea suzeranităţii otomane şi  prevăzând recunoaşterea domniei ereditare în familia lui Cantemir, garantarea hotarelor, sprijin militar reciproc împotriva otomanilor.  În iulie 1711 ostile ruso-moldovene sunt învinse de otomani în  bătălia de la StăniIeşti, iar Dimitrie Cantemir se refugiază la curtea lui Petru l.

2. România şi concertul european: de la „criza orientală” la marile alianţe ale secolului al-XX-lea

A. Crestiunea orientală, Războiul Crimeii şi Congresul de pace de la Paris din 1856

Regimul fanariot s-a instaurat în ţările Române pe fondul reculului politico-militar al otomanilor de după asediul Vienei – 1683. Ofensiva austriacă şi ceea rusă spre sud-estul european dă naştere „Chestiunii Orientale”, în cadrul căreia teritoriul românesc devine teatru de luptă şi element teritorial al disputei marilor puteri. Poarta pierde încrederea în domnii români şi instituie domnii controlate direct prin domni de origine greacă sau grecizată din cartierul constantinopolitan Fanar. Alinierea la pulsul european se face treptat prin elementele româneşti de origine boierească, burgheză şi intelectuale ce călătoresc şi studiază în vest, prin intermediul românilor greco-catolici şi a străinilor stabiliţi în principate, dar şi a unor fanarioţi cu vederi moderne. În acest ultim caz se remarcă Constantin Mavrocordat cu 6 domnii în Muntenia şi 4 în Moldova în perioada 1730-1760. El iniţiază un proiect de constituţie, instituie reforma administrativă(numirea funcţionarilor prin concurs şi renumerarea lor), fiscală (reducerea numărului de scutiţi, impozit proporţional cu averea plătibil în 4 rate anuale) şi socială(desfiinţarea legării de glie şi transformarea ţăranilor în clăcaşi în 1746–Muntenia şi 1749–Moldova). Lui i se adaugă reforma judecătorească, administrativă, a învăţământului şi a sistemului poştal iniţiat de Alexandru Ipsilanti cu două domnii în Muntenia şi una în Moldova în perioada 1774-1791.

B. Diplomaţie şi acţiune politică(1866-1918)

După abdicarea forţată din 11 februarie 1866 a lui Cuza, tronul României, este oferit lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţ german înrudit cu regele Prusiei şi împăratul Napoleon al-III-lea. În lunga sa domnie Carol I(1866-1914), a continuat modernizarea economică, politică, socială şi instituţională, a patronat cucerirea independenţei de stat şi recăpătarea Dobrogei-1877-1878, proclamarea regatului şi reglementarea succesiunii la tron-1881,apropierea de Puterile Centrale-1883.

C. Cucerirea independenţei de stat

Redeschiderea „crizei orientale” în 1875, prin răscoalele antiotomane din Bosnia şi Herţegovina, a oferit ocazia unei acţiuni politice şi militare pentru dobândirea independenţei. Clasa politică susţinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra căilor şi metodelor prin care se putea realiza. Conservatorii se opuneau, socotind că regimul garanţiei colective din 1856 era singurui obstacol în calea expansiunii ruse. Noul guvern liberal condus de I.C.Brătianu (1876) cu M.Kogălniceanu la externe, spera să obţină independenţa pe cale paşnică. Criza s-a agravat în 1876. Serbia şi Muntenegru au declarat război Turciei, iar bulgarii au declanşat mişcarea de eliberare, parte din detaşamentele lor înarmate fiind pregătite chiar pe teritoriul românesc. Austro-Ungaria şi Rusia se înţelegeau prin Convenţia de la Budapesta, semnată la 3 ianuarie 1877, cu privire ia schimbările teritoriale pe care ar fi trebuit să le aducă un eventual război ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunării, iar Austro-Ungaria s-ar fi mulţumit cu Bosnia şi Herţegovina). Rusia a semnat cu România la 4 aprilie 1877, Convenţia de la Bucureşti, privind trecerea armatei sale prin teritoriul românesc spre Peninsula Balcanică, garantând integritatea teritorială a ţării. Din aprilie la Dunăre s-a instalat starea de război, prin bombardarea de către turci a localităţilor de pe malul românesc şi prin răspunsul dat de armata română, urmată de proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877. Ofensiva rusă a fost oprită în faţa sistemului de fortificaţii de la Plevna şi în pasul Şipka. După două asalturi nereuşite asupra Plevnei, marele duce Nicolae, fratele ţarului, care comanda armata rusă pe frontul de ia Plevna i-a cerut în mod expres, prin telegrama din 19 iulie 1877, lui Carol I să se alăture armatei sale. Armata română a trecut în sudul Dunării şl a luat parte la atacul asupra Plevnei din 30 august 1877, în care, după pierderi grele, a fost cucerită reduta Griviţa I. După un lung asediu, Plevna a capitulat pe 28 noiembrie 1877, în frunte cu generalul Osman Paşa. Armata română a cucerit de asemenea Rahova şi a înaintat în vestul Peninsulei Balcanice până către Vidin şi Belogradcik.

D. Recunoaşterea internaţională a independenţei. Congresul de la Berlin

Deşi contribuise pe plan militar la înfrângerea Turciei, România nu a fost acceptată la tratativele de pace de la San Stefano (19 februarie 1878). Reviziurea păcii de la San Stefano, reducea căştigurile ruseşti la sudul Basarabiei şi  2 cetăţi în Caucaz, oferea Austro-Ungariei Bosnia-Hertegovina şi Angliei Ciprul. Recunoştea independenţa Serbie, Muntenegrului şi României(cu Dobrogea şi Delta Dunării), reducând statul autonom bulgar la jumătate şi creind provincia autonomă Rumelia Orientală.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.