Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Relatia dintre incipit si final basm cult

Basmul este o naraţiune deliberat fantastică, definită ca specie a genului epic din literatura populară sau cultă, care prezintă confruntarea dintre două categorii opuse – Binele şi Răul -, simbolizate prin personaje pozitive şi negative. Din această confruntare, Binele iese învingător, deoarece basmul propune modele de conduită, idealuri preţuite de omul din popor. Din literatura populară, specia a trecut şi în literatura cultă, basmul cult exprimând viziunea artistică a unui singur creator.

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema acestui basm cult depăşeşte limitele unei simple confruntări între bine şi rău, pentru că se urmăreşte procesul amplu de maturizare a unui erou care parcurge un complex drum iniţiatic.

Incipitul basmului lui Ion Creangă elimină schematismul enunţiativ specific prototipului folcloric umplând de conţinut atemporalitatea şi aspaţialitatea convenţiei prototipale: „Amu cică era odată într-o ţară un craiu, care avea trei feciori…” Situarea in illo tempore a acţiunii, din basmele populare, prin convenţionala formulă din incipit – „A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti…” –, dobândeşte, în basmul lui Ion Creangă, semnificaţii aparte. Incipitul anunţă o viziune particulară asupra universului imaginar, pe care îl pune sub semnul ironic al improbabilităţii: „Amu cică…” Cu alte cuvinte, încă de la începutul basmului, cititorul este invitat să pună sub semnul jocului „lumea pe dos” pe care o prezintă autorul cult. Regionalul amu aduce în lumea prezentă a cititorului lumea atemporală a basmului, ceea ce echivalează cu o eternizare a lecţiei de viaţă pe care autorul intenţionează să o prezinte. Perspectiva narativăobiectivă e subminată, încă din incipit, prin sugestia unei prezenţe a vocii narative, care creează o relaţie între timpul discursului – „Amu cică era odată…” – şi timpul istoriei – „Amu cică împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare…” De remarcat, ca o particularitate a incipitului din basmul cult al lui Ion Creangă, supradimensionarea expoziţiunii, care îndeplineşte rolul clasic al prezentării personajelor şi al circumstanţelor acţiunii – craiul, care are trei fii, Împăratul Verde, care are trei fiice, războaiele grele care despart cele două împărăţii şi care justifică înstrăinarea fraţilor şi a copiilor – , dar are şi elemente de modernitate, reliefând vocea narativă, care îl va însoţi constant, de-a lungul acţiunii, pe cititor, interpretând şi comentând evenimentele: „de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi.” Reluarea firului narativ după prezentarea personajelor şi a situaţiei iniţiale se realizează prin intervenţia naratorului în istorie: „Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii”.

Din acest punct al relatării, construcţia subiectului este lineară, episoadele se structurează prin înlănţuire, acţiunile decurg firesc una din cealaltă şi se motivează reciproc. Timpul şi spaţiul acţiunii sunt imaginare, chiar dacă au elemente care amintesc de universul obişnuit. Întâmplările se petrec odată, cândva, atunci, adverbele sugerând un timp nedefinit, rupt de cel cotidian. Atemporalităţii acţiunii îi corespunde imprecizia spaţiului – undeva, într-o pădure, în grădina ursului.

Acţiunea basmului este structurată pe episoade, urmărind tiparele epicii populare. Situaţiainiţială prezintă o stare de echilibru – craiul are trei feciori, Verde-Împărat are trei fete, – care va fi perturbat prin sosirea scrisorii lui Verde-Împărat. Acesta nu are moştenitori şi îi cere fratelui său să îi trimită pe unul dintre fii pentru a-i lăsa împărăţia. Rugămintea nu e deloc uşor de îndeplinit, pentru că cele două împărăţii se află departe una de cealaltă, separate de războaie.

