Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Eseu Alexandru Lapusneanu

Eseu Alexandru Lapusneanu

Nuvela Alexandru Lapusneanu de Costache Negruzzi a aparut in primul numar al “Daciei literare” in 1840 fiind elogiata si de Mihai Kogalniceanu in introductia sa. Criticul constata ca acest text reprezinta un model pentru nuvela de inspiratie istorica. Desigur exista si elemente fictionale desi autorul are in vedere un fragment din Isoria Nationala si anume cea de-a doua domnie la tronul Moldovei al lui Alexandru Lapusneanu. De altfel accentul cade asupra acestui personaj ce devine protagonistul nuvelei. Textul presupune si alte trasaturi ale acestei specii cum ar fi existenta unui singur fir narativ, a unui conflict unic centrat insistandu-se asupra unui personaj. Aceasta ultima caracteristica este vizibila chiar din titlul textului. Referinta istorica este preluata din cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin. Din “Letopisetul Tarii Moldovei” al lui Grigore Ureche, Negruzzi preia cele patru motto-uri ce functioneaza ca titluri de capitole. De asemenea scena uciderii celor 47 de boieri si cea a mortii lui Lapusneanu se regasesc tot in cronica lui Ureche.

Din Letopisetul lui Miron Costin, Negruzzi are in vedere scena uciderii boierului Batiste Veveli in timpul domniei lui Alexandru Ilias. Scriitorul schimba insa numele boierului al celui lui Motoc situand evenimentul in vremea domniei lui Alexandru Lapusneanu. Desi nuvela este realista intrucat se refera la trecutul istoric, se remarca si fictiunea in Solein Noir (Soarele Negru) Julia Kristana sesizeaza ca orice text incadrabil literaturii presupune si fictiunea. Intr-adevar boierii Motoc, Spancioc si Stroici sunt atestati istorici insa vor fi executati la Vlav in Polonia inaintea celei de-a doua domnii lui Lapusneanu.

Scriitorul pare constient de propria-i fictiune chiar prin crearea imaginii cinice si sangeroase a domnitorului astfel intr-una din scrisorile din volumul “Negru pe alb” intitulata “Ochire retrospectiva”, Negruzzi demonstreaza ca faptele crude ale domnitorului erau perfect explicabile in acea perioada cand multe dintre framantarile interne din Moldova se datorau tradarii din partea boierilor. Intentia autorului este de a creea prin Lapusneanu un personaj romantic creat chiar prin contraste puternice. In studiul “Clasicism, romantism, baroc”, George Calinescu sesizaza ca spre deosebire de personajul clasic definit generic prin normalitate cel romantic este dominat de anormalitate, cinismul, dorinta razbunarii, fascinatia pentru macabru, inteligenta deosebita, abilitatea politica, capacitatea de a se disimila sunt cateva dintre trasaturile ce fac din Alexandru Lapusneanu un personaj exceptional(deosebit), romantic. Alte elemente romantice sunt antiteza dintre Alexandru Lapusneanu si doamna Ruxandra. Interesul pentru istoria nationala, detaliile vestimentare ce contribuie la creearea culorii epocii, destinul neobisnuit al personajului care din stolnic devine domnitor al Moldovei fiind apoi ucis chiar de cei care se temeau de el si nu in ultimul rand scenele iesite din comun.

Evenimentele marite sunt expuse intr-o ordine cronologica iar cele patru parti corespund momentului subiectului. Primul capitol precedat de motto-ul “daca voi nu ma vreti eu va vreu” echivaleaza cu expozitiunea si cuprinde dorinta lui Alexandru Lapusneanu de a recastiga tronul Moldovei cu orice pret. El primeste solia celor patru boieri Motoc, Spancioc, Stroici si Veverita. Acestia incearca sa-l convinga sa renunte la tronul Moldovei in favoarea lui Stefan Tonisa. Raportul de superioritate va trece de partea lui Alexandru Lapusneanu care va conduce intregul dialog. El dovedeste inteligenta, ironie dar si abilitatea politica, gesturile sale si fizionomia anticipeaza

scenele de cruzime de mai tarziu “radea;muschii i se suceau in rasul acesta si ochii lui cosma clipeau”. In timp ce Spancioc si Stroici isi pastreaza demnitatea si nu se lasa convinsi de Alexandru Lapusneanu, Motoc isi ofera serviciile.El reprezinta tipul boierului intrigant, lingusitor, crezand ca aparenta sa umilita il va determina pe Lapusneanu odata ajuns la tron sa-i ofere protectie. Totusi viitorul domnitor intuieste viclenia lui Motoc si la randul sau se disimuleaza, el ii promite ca nu-l va ucide pe Motoc tocmai pentru a-l scapa de “blastamurile norodului”. Se contureaza inca de acum planul lui Lapusneanu de a se folosi de Motoc in asa fel incat poporul sa-l considere numai pe acesta vinovat.

