Eseu secolul al-XX-lea intre democratie si totalitarism

A. Ideologii şi practici politice în Europa secolului XX

Democraţia. Regimul politic democratic se caracterizează prin următoarele trăsături: existenţa separării puterilor în stat; pluralismul politic (pluripartidismul); puterea este legitimată prin intermediul alegerilor libere, care permit schimbarea conducerii statului periodic; respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Democraţia este exercitată în cadrul statului de drept (formă de organizare a statului bazată pe respectul principiilor legalităţii şi drepturilor indivizilor).

Totalitarismul. În perioada interbelică, în Europa au fost instaurate, în mai multe state, regimuri totalitare. Secolul XX a cunoscut două tipuri principale de astfel de regimuri: cele fasciste în Italia, Germania (unde a fost cunoscut sub numele de nazism sau national-socialism), Ungaria, Spania, Portugalia şi cele comuniste,  prima ţară comunistă a fost Rusia (Uniunea Sovietică), urmată după al-II-lea Război Mondial de statele din Europa de răsărit (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, România, Iugoslavia, Albania, Germania de Est), state din Asia şi America Latină. Un regim politic totalitar se caracterizează prin următoarele elemente: întreaga putere aparţine unei singure persoane sau unui număr restrâns de persoane, care o exercită prin intermediul unicei formaţiuni politice admise (Partidul fascist în Italia, NSDAP în Germania, partidele comuniste); puterea este exercitată prin teroare prin intermediul poliţiei politice (Gestapo în Germania, NKVD în URSS, Securitatea în România); controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă; este admisă o singură ideologie  naţionalismul agresiv sau rasismul în cazul fascismului/nazismului, marxism-leninismul în cazul comunismulu; drepturile şi libertăţile cetăţeneşti sunt încălcate; urmarea acestor încălcări au fost crimele împotriva umanităţii: Gulagul sovietic, Holocaustul căruia i-au căzut victime evreii. Totalitarismul a generat un uriaş spaţiu concentraţionar format din închisori, lagăre de muncă şi de exterminare, în care erau aruncaţi opozanţii regimului. Cauzele care au generat apariţia ideologiilor şi regimurilor totalitare sunt diverse: crizele politice şi sociale de după Primul Război Mondial, crizele economice caracterizate prin şomajul ridicat şi mai ales prin „marea criză” din 1929-1933, nostalgia societăţii comunitare străvechi (fascismul italian), revolta împotriva liberalismului „vinovatul” pentru situaţia grea a cetăţenilor (bolşevismul/comunismul), nemulţumirea faţă de regimul parlamentar considerat răspunzător pentru „umilinţa naţională” (nazismul).

B. Ideologii şi practici totalitare

B.1. Fascismul. Termenul de fascist a desemnat iniţial pe purtătorul fasciei (Fascie = mănunchi de nuiele de mesteacăn, legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure şi purtat de lictorii care îi însoţeau pe unii magistraţi romani). Ca ideologie, fascismul se încadrează în extrema dreaptă a spectrului politic. Fascismul este incompatibil cu democraţia şi diversitatea de opinii. Statul fascist este o dictatură care promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse până la extrem; pe lângă idealizarea propriei naţiuni şi preamărirea trecutului glorios, se manifestă intoleranţa faţă de alte naţiuni/rase/ideologii. Naţionalismul exagerat este completat de încălcarea gravă a drepturilor omului, eliminarea oponenţilor prin mijloace teroriste, o obsesie bolnăvicioasă faţă de problemele legate de siguranţa naţională şi dorinţa de expansiune teritorială, care determină puternica militarizare a statului, blocarea sau chiar eliminarea altor lideri de opinii, interzicerea religiei, corupţia generalizată, descurajarea manifestărilor artistice, obţinerea şi menţinerea puterii prin mijloace brutale, prin şantaj, ameninţare şi crimă. Fascismul se manifestă prin distrugerea oricăror structuri democratice, controlul mass-mediei, subordonarea totală a individului vis-a-vis de stat şi crearea unei situaţii de continuă terorizare a populaţiei civile. Ideologia şi regimul au fost fondate de Benito Mussolini în Italia, 1919, susţinea statul de tip totalitar, încuraja corporatismul (reunirea patronilor şi sindicatelor într-un organism instituţionalizat politic cu scopul de a elimina tensiunile sociale), critica liberalismul. În plan politic, fasciştii doreau înlocuirea Parlamentului cu o adunare a delegaţilor corporaţiilor. Ei erau de părere că statul-naţiune avea propria sa viaţă, care era diferită faţă de cea a indivizilor care-l compuneau. Erau dispreţuitori faţă de raţiune şi glorificau instinctul, voinţa şi intuiţia. Fascismul s-a manifestat în planul politic în următoarele ţări: Italia – Benito Mussolini (1922-1943), Republica Salo – Benito Mussolini (1943-1945); Spania – Miguel Primo de Rivera (1923-1925), Francisco Franco (1939-1975); Portugalia – Antonio de Oliveira Salazar (1932-1968);Grecia – „dictatura coloneilor” – Pángalos şi Metaxas (1967-1974); Ungaria-Horthy (1920-1944); Austria – Dolfuss şi Schuschnigg; Slovacia – Hlinka şi Tiso;