Acţiunea de recuperare a echilibrului, care constituie un alt element din tiparul narativ tradiţional, începe în momentul în care fiii mai mari ai craiului pornesc spre împărăţia unchiului lor, convinşi că vor reuşi. Ambii eşuează lamentabil, la proba podului unde sunt aşteptaţi de tatăl deghizat în piele de urs. Mezinul va pleca în aceeaşi călătorie, după ce va dobândi, cu ajutorul sfaturilor Sfintei Duminici, calul cu puteri supranaturale, hainele şi armele tatălui său, din tinereţe. Proba podului va fi depăşită cu ajutorul calului, iar motivul călătoriei iniţiatice, specific basmelor, se asociază cu sfaturile tatălui, care îi cere fiului să se ferească de omul spân şi de omul roş, dăruindu-i pielea de urs.

Probele la care va fi supus eroul ulterior sunt, de asemenea, trepte ale iniţierii. La trecerea prin pădurea – labirint, fiul craiului se rătăceşte şi acceptă, după trei întâlniri fatidice,tovărăşia omului spân. Spânul, spre deosebire de personajele negative tipice din basmele populare, adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la legile firescului. Prin vicleşug, la fântână, acesta îşi însuşeşte identitatea crăişorului, momentul fiind echivalent cu un adevărat botez, întrucât fiul craiului primeşte un nume – Harap-Alb – şi o nouă identitate – slugă a Spânului.

 

Procesul iniţiatic din Povestea lui Harap-Alb este mult mai complicat şi include parcurgerea unor etape complexe, marcând simbolic drumul spre maturitate al eroului. După ce ajung la Verde-Împărat, Harap-Alb este trimis să aducă salatele nemaiîntâlnite din Grădina Ursului, probă pe care o depăşeşte cu ajutorul calului şi al Sfintei Duminici. A doua probă la care este supus eroul este una a maturizării voinţeiNestematele cerbului din pădurea fermecată nu pot fi dobândite decât de acela care ascultă fără şovăire sfaturile Sfintei Duminici. A treia probă este şi cea mai dificilă. Spânul cere să-i fie adusă fata Împăratului Roş, pentru a o lua de soţie. Această probă presupune alt drum iniţiatic, cu mai multe etape. La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb şi însoţitorii săi trebuie să facă faţă altor provocări pentru a dobândi mâna fetei: proba ospăţului, înnoptatul în casa înroşită de foc, alegerea macului de nisip, păzirea şi prinderea fetei, identificarea acesteia. Ultima probă constă în aducerea apei vii, a apei moarte şi a celor trei smicele de măr dulce. Întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat marchează şi ultima etapă a maturizării eroului, de natură afectivă. Harap-Alb se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş şi nu ar vrea să i-o dea Spânului, cum a procedat cu trofeele dobândite în cursul celorlalte probe. Restabilirea echilibrului se realizează prin dezvăluirea adevăratei identităţi a eroului. Spânul îi taie capul lui Harap-Alb, iar calul îl omoară pe uzurpator, ridicându-l până în înaltul cerului, de unde îi dă drumul. Este, de altfel, una dintre puţinele situaţii în care calul îşi dezvăluie adevăratele puteri. Fata Împăratului Roş recompune trupul eroului, îl descântă, readucându-l la viaţă, element echivalent cu o renaştere, care presupune dobândirea noii identităţi, de stăpân.

Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipicPersonajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.

La nivel formal, scenariul epic este încadrat de formulele specifice, iniţiale – „Amu cică era odată un crai…” – , mediane – „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este” – , finale – „”Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.

În acelaşi spirit inovator ca şi incipitul, finalul este realizat în doi timpi. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei, accentuând prezenţa ludică a naratorului, voce a autorului distinctă în relatare în acest basm, care completează, atenţionează, comentează. Aşadar, deznodământul e unul tipic pentru specie: „Şi au mai fost poftiţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în samă băgaţi, ş-un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu. Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!” Finalul însă, concentrează întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul basmului şi timpul cititorului, creând corespondenţa dintre ficţiune şi realitate şi sintetizând, amar – ironic, trăsăturile realităţii: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.” Sintagma „pe la noi” nu face trimitere numaidecât la lumea contemporană autorului, ci la lumea din afara basmului, posibilă oricând şi oriunde. Se remarcă, din nou, suprapunerea timpului istoriei cu timpul discursului, semn că intenţia principală a naratorului este de a transmite o anumită viziune despre lumea pe care a făcut-o să trăiască sub ochii cititorului.