Partea a doua intitulata “Ai sa dai sama Doamna!” se identifica intrigii si reprezinta advertismentul adresat Doamnei Ruxanda de catre vaduvele boierilor ucisi de Alexandru Lapusneanu. Intre Doamna Ruxanda si sotul ei este o reala opozitie reiesand inca o data latura romantica a textului. In timp ce Alexandru Lapusneanu este un adevarat tiran gasind o satisfactie personala in sangele pe care-l varsa. Doamna Ruxanda este un personaj eminamente pozitiv, principalele ei trasaturi sunt blandetea, bunatatea, milostenia, puritatea. Ceea ce face din ea un personaj angelic, ea nu reuseste sa-si convinga sotul sa renunte la crima ba dimpotriva acesta se simte provocat promitandu-i ca ii va da “un leac de frica”.

In capitolul al treilea precedat de motto-ul “Capul lui Motoc vrem…” actiunea atinge punctul culminant prin doua scene macabre: macelarirea celor 47 de boieri si linsarea lui Motoc catre multimea razvratita.

La ospatul domnitorului vor veni 47 de boieri insotiti de slugile lor. O data intrati in curtea domneasca, ei observa ca portile se inchid in urma lor si nimeni nu mai pote iesi. Desi se simt prinsi ca intr-o capcana, inca nu intuiesc tragedia ce ii asteapta. Scena uciderii lor e cea mai dramatica din tot textul. Dupa ce se ospateaza cu mancare si vin, Lapusneanu ordona lefeciilor sai, omorarea celor 47 de boieri. Domnitorul e in aceasta situatie regizorul si spectatorul masacrului boierilor. El contempland razand scena, ceea ce dovedeste patalogicul acestui personaj In capitolul al patrulea intitulat “De ma voi scula, spre multi am sa popesc si eu” e prezentat deznodamantul nuvelei. Replica domnitorului ce apare ca motto se refera la amenintarea acestuia adresata boierilor care indraznisera sa-l calugareasca incercand sa-i indeplineasca dorinta. In timpul delirilor, Lapusneanu doreste sa devina popa, insa intr-un moment de luciditate vrea sa se razbune pe mitropolitul Teofan, pe doamna Ruxanda si chiar si pe copilul ei. Datorita dragostei materne, doamna Ruxanda se lasa convinsa de mitropolitul Terofan si boierii Spancioc si Stroici sa devina complice la otravirea sotului ei. Cei care vor grabi moartea in chinurile a lui Lapusneanu sunt Spancioc si Stroici care toarna pe buzele domnitorului ultimelor picaturi de otrava.

Exista si elemente naturaliste vizibile in imaginea spasmelor agoniei lui Lapusneanu:”Spuma facea la gura, dintii ei scrasneau si ochii sai sangerati se holbasera.:

Moartea domnitorului readuce armonia in Tara Moldovei.Nu intamplator Camil Pterescu a considerat aceasta nuvela un model pentru nuvela istorica a secolului XX, opinie ce poate fi sustinuta de constructia riguroasa a textului. Simetria lui si mai ales de imbinarea elementelor romanice, clasice, realiste si naturaliste.

O scrisoare pierduta comentariu

O scrisoare pierduta comentariu

Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.

Cadrul temporal

Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.

Cadrul spaţial

Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.

 

Titlul piesei

Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.

Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.

Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce –  Răcnetul Carpaţilor.

Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.

Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.

Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.

Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.

Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.

 

Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.

Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.

 

Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul.  Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:

CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. –  Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)

Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.

Farfuridi:

Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.

Obsesia personajului este  de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!

Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!

Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se  revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…

În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.

 

Agamiţă Dandanache:

Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.

Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)

Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.

 

Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.

 

Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.

 

Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi  altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.

 

Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.

 

Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.

 

Comicul

Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe  în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).

Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.

Comicul de caracter

Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.

 

Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.

Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).

Ticurile sau autonomismele verbale:

Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.

Pristanda: curat (murdar)

Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.

Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.

Truismele

Un popor care nu merge înainte stă pe loc.

O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…

Nonsensuri

O mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituţiei.

Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .

Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.

Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.

Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic studiat care apartine lui George Bacovia: Rar

Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic studiat care apartine lui George Bacovia: Rar

