Eseu romanitatea romanilor in viziunea istoricilor

Eseu romanitatea romanilor in viziunea istoricilor

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

A. Cadrul general

Geto-dacii, sunt ramura nordică a tracilor, ocupând spaţiul dintre Dunăre, Tisa şi Nistru, termenul de geţi fiind folosit de greci şi cel de daci de către romani.  Social au  la bază obştea rurală împărţită între nobili/tarabostes şi popor de rând /comatii, organizarea tribală fiind concentrată în jurul unei aşezări fortificate semiurbane numită dava. Ocupaţiile de bază erau agricultura, viticultura, păstoritul şi mineritul, religia era politeistă de tip chtoniano-uranian în frunte cu Zamolxes, civilizaţia materială fiind ceea a epocii fierului de tip La Tene. Primul stat dac este realizată de către Burebista (82-44 î.Hr), prin unificarea triburilor locale dacice, înlăturarea pericolului celtic din vest(60 î.Hr) şi supunerea cetăţilor greceşti pontice(55 î.Hr). Statul se întinde de la Carpaţii Nordici la Munţii Balcani şi de la Morava şi Dunărea Mijlocie până la Marea Neagră şi Bug. Burebista încearcă să sprijine pe Pompei contra lui Cezar, iar după victoria ultimului conflictul e amânat de asasinarea celor doi lideri în 44 î.Hr. Statul se destramă şi se menţine doar în Transilvania sub conducerea lui Deceneu, Comosicus, Coryllus, Scorillo, Duras-Diurpaneus şi este refăcut sub Decebal(87-106). Hărţuielile dacice deschid ciclul conficlelor daco- romane(86-106) iniţiate de Decebal cu înpăraţii Domiţian şi Traian. După pacea de compromis din 89, în urma războaielor din 101-102 şi 105-106, Traian cucereşte Dacia şi o transformă în provincie romană.

B. Formarea limbii române

B.1.Etnogeneza românească este parte a etnogenezei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine, având următoarele etape: familiarizarea lumii geto-dace cu civilizaţia materială şi spirituală romană în secolele I î.Hr. – I d.Hr; cucerirea Daciei care aduce după sine un proces de colonizare, urbanizare şi de impunere a sistemului politic, economic şi militar romam; epoca romană în Dacia(106-275), marcat de romanizarea băştinaşilor prin intermediul armatei, administraţiei, justiţiei, şcolilor, religiei, oraşelor, vieţii economice, limbii, veteranilor şi coloniştilor; epoca migraţiilor timpurii(sec.III-VIII) în care pe fondul părăsirii provinciei de romani, are loc o ruralizare şi decădere economică, dar se produce asimilarea migratorilor de băştinaşii daco-romani; asimilarea slavilor şi organizarea în forme autohtone începând cu obştile, ţările, cnezatele şi voievodatele de vale, concomitent cu apariţia băştinaşilor în cronicile de secol VII-XI sub denumirile antice de daci şi cele de tip slavo-german de vlahi cu variantele sale de walah, olah, ulakes, voloch.; unitatea romanică şi creştină a apariţiei poporului român, influenţat în evoluţia sa lingvistică, religioasă şi social-politică de elementul slav

B.2.Vlah – istoria unui nume. La originea denumirii de vlah se află numele unui trib celt (volcae) amintit de Caesar în „De bello Gallico”. De aici termenul a trecut la germani, desemnându-i în germana veche mai întâi pe vecinii din sud şi apus (valh = roman şi gal romanizat). Termenul a cunoscut apoi în limba germană o restrângere, referindu-se doar la locuitorii din Peninsula Italică (walichef). Slavii, venind în contact nemijlocit cu lumea germană începând cu secolul al IX-lea, au preluat acest termen. Chiar la începutul acestor contacte germano-slave, biograful apostolului slavilor, Metodie, a aplicat italienilor denumirea de wlach, primită evident prin filieră germană. Vlach înseamnă aşadar, un străin, un neslav de limbă romanică. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah la bizantini şi la slavii sudici, voloh la slavii răsăriteni, valachus în lumea latino-catolică, blach la unguri, unde s-a transformat rapid în olâh(=român, pe când olasz=italian) . Apariţia acestui nume dat românilor de către străini în evul mediu, marchează sfârşitul etnogenezei române, el exprimă exact caracterul său romanic, conţinutul de bază ai expresiei fiind cel etnic.