Cititorul este reintrodus în realitatea din care a plecat fără menajamente, semn că jocul s-a terminat şi că magia spunerii a luat sfârşit. Din perspectiva raportului cu realitatea, incipitul şi finalul basmului cult al lui Ion Creangă se înscriu într-o relaţie de simetrie. Prin iniţialul „Amu cică”, naratorul pune un pariu cu sine – acela de a-l face pe cititor să uite de propria lume şi să se delecteze cu poveste „de mirare” a lui Harap – Alb şi a tovarăşilor săi. În final, cititorului i se reaminteşte că lumea din care a ieşit temporar e una a contrastelor. Dar, în ciuda realismului lumii sale, cititorul a aflat, prin parcurgerea poveştii, că poate evada oricând în lumea „de poveste”, care îmbină desăvârşit datele lumii ficţiunii cu datele lumii de „pe la noi”.

Relatiile dintre doua personaje basm cult

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc”(Nicolae Ciobanu), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema basmului menţionat este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un erou se desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Conflictul, dezvoltat pe schema tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular, prin implicarea unor personaje complexe şi prin dimensiunea psihologică.

Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular şi în privinţa acţiunii, prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George Călinescu observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât fraţii săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn (simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers. Dacă Harap – Alb e un simbol al binelui, prin însumarea tuturor trăsăturilor morale care îl definesc, Spânul, personaj – oponent, e un simbol al răului. Construcţia basmului ilustrează, de altfel, în totalitate, dihotomia arhetipală bine-rău. Ca pericol potenţial, răul acţionează mimând cu perfidie atributele binelui. Graţie demonismului malefic ce defineşte personalitatea individului menit a-l reprezenta, răul constituie factorul de opoziţie supremă în calea binelui. Particularitatea acestui basm constă în prezenţa unui personaj antropomorfizat însărcinat cu asemenea funcţie, unic prin aptitudinile lui.

Acţiunea, cuprinzând mai multe episoade organizate prin înlănţuire, ilustrează încercările constante ale răului de a subordona atributele şi teritoriile binelui. Titlul neobişnuit al basmuluievidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală ( de tânăr prinţ ) şi una aparentă ( de slugă a Spânului ); totodată, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele. Majoritatea eroilor acestui basm stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false identităţi, cu motivaţii distincte: bătrânul crai îşi ascunde calitatea părintească şi socială în pielea unui urs, ca să poată verifica tenacitatea şi responsabilitatea feciorilor săi. El doreşte să se convingă care dintre aceştia întruneşte calităţile necesare pentru a prelua conducerea împărăţiei fratelui său; Spânul obţine, prin viclenie, falsa identitate a unui fecior de crai, prin intermediul căreia doreşte să parvină social, căsătorindu-se cu o prinţesă şi devenind apoi el însuşi împărat; Sfânta Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca să probeze cele două însuşiri umane – esenţiale în viziunea ei – ale tânărului erou, simţul creştin al milei şi mărinimia faţă de bătrâni şi sărmani. Spre deosebire de cei care îşi modifică identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrâns de jurământul depus în faţa Spânului ( pentru a-şi salva viaţa ) să accepte înfăţişarea, vestimentaţia şi atribuţiile unui servitor. Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se individualizează numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune.

