Comentariu literar Morometii

Comentariu literar Morometii

Volumul I-1955
Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală, reprezentată de Câmpia Dunării, ilustrai prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, salul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la “Ion” allui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a “Moromeţilor” constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Volumul I apare în 1955, Marin Preda documenlându-se şi gândind îndelung (.de prin 1948) la “universul moromeţian” pe care 1-a conturat în TOrnlmTCrezuI literar.al lui Marin Preda .s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul “Marele singuratic” din 1972: “Un ţăran dacă vine la Bucureşti, toi ţăran caută”.Structura, compoziţia şi problematica romanului “Moromeţii”. VOLUMULI
Acţiunea romanului eslc plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război mondial (1937) într-un sat din “câmpia Dunării”, Siliştea-Gumcşti, într-o perioadă în care “timpul aven cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar viaţa ţăranilor “se scurgea aici fără conflicte mari.” Axa fundamentală a romanului o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răslurnând imaginea “vieţii tihnite”, când “timpul nu mm avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se ailă sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.
Acţiunea volumului l se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor desfăşurându-se de la începutul până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în trei mari episoade epice:
*un_sfert din volumul l cuprinde fapte din viaţa familiei Moromele şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de îâ întoarcerea Moromelilor de la câmp până la fuga Polinei Bălosu cu JBirică^
*al doilea episod epic este ilustrat de unul din cele mai importante momente din viaţa salului: secerişul;
*ultimul episod prezintă conflictul dintre llie Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi Achim, care fugiseră la oraş cu caii şi cu oile, lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai.
Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa cum se întâmplă în romanul “Ion” al lui Rebreanu. Există aici un pian al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi familii din sal, care evoluează paralel.
Scene antologice ale romanului.
Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui llie Moroiyiete, împreună cu cei trei Iii, autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală – aceea a cinei – cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromoclilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este o “familie hibridă”, generatoare de conflicte în nteriorul ci. “prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale” (M.Ungheanu): llie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Calrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fele, Tita şi llinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Moromeţii se află la cină, strânşi “în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, “pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi “unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, “ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece”, în partea dinspre vatră, aproape de oalele eu mâncaree stătea “întotdeauna” Catrina. având lângă ea pe Niculae. pe llinca şi pe Tita, “copii făcuţi cu Moromete ‘. Autoritatea capului familiei este sugerată încă de acum, deoarece “Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia , stăpânind “cu privirea pe fiecare”. Atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii săi având nemulţumiri ce mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv. Nilâ şi Achim, apoi între llie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar lî vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut pentru că “altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem*. Calrina Moromele mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de “apă la plămâni”. Din această căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, cu care însă Catrina “nu se avea bine . Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai marc a lui Moromele, Măria – zisă Guica -nemulţumită, la rândul ei, de această căsătorie. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromelilor şi de copii, ca să poală avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din.spatele casei. Pe Calrina o mai duşmănesc şi Tudor Bălosu, lot pentru lotul, de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui Moromele. poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinci, dar şi a surorilor vitrege, Tila şi llinca, întrucât ele îşi făceau “ţoale” noi, erau “vesele şi vioaie” şi li se strângea zestre pentru măritiş înlr-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea
voie să umble.