B.2. Nazismul. Termenul de „nazism” este o prescurtare de la „national-socialism”, ideologie şi mişcare politică apărute şi fondate de Adolf Hitler în Germania interbelică. Ideologia se fundamentează pe ideile expuse de Adolf Hitler în „Mein Kampf („Lupta mea”), publicată în 1925. Ideologia şi regimul politic sunt specifice numai Germaniei hitleriste (1933-1945). Mişcarea politică a fost promovată de Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Trăsături şi caracteristici ideologice: naţionalism etnic, inclusiv definiţia germanilor drept „rasă stăpânitoare”(Herrenvolk); rasism, antisemitism; anticomunism; anticlericism; eugenia(uciderea raselor „sclave” şi a celor „parazite” pentru a purifica rasa „stăpână”);  „principiul conducătorului”(Fuhrerphnzip),  conform căruia conducătorul  simbolizează întruparea mişcării politice şi a naţiunii; simbolul nazist – zvastica; asigurarea „spaţiului vital” (Lebensraum) pentru „rasa stăpânitoare”; naţiunea este cea mai importantă creaţie a unei rase; politica economică ce viza eliminarea şomajului, eliminarea inflaţiei devastatoare, extinderea producţiei de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăţi standardul de viaţă al claselor de mijloc şi de jos; elitismul; genocidul; fanatism, violenţă.  Hitler considera vinovat pentru problemele economice şi sociale ale Germaniei sistemul democraţiei parlamentare. Eşecul internaţional al Germaniei îl punea pe seama politicienilor corupţi şi trădători ai Republicii de la Weimar care au acceptat umilitorul Tratat de la Versailles.

B.3. Comunismul. Originile ideologiei comuniste o constituie operele lui Marx, în special „Manifestul partidului comunist” (1848), în care este fundamentat principiul „luptei de clasă”. Lenin, principalul conducător şl ideolog al bolşevicilor, a fundamentat ideea că şi în Rusia (ţară mai puţin dezvoltată) e posibilă victoria unei revoluţii socialiste, cu condiţia existenţei unei conjuncturi social-economice propice, care să fie exploatată de un partid format din revoluţionari de profesie. Acesta urma să fie partidul bolşevic, aripa radicală desprinsă din Partidul Social-Democrat Rus. Comuniştii declarau că obiectivul regimului lor politic este edificarea societăţii socialiste, ca primă etapă a comunismului, în care oamenii, eliberaţi de exploatare să-şi dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor transformări o constituiau desfiinţarea proprietăţii private, pentru eliminarea inegalităţilor economice între oameni, şi instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate de înfrângere, prin violenţă, a rezistenţei împotriva noii societăţi.

B.4. Tentaţia dictaturii se regăsea acolo unde dezamăgirea produsă de prelungirea crizei datorată distrugerilor războiului s-a combinat cu accentuarea crizei social-politice sau cu existenţa tendinţelor revanşiste şi revizioniste. Instaurată în Rusia în 1917 dictatura stângii a fost urmată până în 1939 de triumful regimurilor autoritarist-militare sau naţionalist-rasiste de dreapta în majoritatea statelor europene.

B.4.1.Rusia–totalitarismul comunist. Evoluţia conflictului a dus în 1917 la creşterea nemulţumirilor economico-sociale şi naţionale. Rezultatul a fost revoluţia burgheză din martie 1917,  abolirea ţarismului şi continuarea războiului,  situaţie de care au profitat bolşevicii conduşi de Lenin care au organizat lovitura de stat din 25-26 octombrie/6-7noiembrie 1917. Preluând puterea în zona centrală a Rusiei europene bolşevicii, au încheiat pace cu Germania, au zdrobit opoziţia internă şi au câştigat războiul civil purtat în perioada 1918-1922 cu armatele naţionaliste ale „generalilor albi”.  Se instituie o societate bazată pe naţionalizarea industriei, cooperativizarea agriculturii, industrializare şi urbanizare forţată, regimul partidului unic, economie centralizată şi dirijată, regim poliţienesc represiv susţinut de armată şi poliţia politică CEKA/NKVD/KGB.