Avertismentul iniţial al tatălui – să se ferească de „omul spân” şi de „omul roş” – este respectat până când universul coerent al fiului de crai se fisurează. Lipsa de experienţă şi inocenţa de a crede în aparenţe îl determină să accepte, într-un moment crucial pentru evoluţia ulterioară a acţiunii, ajutorul pe care îl oferă Spânul cu perfidie. Depăşind mentalitatea potrivit căreia răul, ca emanaţie a spirtului diavolesc, se întruchipează în fiinţe ( reale sau fabuloase ) aparţinând altor regnuri decât cel uman, apare ideea că adevăratul exponent al datului respectiv nu este decât omul, în acest caz, omul însemnat.

Personajul negativ adoptă un comportament care nu se abate cu nimic de la logica firescului. Nicăieri şi niciodată Spânul nu se comportă ca un vrăjitor, nu ilustrează puteri supranaturale, care l-ar dovedi capabil să-şi impună voinţa asupra celorlalţi fără nici o dificultate. Neavând însuşirea de a face minuni, el tinde la punerea în aplicare a planului de uzurpare a identităţii lui Harap-Alb pe căi de o cu totul altă natură. Inteligenţa vicleană, înzestrată cu o mare forţă de persuasiune, îi dictează orice gest. De câte ori iese în calea lui Harap-Alb, Spânul recurge la argumente atât de normale, încât este aproape imposibil a-i respinge propunerile:
„- Bună cale, drumeţule!
– Bună să-ţi fie inima cum ţi-i căutătura, zise fiul craiului.

– Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută; rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, fiindcă a venit vorba de-aşa îţi spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini… Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice?”

În ansamblu, Spânul face figură de diavol impostor. Proba cea mai semnificativă ne este oferită de episodul celei de-a treia – şi ultimei – întâlniri cu Harap-Alb. Conform valorii ezoterice a cifrei, cea de a treia încercare a Spânului de a-l convinge pe Harap-Alb să accepte a-i fi slugă trebuie să fie încununată de succes. Dar, paradoxal, spre deosebire de Harap-Alb, viitoarea sa victimă, care ieşise victorios în proba curajului şi voiniciei datorită intervenţiei miraculoaselor sfaturi ale Sfintei Duminici deghizată în cerşetoare şi ajutorului primit din partea calului năzdrăvan, la a treia încercare, Spânul utilizează mijloace de-a dreptul surprinzătoare prin aparenta lor simplitate. Este uşor de presupus că, dacă ar fi vrut ( cum se întâmplă în mu puţine din variantele folclorice ale basmului ), Spânul ar fi putut tranşa totul dintr-o singură mişcare în favoarea lui, apelând la însuşirile sale supranaturale. Dacă nu procedează aşa e pentru că el însuşi se integrează, ca şi protagonistul, într-un joc al povestitorului, conform căruia, spre a-şi dovedi isteţimea şi voinicia, ca exponent al ideii de bine şi al purităţii morale, de-a lungul călătoriei sale iniţiatice, Harap-Alb va trebui să se afle în împrejurări de viaţă generatoare de suferinţă. Suferinţa este ridicată la rang de unic principiu purificator, capabil să asigure victoria eroului, deopotrivă, asupra sa (învingerea fricii ) şi asupra adversităţilor care întruchipează forţele răului, pentru ca, în cele din urmă, să dobândească suprema fericire prin iubirea vitejeşte câştigată.