B.3. Originile limbii române se află în spaţiul fostei Dacii, evoluţia ei fiind unitară. Lipsa dialectelor este datorat unităţii civilizaţiei romane şi a ruralizării postaureliene. La sudul Dunării apar 4 dialecte şi anume: dalmata pe coasta Dalmată între Split şi Ragusa, limbă dispărută în jurul anului 1810; istro-româna vorbită în peninsula Istria în căteva zeci de localităţi; megleno-româna vorbită pe valea Vardarului; aromâna/macedo-româna vorbită în spaţiul Macedoniei istorice şi redusă de la câteva sute de mii de vorbitori la căteva zeci de mii în actualele state Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria. Şi în prezent, există diferite dialecte ale limbii române: dialectul daco-roman, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova, precum şi în comunităţile româneşti din ţările vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-dunărene – dialectul aromân, istro-român şi megleno-român. Diferenţe locale de mică importanţă caracterizează diferite graiuri – oltenesc, maramureşan, moldovenesc.

B.4. Limba română literară are la bază dialectul daco-român, de la nord de Dunăre ce are în lexic 60% cuvinte latine, 10-12% cuvinte dacice, 20-25% cuvinte slave, restul fiind de origine turcă, greacă, maghiară şi germană. În fondul uzul al limbii române ponderea cuvintelor latine, inclusiv împrumuturile recente din limbile romanice occidentale, ajung la 80%. Pe baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în secolul al XIX-lea, limba română literară pe care o vorbim şi o scriem şi astăzi.

C. Etnogeneza românilor – o problemă politică

Problema romanităţii românilor apare în secolele XVII-XVIII, devenind dintr-o problemă istorică una politică pe fondul afirmării naţionalismului şi a ponderii majoritare româneşti în Principatul Transilvaniei, considerat de elita conducătoare maghiară ca moştenitoare, după 1541 a regatului ungar şi bază a refacerii statale maghiare. Domnia lui Mihai Viteazul a marcat o epocă în istoria românilor, dar şi în cea a ideii romanităţii lor. Graţie victoriilor strălucite obţinute de domnul român împotriva oştilor turco-tătare, românii au devenit cunoscuţi în întreaga Europă. Cunoaşterea originii lor romane, a depăşit cadrul relativ restrâns al umaniştilor vremii, pentru a se difuza în cele mai largi cercuri ale societăţii europene. Stăpânirea iui Mihai Viteazul în Transilvania i-a atras însă ostilitatea nobilimii maghiare, reflectată puternic în izvoarele vremii. Această schimbare de atitudine a nobilimii maghiare se poate exemplifica cu un caz tipic, cel al lui Ştefan Szamoskozy (1565-1612). În timpul studiilor sale umaniste la Heidelberg şi Padova a publicat o lucrare (1593) în care a dedicat un capitol Daciei romane, unde scria că românii sunt urmaşii romanilor, descendenţa lor fiind atestată de limba acestora, care s-a desprins din limba latină. Umanistul maghiar a suferit mult în timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania. La moartea domnitorului a compus un epitaf în care-l judeca aspru pe Mihai („Nero versus”). Schimbarea de atitudine s-a manifestat şi în privinţa opiniei sale în privinţa românilor: ei nu mai erau înrudiţi şi nici urmaşi ai romanilor .Cucerirea Transilvaniei de Habsburgi şi crearea de către aceştia în 1699-1701 a Bisericii române unite cu Roma, a deschis drum revendicărilor naţionale  româneşti prin acţiunile lui Ioan Inochenţie Micu Klein, ale Şcolii Ardelene şi ale Supplexului din 1791. Rivalitatea austro-otomană se reflectă şi în mărturiile despre români. în acest context apare şi cronica lui Ioan Lucius în 1666 la Amsterdam. Autorul a urmărit istoria Croaţiei şi a Dalmaţiei, dar a făcut şi consideraţii asupra vecinilor. Astfel, ultimul capitol a fost consacrat exclusiv discutării originii romane a poporului român. Cronicarul şi-a exprimat anumite dubii şi rezerve cu privire ia românii nord-dunăreni. El nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană, dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud la nord de Dunăre. Reprezentanţii Şcolii Ardelene susţin ideea originii latine a românilor, act ce v-a determina  lansarea „teoria imigraţioniste” a lui Franz Sulzer, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită de toată populaţia odată cu retragerea romană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe de limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului XIII în nordul Dunării şi Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi. Prin teoria sa, Franz Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană, care-i considera pe români cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai romanilor lui Traian. Scopul lansării teoriei era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor. în felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.