AH eonii ici se naşte, între .llie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, un pogon de pământ pe care Moromete îl vânduse din lotul ei, în timpul foametei de după primul război. Moromete îi promisese în schimb că îi face acle pe casă, ca ea sănu rămână “pe drumuri”, la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, dar acum chiar glumea când ca aducea vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, deoarece acesta “nu face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap să plece la muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. 11 acuză pe Moromele că nu c în stare de nimic, pe când “alţii, ca alde Bălosu”, ştiu să câştige bani din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete. Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata “foncierei” şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufoca pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, iară-să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă Iui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta “străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”, ca simbol al trăinicie) şi ai Stabilităţii satului.
Tăierea salcâmului este o altă scenă .memorabilă a romanului atât prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete. dar şi a! salului tradiţional, rămas parcă fără apărare: “… acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”. Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, dar şi din existenţa salului, “toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.
Inima adevărată a salului era Poiana lui locan, locul unde se adună gospodarii, cei care suni “nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cpcoşilă şi Dumitru al iui Nae,.citesc ziarul şi comentează politica ironic şi. cu.umor, după legi anume, numai de ei ştiute. In faţa fierăriei Iui locan “se-afla o poiană măre”, unde, în fiecare.duminică,, aveau loc “adunările cele mai zgomotoase”, dar “dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite”. Moromete era. abonat la “Mişcarea”, locan la “Curentul”, iar Cocoşilă la “Dimineaţă”, dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi “şi n-aveau chef să discute politică”. Poiana era plină de oameni, “toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, întâmpinându-1 “de departe cu exclamaţii” entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: “Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!” El citeşte apoi ziarul “cu glas schimbat şi necunoscut, (…) cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri ncmărturisile (…) care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care asculau”, concluzionând fără drept de apel: “trei chestiuni se desprinde de fapt din această situaţie”.
Plata dărilor către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete, deşi avea acum “vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă”, însă nu avea suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele împrumutului luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete văzu pe prispa casei doi oameni care-1 aşteptau. Unul dintre ci era Jupuiţii, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă “mânca numai miercurea şi vinerea”, agent de urmărire, care venise după “foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2863 de lei. Moromete “joacă” scena “foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de dala aceasta. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur acasă, Moromete strigă la toţi ai casei (“Catrino, ia, fa, seccrile astea”, “Paraschive, (…) nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”), pentru a părea un om ocupai, care are de rezolvai probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire, apoi se întoarse brusc “pe călcâie şi strigă: – N-am!” Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă “ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei inii de lei, să se-mpingâ şi să se certe cu Calrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei. urmând să-i mai plătească ceva “peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: “l-am păcălit cu două sule de lei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-1 priveşte buimac: “Glumea Moromele? îşi bălea joc de el?”.
Scena secerişului prezintă aspecte din viaţa satului tradiţional, constiluindti-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor •statornicite aici din (impuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii. Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul “staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare scccrălor la capăt, apoi “începe să taie spicele şi sa arunce manirnchiurilc în urmă”, iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, iar în anul acesta recolta este foarte bună, de aceea o veselie -nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina la udând u-1 pe Cel de Sus pentru “mana cerească”, cum îi spunea ea .grâului, “cu care îi milostivise Dumnezeu”.
Când alia că Paraschiv şi Milă fugiseră cu caii, Ivtaseră toţi banii şi ceic mai bune covoare, Moromclc fu convins că Achim nu va trimite nici un ban din oile duse la Bucureşti şi ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bâlosu un tot de pământ şi locul drn spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxeleînceputul romanului “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe fiecare”. Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare (“ca să se mire proştii”), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei (“mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă”) se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate scăpa familia de la destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta !a taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, cu care pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei: “Eşti mort după şedere şi după tutun (…) lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că “n-ar.fi rău dacă s-ar ivi cineva (…) oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum”. Auzindu-se strigat, se bucură: “iată că se ivise totuşi cineva”. Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai “nenorocirile mari” pot schimba firea puternică a lui Moromete. în finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, “nu mai.-fu’vâzul -stând] ceasuri întregi pe’prispă sau la drum pe stănoaga. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind.” llie Moromete de aciim semăna cu “capul de humă arsă”, pe care i-1 modelase cândva din lut Din Vasilescu, nu mai participa la adunările din Poiana lui locan, care “lipsite însă de omul lor (…) aveau sa¬şi piardă şi ele curând orice interes.” Schimbările profunde produse asupra lui Moromete aveau sa se extindă în curând asupra întregului sat, “trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”.
Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fala cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, fu adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, llie Moromete îşi concentrează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: “Domnule, (…) eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.
Personajul principal al romanului “Moromeţii” de Marin Preda, llie Moromete este “un contemplativ inteligent, temperat, un iubind (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) şi mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor”. (Ion Rotarii)
Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente pe amănunte descriptive, pe .detaliile sugestive .ale gesturilor şi mimicii personajelor: Ţăranii lui Marin Preda,au,independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, autorul nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.Prozatorul utilizează întreaga gamă narativă şi psihologică, de la dialosz la monolog şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.
Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a personalului principal, llie Moromete reflectând asupra condiţiei ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie pe lotul lui de pământ, căulându-şi liniştea în singurătatea familiară a peisajului rural.
Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare
ale satului româcsc.
“Moromeţii” lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie şi claritate.
“Prin “Moromeţii”, Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite”. (Al.Piru)

You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a Reply

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.