Viclenia Spânului conduce la substituirea rolurilor. Personajul negativ va poza, după episodul fântânii, în fiul craiului, în timp ce crăişorul îşi va accepta condiţia duală de stăpân – slugă, desemnată prin numele Harap – Alb. Episoadele în care sunt povestite încercările Spânului de a-l duce pe Harap-Alb la pieire propun „variante” ale unuia şi aceluiaşi „joc” care creează o memorabilă tensiune narativă. Salatele din Grădina Ursului, pietrele nestemate ale Cerbului din pădurea fermecată sunt victorii pe care Spânul şi le atribuie pe nedrept, fără a ţine cont că, în raport cu destinul care i-a fost hărăzit ca personaj negativ face erori fundamentale pentru viitorul lui. Substituind, succesiv, esenţa lucrurilor ( personajul îşi însuşeşte victoriile eroului pe nedrept, deci comite fapte imorale ) cu aparenţa lor ( victoria slugii e, de fapt, victoria stăpânului ), personajul negativ nu înţelege că îşi pregăteşte el însuşi căderea. Mai ales că, în ultima încercare la care îl supune pe Harap – Alb, Spânul îşi doreşte în egală măsură ca eroul să reuşească şi să se piardă. Victoria eroului este insuportabilă pentru diavolul impostor. Cu un gest decisiv, acesta îi taie capul lui Harap – Alb, accentuând calitatea sa de erou exemplar: fiul craiului nu-şi încalcă jurământul depus în fântână şi nu dezvăluie adevărul, până la moarte, aşa cum fusese conjurat de Spân. Integritatea sa morală este subliniată în această secvenţă narativă, încheiată cu pedepsirea personajului negativ. Moartea violentă este urmată de o renaştere spirituală, totul integrându-se într-un ritual care aminteşte de miturile originare. Renaşterea lui Harap-Alb stă sub semnul iubirii: „Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire”. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om întreg la fire.

Înşelat de aparenţe, fiul craiului, „boboc în felul său la trebi de aieste”, face un pact cu diavolul care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi la dobândirea unei condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în Povestea lui Harap-Alb, o semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua. Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de acte curajoase. Harap-Alb intră, în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut necesar să-i înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor.

Din momentul în care fiul craiului dobândeşte un nume, prin intervenţia Spânului, încep muncile protagonistului, care sunt tot atâtea trepte de iniţiere, de la vârsta naivităţii până la a doua naştere, ca stăpân al împărăţiei unchiului său. Ion Creangă a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, în basmul tradiţional, prozaismului faptei ( un fel de Hercule autohtonizat ), înzestrat, însă, cu harul milosteniei în basmul cult. El este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în sistemul etic popular. El îşi demonstrează altruismul, oferindu-şi ajutorul dezinteresat chiar şi celor mai umile vieţuitoare ( albinele, furnicile ). Portretul său se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, acţiuni, limbaj. Dacăportretul fizic este aproape absent, ca în cazul eroului tipic de basm, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. Experienţa de viaţă se dobândeşte treptat, prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate ( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ). Cucerirea unor spaţii din ce în ce mai largi – grădina Ursului, pădurea Cerbului, teritoriul peste care stăpâneşte Împăratul Roş – se asociază cu maturizarea progresivă a eroului, capabil să-şi asume responsabilităţi din ce în ce mai mari.
Învestirea eroului ca împărat, după moartea simbolică şi reînvierea cu ajutorul obiectelor magice, marchează cucerirea deplină a sinelui. Din eroul şovăielnic şi temător, Harap-Alb devine omul matur, stăpân al propriului destin. Pe acest drum al cunoaşterii de sine, al trecerii de la vârsta inocentă la maturitatea lămurită, personajul supranatural din basmele populare se umanizează treptat, ajungând să treacă din condiţia de slugă în aceea de stăpân şi descoperind necesitatea de a alterna, în viaţă, izbânda cu eşecul şi de a cunoaşte suferinţa umană. Paradoxal, factorul decisiv în desăvârşirea acestui erou atipic de basm, este – din nou o abatere de la modelul folcloric – personajul negativ, care i se opune. Fără intervenţia decisivă a Spânului, Harap – Alb ar fi rămas, probabil, naivul din incipit. Relaţia cu Spânul însă, îi deschide eroului drumul spre lumea desăvârşirii sinelui, ilustrând ideea că binele şi răul sunt faţete complementare ale personalităţii oricărui om.

Tema si viziunea despre lume in Fantana dintre plopi

Publicat in anul 1928, volumul „Hanul Ancutei” este o creatie de mare valoare a sciitorului Mihail Sadoveanu, in care tema si viziunea despre lumea taraneasca ale autorului sunt valorificate prin povestirile conturate si prezenta unui limbaj specific contextului.