D. Teoria lui Roesler

Replica istoricilor maghiari şi austrieci , ce susţineau neautohtonia românilor au fost sintetizate de Robert Roesler în lucrarea Romenichen Studien-1871 în care acesta suţine, pe baza izvoarelor romane târzii că: dacii au fost exterminaţi de romani, iar romanizarea nu s-a putut face în 160 de ani datorită timpului scurt şi a izolării dacilor faţă de romani; retragerea aureliană a dus la plecarea tuturor locuitorilor la sud de Dunăre, unde românii s-ar şi fi format la contactul cu lumea albaneză, cu care au similitudini ligvistice; Dacia a rămas fără populaţie fiind ocupată de unguri, iar românii, popor de păstori ar fi trecut la nord de Dunăre în secolele X-XI şi ar fi fost colonizaţi în Transilvania după marea invazie tătaro-mongolă din 1244

Istoricii români(Pârvan, Haşdeu, Xenopol, Iorga, Rosetti, Brătianu), au demontat teza rosleriană argumentând cu izvoare epigrafice, numismatice, arheologice şi lingvistice, romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia

E.Romanitatea românilor în viziunea istoricilor din spaţiul românesc

E.1. Cronicari din spaţiul românesc

Nicolaus Olahus (1493-1568) lucrare: Hungaria. Umanist de anvergură europeană, de origine română, cu înalte demnităţi religioase şi laice în Regatul ungar (arhiepiscop de Strigoniu şi primat ai Ungariei, vicerege al coroanei Ungariei în 1562), a susţinut unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor, considera că românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină

Johanes Honterus – originar din Braşov, înscrie pe harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de români

Grigore Ureche (1590-1647) lucrare: Letopiseţul Ţării Moldovei. Observă asemănarea dintre cuvintele române şi cele latine, de unde concluzia originii comune a românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească, care se trag toţi „de la Râm”

Miron Costin (1633-1691) lucrare: De neamul moldovenilor. În concepţia lui, istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi şi supuşi de romanii lui Traian, care era considerat descălecatul cel dintâi, la retragerea romanilor din Dacia nu au plecat toţi romanii, ci mulţi au rămas pe loc, rezistând năvălirilor barbare, din aceste elemente s-a născut poporul român. Originea sa era atestată atât de numele pe care şi l-au dat înşişi românii din toate ţinuturile româneşti, cât şi de numele dat românilor de către străini, romanitatea românilor era dovedită de latinitatea limbii lor din care reproducea o listă impresionantă de cuvinte, dar şi urmele lăsate de romani în fosta Dacie.

stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1714) lucrare: Istoria Ţării Româneşti. Exprimarea cea mai clară şi mai concisă a existenţei conştiinţei romanităţii la români, susţinea că românii ţin şi cred că sunt urmaşi ai romanilor şi se mândresc cu această descendenţă glorioasă.

Dimitrie Cantemir – lucrare: Hronicul romano-moldo-vlahilor.  Lucrarea dedicată exclusiv problemei romanităţii românilor, avea 343 de foi în manuscris în varianta românească, faţă de cronicarii anteriori,  determină şi fixează locul românilor în istoria universală, elementele de bază ale concepţiei despre originea românilor sunt: descendenţa pur romană din Traian, stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul carpato-danubian( susţinea că dacii au fost exterminaţi complet în provincia cucerită, care a fost colonizată cu romani, dăinuirea elementului roman şi după retragerea aureliană

E.2. Cronicarii saşi din Transilvania

Cronicarii saşi din Transilvania, în a doua jumătate a secolului XVII au adoptat o teorie umanistă germană cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă. Corolarul necesar al acestei ipoteze a fost afirmarea de către ei a originii pur romane a românilor. Confuzia cronicarilor saşi a venit de la identificarea dacilor cu goţii. Istoricul sas care a contribuit poate cel mai mult la răspândirea în afara mediului românesc a teoriei originii romane a românilor a fost braşoveanul Martin Schmeitzei. El a predat ani de-a rândul ia universitatea din Halle un curs despre istoria Transilvaniei şi a difuzat opiniile despre romanitatea românilor prin lucrările tipărite în străinătate. Afirmarea romanităţii românilor nu se întâlneşte numai în lucrări săseşti, ci şi în cele despre secui. Astfel, într-o scriere iezuită de la începutul secolului XVIII despre secui se afirmă în două rânduri că toţi românii din cele 3 ţări române nu sunt alţii decât urmaşii romanilor.
E.3. Ideea romanităţii românilor în epoca modernă