B.4.2.Stalinismul este regimul impus de succesorul lui Lenin, I.V.Stalin care conduce URSS în perioada 1924-1953. Acesta îşi consolidează puterea înlăturându-l şi exilându-l pe Troţki, lichidându-i pe Kirov, Kamenev, Buharin şi Zinoviev, ca şi opoziţia din partid şi stat, subordonându-şi armata, partidul, administraţia şi justiţia. A lansat planul de industrializare odată cu 1929, a orchestrat lichidarea opoziţie ţărăneşti faţă de colectivizare (6 milioane de morţi), a epurat armata, poliţia politică şi partidul, a iniţiat un extraordinar cult al personalităţii. A creat sistemul concentraţionar din Siberia, Gulag(18 milioane de morţi), a iniţiat marea teroare din anii 1936-1938 şi şi-a subordonat partidele comuniste europene prin intermediul Internaţionalei a-III-a.

B.4.3.Germania–nazismul. Prevederile păcii şi consecinţele ei, acţiunile franceze şi criza postbelică au radicalizat politic spaţiul german, care pe fondul crizei regimului de la Weimar, a permis ascensiunea Naţional-socialiştilor conduşi de Hitler. După eşecul puciului din 1923, pe fondul  marii crize, propaganda naţionalistă, rasistă, xenofobă, antisemită şi revanşistă a naziştilor le-a adus acestora în 1932 peste 12 milioane de voturi.

B.4.4.Hitlerismul a acaparat puterea în  30 ianuarie 1933 pe cale parlamentară. Noul regim a eliminat pe comunişti şi social-democraţi, a desfiinţat parlamentarismul, a preluat controlul armatei, poliţiei, presei, administraţiei, justiţiei, educaţiei şi propagandei. Opoziţia conducerii SD condusă de Ernst Rohm este lichidată fizic, armata este subordonată, creşte rolul SS-ului, se lansează un program de construcţii social-strategice şi de înarmare care lichidează şomajul. Se trece la controlul total al vieţii sociale, se creează lagărele de concentrare unde sunt trimişi opozanţii politici şi sociali, minorităţile sexuale şi religioase şi rasele considerate a fi inferioare(evreii, ţiganii şi slavii).

C. Ideologii şi practici democratice

C.1. Democraţia. Democraţia este forma opusă totalitarismului, este cuprinsă în spectrul politic între extrema dreaptă şi cea stângă şi cuprinde mai multe viziuni politice. Ca şi ideologie, democraţia se caracterizează prin separaţia puterilor în stat, libertatea de exprimare, garantarea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, alegeri libere, pluralism politic, pluripartidism, sufragiu universal, toleranţă religioasă, încurajarea manifestărilor culturale, libertatea de asociere, libertatea mass-mediei, independenţa justiţiei, statutul minorităţilor.

C.2. Forme ale democraţiei (doctrine politice)

Liberalismul este o doctrină politică şi economică care proclamă principiul libertăţii politice şi economice a indivizilor şi se opune colectivismului, socialismului, etatismului şi în general tuturor ideilor politice care pun interesele societăţii, statului sau naţiunii înaintea individului. Individul şi libertăţile sale constituie elementul central al întregii doctrine liberale.Liberalismul numit “clasic” este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea care pleacă de la ideea că fiecare fiinţă umană are prin naştere drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta şi anume, dreptul ia viaţă, la libertate şi la proprietate. Ca urmare, liberaiii vor să limiteze prerogativele statului şi a altor forme de putere, oricare ar fi forma şi modul lor de manifestare.În sens larg, liberalismul proslăveşte construirea unei societăţi caracterizată prin libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piaţă pe baza iniţiativei private şi un sistem transparent de guvernare în care drepturile minorităţilor sunt garantate. Liberalism politic este doctrina care vizează reducerea puterilor Statului la protecţia drepturilor şi libertăţilor individuale, opunându-se ideii de “Stat providenţial”. Indivizii sunt liberi să îşi urmărească propriile interese atât timp cât nu afectează drepturile şi libertăţile celorlalţi. Liberalism economic este doctrina care proclamă libera concurenţă pe piaţă, neintervenţia Statului în economie şi are ca principiu fundamental proprietatea individuală.