Creatia „Hanul Ancutei” este realizata prin tehnica povestirii in rama, avand un cadru suport initial: un han in care veneau drumetii pentru a se relaxa, a revedea lumea si a asculta diverse povesti captivante. Inovatia pe care o prezinta aceasta creatie este aceea ca prezinta noua povestiri, redactate de catre noua persoane diferite, personaje ce ajung la Hanul Ancutei si istorisesc o intamplare reala, din experienta personala. Exista un personaj al naratiunii-cadru, care introduce fiecare povestitor in parte si de asemenea asista la nararea intamplarilor. Prezenta sa este redata prin naratiunea la persoana I, oferind textului iluzia autenticitatii. Acest personaj este un delegat al vocii autorului spre al reprezenta, explicandu-se astfel si statutul sau anonim. Ceilalti naratori vor fi introdusi rand pe rand de catre naratorul principal, iar faptele lor vor fi relatate in cadrul hanului, timpul povestirii referindu-se la timpul „celeilalte Ancute”. In total sunt noua povestiri iar cea de-a zecea ii apartine comisului Ionita care pe parcursul actiunii promite „o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorata pana in final, ceea ce dovedeste ca povestea povestilor este aceea niciodata rostita, acordand tacerii valoarea absoluta a misterului inaccesibil. In ceea ce priveste cadrul in care se relateaza povestile, reperele spatio-temporale referitoare la Hanul Ancutei apartin unor factori mitici, locul capatand rol de centru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine si oameni din diverse straturi sociale. De asemenea, hanul este locul unei vechi cetati, fapt sugerat de zidurile ce inconjoara locul, cu rol simbolic de granite intre lumea reala si cea a fictiunii, iar hanul este un topos al povestirii.

„Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanul Ancutei”, personajul sau narator fiind Neculai Isac. Naratiunea la persoana I focalizeaza doua planuri de narare: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete (timpul narat) si autoanaliza faptelor prin perspectiva maturitatii (timpul naratiunii). Povestea are la baza o intamplare pe care personajul a trait-o de cu mai mult de douazeci de ani in urma, o poveste de dragoste cu un final tragic. Intr-o toamna, cand Neculai duce vinuri in tinutul Sucevei face popas la Hanul Ancutei. Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, surprinde un grup de tigani care se scaldau si este intampinat de unul dintre ei, Hasanache, si o tanara de optsprezece ani, Marga, care il cucereste pe barbat prin frumusetea ei, desi Hasanache spune despre ea ca e doar o fata proasta. Impresionat de fata, Isac le da celor doi cate un ban de argint, iar a doua zi fata il va intampina pe barbat la han, aratandu-i papucii pe care si i-a cumparat cu banutul. Apoi tinerii vor petrece o noapte la fantana dintre plopi, unde isi promit o noua intalnire in seara urmatoare. In cadrul celei de-a doua intalniri, dupa un timp de sovaiala din partea fetei, desi stie ca va fi ucisa pentru asta, Marga ii va marturisi lui Neculai ca tiganii au trimis-o sa il ademeneasca pe barbat la fantana dintre plopi pentru a-l putea jefui si omori. In urma acestor vorbe, barbatul isi incaleca calul si fuge, insa o prajina aruncata de urmaritorii lui ii scoate un ochi. In final, impreuna cu niste insotitori de la han, Neculai se intoarce la fantana dintre plopi, iar urmele proaspete de sange din jurul fantanii il fac sa realizeze ca Marga a fost ucisa iar trupul ei aruncat in fantana.

Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la persoana I si de interventiile Ancutei care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul este de natura exterioara, dar si interioara. Cel exterior este conturat de lupta dintre Neculai Isac si banda de tigani a lui Hasanache care vor sa-l jefuiasca si sa-l ucida. Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale sunt puternice, ilustrate prin urmele fizice lasate de pierderea „unei lumini” si de sentimentul vinovatiei pe care il adopta Neculai pentru ca nu a putut-o salva pe Marga, dand nastere astfel unui puternic conflict interior.