În epoca modernă, ideea romanităţii românilor va fi folosită ca armă politică în revendicările naţionale, de moştenitorii şi continuatorii lui Inochentie Micu, dar şi în Ţara Românească şi Moldova în memoriile unor boieri.  Secolul XIX aduce, la începutul său, contribuţia Şcolii Ardelene la afirmarea ideii romanităţii românilor, istoricii acestui curent nu acceptă decât pura obârşie romană a românilor, recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat esenţial în lupta pentru emanciparea naţională a românilor la care s-au angajat urmaşii lui Micu-Klein. Şcoala latinistă s-a extins şi în Principate, deoarece mulţi ardeleni ocupau poziţii importante în sistemul cultural de aici. Corifeul curentului latinist a fost August Treboniu Laurian, care considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei şi care urmărea să „purifice” limba română pentru a apropia cât mai mult de latina originară.  Laurian a scos din dicţionar elementele nelatine şi a adoptat un sistem ortografic etimologic, care nu mai semăna decât vag cu limba română autentică. Tentativa de a crea o limbă artificială a discreditat definitiv şcoala latinistă. Totuşi, până la mijlocul secolului, a continuat să existe unanimitate faţă de originea doar romană a românilor. Reprezentanţii romantismului nu au insistat asupra dacilor ca element fondator al poporului român, dar au contribuit la consolidarea temei dacice prin evidenţierea curajului şi a spiritului de sacrificiu al acestora. Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, precum şi cu impunerea curentului pozitivist în cercetarea istorică, teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare. Începutul l-a constituit studiul lui B.P.Haşdeu din 1860, intitulat Pierit-au dacii? Dacii nu au pierit (concluzia lui Haşdeu) şi nici colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Rezulta aşadar, că poporul român s-a format din câteva elemente din care niciunul nu a fost predominant. Haşdeu a demonstrat apoi printr-o serie de lucrări bine argumentate, că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat.  Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate în care Dacia înainte de cucerirea romană a fost centrul unei mari civilizaţii. Astfel, Nicolae Densuşianu în lucrarea apărută postum în 1913, Dacia preistorică de 1200 pagini, reconstituía istoria unui presupus „imperiu pelasgic”, care pornind din Dacia cu 6000 de ani î.Hr., s-ar fi întins pe o mare parte a globului. Densuşianu susţinea că de la Dunăre şi Carpaţi s-a revărsat civilizaţia asupra celorlalte părţi ale lumii. De aici ar fi pornit spre Italia şi strămoşii romanilor, iar limba dacă şi limba latină nu sunt decât dialecte ale aceleiaşi limbi. Istoricul ajungea la concluzia că limba dacă nu datora nimic latinei, fiind transmisă din timpuri imemoriale, ceea ce explică factura sa deosebită faţă de limbile romanice occidentale. În perioada interbelică, teza lui Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată de câţiva istorici amatori naţionalişti.

F. Istoriografia comunistă

După cel de al-II-lea război mondial regimurile comuniste din Ungaria şi România supuse până în 1965 controlului stalinist, au pus la index chestiunea transilvană. Mihai Roller a devenit istoricul oficial al regimului. în manualul de istorie a României (1947) Roller şi adoratorii săi negau romanitatea românilor, exagerând rolul elementului slav în etnogeneza românească. În condiţiile în care comuniştii români s-au îndepărtat treptat de URSS, aceste teze au fost abandonate. După 1965 Ceauşescu în România a accentuat curentul naţionalist bazat pe rolul dominant al geto-dacilor în etnogeneza românească. Numai că, destul de repede, ideologia şi istoriografia oficială au ajuns să fie dominate de teorii care minimalizau aportul factorului roman, din nou denunţat ca asupritor, de astă dată în favoarea civilizaţiei locale a geto-dacilor. Continuitatea şi unitatea acestei civilizaţii erau obsesiv afirmate, trecându-se sub tăcere particularităţile locale; diferiţi diletanţi susţineau că limba dacă, nu latina, reprezintă matricea limbii române; lucrări oficiale se străduiau să probeze că românii erau deja formaţi ca popor cu mult înainte de cucerirea romană, deosebindu-se astfel de toate celelalte popoare romanice. În replică regimul maghiar şi bulgar au revenit la teza roesleriană a contestării autohtoniei şi romanităţii românilor, reluând teoriile şi revendicările teritorial politice interbelice cu direcţia Transilvania şi Dobrogea.

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.