Creştin-democratia este o doctrină politică ce a evoluat în mod preponderent după cel de-al doilea război mondial. Apărută ca o reacţie la atacurile împotriva bisericii şi a catolicismului, creştin-democraţia reprezintă expresia politică a creştinismului catolic. Creştin-democraţia a reprezentat o mediere între liberalism (individualism) şi socialism (colectivism), aducând în politică şi elemente noi precum morala creştină şi subsidiaritatea. Considerată în multe ţări europene drept o formă de neoconservatorism, creştin-democraţia se intersectează cu conservatorismul în puncte fundamentale ale ideologiei, precum respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţa şi familia.

Conservatorismul.  Dacă liberalismul înseamnă individualism, privatizare şi constituţionalism, iar social-democraţia înseamnă planificare, naţionalizare şi solidaritate, conservatorismul  pare a fi lipsit de program,  adepţii săi nu se ambiţionează să conceapă norme, principii sau idealuri care să reconstruiască societatea, ci doar să deceieze probleme şi să încerce să le rezolve pe calea unor compromisuri raţionale. Conservatorismul este o doctrină politică apărută ca o reacţie la liberalism. Porneşte de la principiile că omul ca fiinţă eminamente religioasă, întruchipare a raţiunii, a instinctului şi a emoţiei, iar religia element fundamental al societăţii civile; comunitatea ca element teleologic anterior individului; drepturile ca urmare firească a obligaţiilor individuale; răul considerat înrădăcinat în fiinţa umană şi nu în instituţiile statale; inegalitatea umană (nu şi din punct de vedere moral) ca urmare a organizării sociale complexe.

D. Confruntarea dintre democraţie şi totalitarismul comunist

D.1. Statele democratice şi politica de stăvilire a comunismului

După al Doilea Război Mondial, deşi fuseseră aliate cu URSS împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea şi reconstrucţia democratică a Europei. Cu toate că nu au putut împiedica instaurarea de către sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, SUA au iniţiat în 1947 politica de containment (stăvilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest şi în restul lumii. Această politică, concepută de diplomatul american George F. Kennan şi iniţiată de preşedintele Harry Truman, a reprezentat prima reacţie a „lumii libere” în faţa totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de către SUA a Planului Marshall de ajutorare economică a ţărilor europene ruinate de război. Numai ţările din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis ţărilor pe care ie ocupa militar să accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment l-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei alianţe militare defensive Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)  menit să riposteze oricărui alt aliat al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, războaiele purtate de SUA şi aliaţii lor în Coreea (1950-1953) şi în Vietnam (1961-1975) au reprezentat acţiuni semnificative de stăvilire a expansiunii comuniste, chiar dacă numai războiul din Coreea a fost încununat de succes.
D.2. Divizarea Europei

Instaurarea comunismului în jumătatea răsăriteană a Europei a dus la o divizare fără precedent a continentului nostru, politică, economică şi culturală. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei şi RDG care alcătuiau limita către vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o barieră continuă către autorităţile comuniste din Germania de Est, la presiunea URSS, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental care nu făcea parte din RDG  a cetăţenilor est-germani. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice mişcări antisovietice, înăbuşite în cele din urmă, au avut loc în mai multe ţări comuniste: RDG (1953), Polonia (1956) şi Ungaria (1956). În aceasta din urmă, revoluţia anticomunistă a fost înăbuşită în sânge de trupele sovietice. În 1968, mişcarea de reformare a sistemului comunist, iniţiată în Cehoslovacia, a fost înăbuşită de armata sovietică şi de trupe din Polonia, RDG, Ungaria şi Bulgaria.

D.3. Falimentul sistemului comunist

Anii 1970-1989 au scos în evidenţă falimentul economic al sistemului comunist, incapabil să satisfacă nevoile de bază ale populaţiei, precum şi să renunţe la reprimarea oricărei forme de contestare politică. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale şi forţa de atracţie a libertăţilor cetăţeneşti şi a democraţiei vestice au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetăţeni. Acest lucru a favorizat apariţia unor mişcări de disidenţă în ţări precum Polonia şi Cehoslovacia unde opozanţii regimurilor comuniste şi militanţii pentru drepturile omuluiau fost supuşi persecuţiilor politice de către autorităţi, devenind simboluri internaţionale ale rezistenţei anticomuniste. Aventura militară a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenţa mujahedinilor, sprijiniţi de SUA, precum şi revolta muncitorilor polonezi şi crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Waiesa, au marcat începutul sfârşitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de către Gorbaciov nu au făcut decât să accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanţi ai elitelor comuniste au devenit conştienţi de caracterul inevitabil al acestei descompuneri. Căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârşitul URSS. Incapabilă să se mai opună revendicărilor democratice şi naţionale ale popoarelor pe care le indusese cu forţa între graniţele sale, URSS, devenită o ficţiune politică, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Gorbaciov a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea.