Numarul personajelor este redus, atentia fiind concentrata pe fiecare personaj narator in parte, in cazul de fata pe Neculai Isac. Trasaturile sale sunt prezentate atat la sosirea lui la Hanul Ancutei in timpul prezent, de catre personajul-narator general, dar se autocaracterizeaza si in relatarea sa, unde se contureaza un portret fizic si personajului Marga.

Ca specie, povestirea in rama se individualizeaza prin trasaturile sale. La inceput, cadrul este trecut prin filiera personajului-narator prim, delegatul vocii autorului, care introduce fiecare personaj povestitor in parte, inca de la sosirea lor la han. Povestea din poveste apartine fiecareia dintre cele noua caractere introduse, precum este si cazul lui Neculai Isac. O alta particularitate pe care o prezinta aceasta specie este si vocea naratorului, desi la inceput se materializeaza in persoana cititorului, odata asumat rolul de povestitor de catre unul din drumetii de la han, naratorul devine colectiv, cititorul alaturandu-li-se celorlalti ascultatori. Originalitatea creatiei sadoveniene este prezenta nu doar prin bordarea acestei specii, ci prin aprofundarea ei cu un limbaj ce se adapteaza spatiului si timpului descrise, specific fiecarui personaj in parte: arhaismele, limbajul specific tiganilor dar si prezenta unui limbaj expresiv redat prin frumusetea metaforei si a epitetului.

In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi” este o creatie aparte a lui Mihail Sadoveanu in primul rand prim tema si viziunea asupra lumii rurale, valorificate de ilustrarea unor personaje speciale si a unui stil naratorial si limbaj distinse.

Publicat in anul 1928, volumul „Hanul Ancutei” este o creatie de mare valoare a sciitorului Mihail Sadoveanu, in care tema si viziunea despre lumea taraneasca ale autorului sunt valorificate prin povestirile conturate si prezenta unui limbaj specific contextului.

Creatia „Hanul Ancutei” este realizata prin tehnica povestirii in rama, avand un cadru suport initial: un han in care veneau drumetii pentru a se relaxa, a revedea lumea si a asculta diverse povesti captivante. Inovatia pe care o prezinta aceasta creatie este aceea ca prezinta noua povestiri, redactate de catre noua persoane diferite, personaje ce ajung la Hanul Ancutei si istorisesc o intamplare reala, din experienta personala. Exista un personaj al naratiunii-cadru, care introduce fiecare povestitor in parte si de asemenea asista la nararea intamplarilor. Prezenta sa este redata prin naratiunea la persoana I, oferind textului iluzia autenticitatii. Acest personaj este un delegat al vocii autorului spre al reprezenta, explicandu-se astfel si statutul sau anonim. Ceilalti naratori vor fi introdusi rand pe rand de catre naratorul principal, iar faptele lor vor fi relatate in cadrul hanului, timpul povestirii referindu-se la timpul „celeilalte Ancute”. In total sunt noua povestiri iar cea de-a zecea ii apartine comisului Ionita care pe parcursul actiunii promite „o poveste cum n-am mai auzit”, promisiune neonorata pana in final, ceea ce dovedeste ca povestea povestilor este aceea niciodata rostita, acordand tacerii valoarea absoluta a misterului inaccesibil. In ceea ce priveste cadrul in care se relateaza povestile, reperele spatio-temporale referitoare la Hanul Ancutei apartin unor factori mitici, locul capatand rol de centru al lumii, loc de intalnire a diferitelor destine si oameni din diverse straturi sociale. De asemenea, hanul este locul unei vechi cetati, fapt sugerat de zidurile ce inconjoara locul, cu rol simbolic de granite intre lumea reala si cea a fictiunii, iar hanul este un topos al povestirii.