Lirica bacoviană este dominată de o nelinişte continuă. Temele abordate sunt teme precum singurătatea, angoasele, plictisul, agonia, melancolia. Frecvent întâlnite sunt motivul ploii, al toamnei, al evadării, al marii plecări. Astfel, George Bacovia este considerat a fi poetul toamnelor dezolante, putrede, al iernilor ce dau sentimentul sfârşitului de lume, al căldurilor toride în care cadavrele intră în descompunere, al primăverilor nevrotice şi iritante. Exponent al Simbolismului în literatura română, Bacovia cultivă frecvent simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului cu lumea, natura şi universul.
Poetul percepe o lume care trece printr-o criză şi care intră în descompunere. Viziunea sa sumbră şi dezolantă este ilustrată şi în poezia „Rar” care face parte din volumul de versuri „Plumb”. Titlul operei defineşte exact starea de spirit tipic bacoviană care se identifică cu renunţarea, izolarea de lume şi încetinirea ritmului normal al vieţii. Cadenţa impusă sporeşte angoasa, descurajând. Întreaga poezie este străbătută de un sentiment adânc de regret şi melancolie ce chinuie sufletul. Repetarea exclamaţiei retorice „Ce melancolie!” sugerează această realitate lăuntrică.
Cadrul liric este de asemenea insolit, un han îndepărtat, vag definit („Într-un han, departe / Doarme şi hangiul”). Un loc altădată plin de forfotă, de zgomot, hanul, devine, în viziunea lui Bacovia, un simbol al pustiului. Uzitarea adjectivelor „singur”, „deşarte” sugerează starea de solitudine şi dezamăgirea eului liric faţă de lumea în care se simte străin şi neînţeles. Atmosfera apăsătoare este accentuată de ploaie, o ploaie rece, sumbră ce trimite la tristeţea autumnală. Aceasta nelinişteşte prin durată şi intensitate („Plouă, plouă, plouă…”). Ideea de pustietate reiese şi din versul „Nimeni, nimeni, nimeni…”. Este un pustiu ce înspăimântă. Astfel, eul liric îşi dezvăluie zbuciumul interior: „Tremur, tremur, tremur…”. Se remarcă lirismul de tip subiectiv prin formele verbale şi pronominale de persoana I şi a II-a, mărci ale eului liric: „de mine”, „tremur”, „mă”, „vouă”.
Încetinirea ritmului vieţii şi izolarea de lume prefigurează moartea. Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din mediul social animat. Este renunţarea la viaţă. Discursul liric transmite trăiri interioare, sentimente, atitudini, din perspectiva unei persoane aflate la apusul vieţii, când melancolia domină, ritmul normal al vieţii pierde din putere şi angoasele sporesc. Chiar şi capacitatea de a visa, de a spera este alterată. Această stare este definitivă, o renaştere nemaifiind posibilă. Concluzia dureroasă „Rătăciri de-acuma / N-or să mă mai cheme / Peste vise bruma.” susţine această realitate. „Bruma” este cea care acoperă visele, este simbolul renunţării, al dispariţiei bucuriei de a trăi. Eul liric se prăbuşeşte într-o singurătate apăsătoare. Se simte neputincios în faţa destinului implacabil şi a trecerii ireversibile a timpului. Tot ce rămâne în urmă nu este decât melancolie, regret şi amintire. Cadrul natural exterior este în concordanţă cu trăirile interioare. Astfel, este reluată ideea ploii ce nelinişteşte şi deprimă: „I-auzi cum mai plouă!”. Imaginea interiorităţii umane este în strânsă legătură cu imaginea cadrului natural. Natura este la fel de mohorâtă ca sufletul eului liric.
Întreaga poezie se constituie într-un tablou dominat de pete întunecate de culoare. Evocă un cadru amorţit, prăfuit şi încremenit, lipsit de viaţă. Este o destăinuire a unei vieţi chinuite, într-un spaţiu ostil ce sufocă prin materialism şi se dezintegrează continuu. Obsesia morţii şi a neantului generează toată această angoasă şi dezorganizare sufletească, obsesie sugerată prin metaforele „Noaptea e târzie” şi „Peste vise bruma”. Gândul unei existenţe inutile, lipsite de vise şi de speranţă duce la nevroză şi teamă, căci această stare de declin sufletesc este ireversibilă. Tot ceea ce în jur s-a dizolvat devine inert şi vag precum elementele cadrului natural. Soluţia este izolarea într-o lume proprie, o lume zugrăvită în culori monotone.
Lirica poetului simbolist se bazează pe sugestie şi muzicalitate. El nu exprimă stări şi trăiri comune ci ridică probleme existenţiale precum moartea şi conştientizarea ei, izolarea de social, zbuciumul interior al celui neînţeles. Trăirile sugerate sunt puternic individualizate, fiind desprinse din propria concepţie asupra vieţii şi din experienţele spirituale personale. În acest sens, poeziile lui Bacovia capătă, uneori, forma unei impresionante confesiuni a sentimentelor, o reflectare asupra universului interior ce intră deseori în conflict cu realitatea exterioară. Eul liric este desprins de realitatea celorlalţi, de aici şi viziunea distinctă despre lume. Pentru acesta lumea este un mediu ostil. De aceea, poezia, în concepţia sa, încetează să mai reprezinte lumea de obiecte. Prin creaţie este dezvăluită o realitate care îşi are geneza în procesele sufleteşti ale eului liric, fiind o proiecţie a celor mai intense trăiri.
Evocând o fire stingheră, melancolică, singuratică şi retrasă, departe de cele lumeşti, poezia lui George Bacovia se adresează celor iniţiaţi, celor care reuşesc, prin eliberarea de prejudecăţile lumii materiale, să se apropie de complexitatea mesajelor, a trăirilor şi sentimentelor sugerate în modul cel mai subtil.
În concluzie, Bacovia se impune prin universul poetic dominat de intensitatea obsesivă cu care trăieşte spaima de moarte şi de dezintegrare a naturii, un univers al tristeţii, al angoasei, al deziluziei şi dezgustului pentru forţele implacabile ce guvernează lumea.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.