D. Ideologii şi practici politice în România secolului XX

D.1. Liberalismul. Liberalismul punea în centrul societăţii individul, teorie care a fost susţinută până la primul război mondial. După război au loc în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune accentul pe intervenţia statului, apreciind că interesul general prima asupra celui individual. Această concepţie a fost dezvoltată de personalităţi de marcă, precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu. Ei au adus importante contribuţii la teoria şi practica industrializării, punctul esenţial ai doctrinei neoliberale. Viitorul era, în concepţia lui Zeletin  cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului, în industrializare şi urbanizare. Ei au accentuat rolul industriei şi au întrevăzut o strânsă legătură între industrializare, modernizare şi consolidarea independenţei politice. Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind protecţionismul, concretizată prin formula „prin noi înşine” prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naţionale, în primul rând prin forţe proprii.

D.2. Ţărănismul. Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit în societatea românească. Această concepţie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane. Ei susţin că, România  ca şi celelalte state agrare evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre deosebire de poziţia proindustrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal  care considera problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial Partidul Ţărănesc şi apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie deosebită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii. Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, cu un rol deosebit în evoluţia ulterioară a societăţii româneşti. Se afirma că prin aplicarea doctrinei ţărăniste şi apoi a „statului ţărănesc”,  ca cea mai autentică expresie a democraţiei, se putea realiza gospodăria ţărănească trainică, bazată pe „proprietatea de muncă”. Ţărăniştii susţineau creşterea rolului statului în economie, considerând-o chiar o necesitate. Pornind de ia concepţia că România trebuie să rămână un stat preponderent agrar, reprezentanţii ţărănismului n-au negat necesitatea dezvoltării unor ramuri industriale, în mod special a celor care valorificau produsele agricole şi bogăţiile subsolului. în schimb ei se împotriveau protecţionismului vamal ridicat, susţinut de liberali. Reprezentanţii ţărănismului apreciau că România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea dezvoltării economiei şi se pronunţau pentru politica „porţilor deschise” fată de capitalul străin.

D.3. Extrema dreaptă. Cea mai importantă grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui Comeiiu Zelea Codreanu care, în 1927, se desprinde de Liga Apărării Naţional-Creştină (întemeiată de A.C.Cuza în 1923; fuzionează cu Partidul Naţional Agrar în 1935, formând Partidul Naţional Creştin) şi întemeiază Legiunea Arhanghelului Mihail, iar în 1930 îşi constituie o secţie politică,  Garda de Fier. Doctrina legionară se proclamă înainte de toate creştină, element menit să sublinieze atât orientarea antisemită, cât şi condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de lipsa de credinţă în Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa şi apologia morţii. în viziunea lor, democraţia parlamentară era condamnată ia pieire, fiind socotită vinovată de scindarea naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea autorităţii statului, sărăcirea populaţiei, lipsa de moralitate, facilitarea acaparării avuţiei ţării de către politicieni şi evrei şi subordonarea României marii finanţe internaţionale evreieşti. În locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii susţineau teoria elitelor. Adepţi ai regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale: ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea hoţiei, ameliorarea situaţiei materiale a populaţiei.

D.4. Extrema stângă. Comunismul a fost reprezentat de Partidul Comunist din România, înfiinţat în 1921. Comunismul urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi trecerea lor în proprietatea colectivă. Acest partid nu a găsit aderenţă în România, din mai multe cauze: numărul mic de militanţi, ideile nerealiste din program, puternicul sentiment de proprietate specific ţărănimii, numărul relativ redus de muncitori. Fiind o secţie a Internaţionalei a lll-a (aflată în slujba URSS), PCR a preluat o serie de idei care contraveneau intereselor naţionale (România – „stat multinaţional”) şi instiga la tulburări mai ales în Basarabia. Acest partid a fost scos în afara legii în 1924 (Legea Mârzescu). 

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.