„Fantana dintre plopi” este a patra povestire din volumul „Hanul Ancutei”, personajul sau narator fiind Neculai Isac. Naratiunea la persoana I focalizeaza doua planuri de narare: reprezentarea evenimentelor traite in tinerete (timpul narat) si autoanaliza faptelor prin perspectiva maturitatii (timpul naratiunii). Povestea are la baza o intamplare pe care personajul a trait-o de cu mai mult de douazeci de ani in urma, o poveste de dragoste cu un final tragic. Intr-o toamna, cand Neculai duce vinuri in tinutul Sucevei face popas la Hanul Ancutei. Plimbandu-se calare pe malul raului Moldova, surprinde un grup de tigani care se scaldau si este intampinat de unul dintre ei, Hasanache, si o tanara de optsprezece ani, Marga, care il cucereste pe barbat prin frumusetea ei, desi Hasanache spune despre ea ca e doar o fata proasta. Impresionat de fata, Isac le da celor doi cate un ban de argint, iar a doua zi fata il va intampina pe barbat la han, aratandu-i papucii pe care si i-a cumparat cu banutul. Apoi tinerii vor petrece o noapte la fantana dintre plopi, unde isi promit o noua intalnire in seara urmatoare. In cadrul celei de-a doua intalniri, dupa un timp de sovaiala din partea fetei, desi stie ca va fi ucisa pentru asta, Marga ii va marturisi lui Neculai ca tiganii au trimis-o sa il ademeneasca pe barbat la fantana dintre plopi pentru a-l putea jefui si omori. In urma acestor vorbe, barbatul isi incaleca calul si fuge, insa o prajina aruncata de urmaritorii lui ii scoate un ochi. In final, impreuna cu niste insotitori de la han, Neculai se intoarce la fantana dintre plopi, iar urmele proaspete de sange din jurul fantanii il fac sa realizeze ca Marga a fost ucisa iar trupul ei aruncat in fantana.

Autenticitatea povestirii este data de naratiunea la persoana I si de interventiile Ancutei care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul este de natura exterioara, dar si interioara. Cel exterior este conturat de lupta dintre Neculai Isac si banda de tigani a lui Hasanache care vor sa-l jefuiasca si sa-l ucida. Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale sunt puternice, ilustrate prin urmele fizice lasate de pierderea „unei lumini” si de sentimentul vinovatiei pe care il adopta Neculai pentru ca nu a putut-o salva pe Marga, dand nastere astfel unui puternic conflict interior.

Numarul personajelor este redus, atentia fiind concentrata pe fiecare personaj narator in parte, in cazul de fata pe Neculai Isac. Trasaturile sale sunt prezentate atat la sosirea lui la Hanul Ancutei in timpul prezent, de catre personajul-narator general, dar se autocaracterizeaza si in relatarea sa, unde se contureaza un portret fizic si personajului Marga.

Ca specie, povestirea in rama se individualizeaza prin trasaturile sale. La inceput, cadrul este trecut prin filiera personajului-narator prim, delegatul vocii autorului, care introduce fiecare personaj povestitor in parte, inca de la sosirea lor la han. Povestea din poveste apartine fiecareia dintre cele noua caractere introduse, precum este si cazul lui Neculai Isac. O alta particularitate pe care o prezinta aceasta specie este si vocea naratorului, desi la inceput se materializeaza in persoana cititorului, odata asumat rolul de povestitor de catre unul din drumetii de la han, naratorul devine colectiv, cititorul alaturandu-li-se celorlalti ascultatori. Originalitatea creatiei sadoveniene este prezenta nu doar prin bordarea acestei specii, ci prin aprofundarea ei cu un limbaj ce se adapteaza spatiului si timpului descrise, specific fiecarui personaj in parte: arhaismele, limbajul specific tiganilor dar si prezenta unui limbaj expresiv redat prin frumusetea metaforei si a epitetului.

In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi” este o creatie aparte a lui Mihail Sadoveanu in primul rand prim tema si viziunea asupra lumii rurale, valorificate de ilustrarea unor personaje speciale si a unui stil naratorial si limbaj distinse.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.