Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Comentariu stilistic al poeziei Lacul

Comentariu stilistic al poeziei Lacul

Între marile teme ale poeziei eminesciene, slăvirea naturii şi a iubirii ocupă un loc însemnat, cele două sentimente îngemănate regăsindu-se exprimate în majoritatea poeziilor sale, de la cele de debut literar până la ultimele publicaţii. Chiar dacă poartă amprenta temperamentului vârstei, a culturii sau a experienţei de viaţă, creaţiile poetice axate pe această tematică prezintă natura şi iubirea ca pe unicul izvor de echilibru interior, de entuziasm neîntrerupt în faţa frumuseţilor lumii.

De o simplitate aparentă, poezia degajă un farmec aparte, o vrajă care-l cuprinde treptat pe cititor şi care se naşte din inegalabilul talent eminescian de a îmbina cuvinte simple si felurite procedee stilistice într-o ţesătura unică, prezentând un colţ din natură ca un colţ de rai.

Elementele cadrului natural sunt cele îndrăgite de poet: codrul, lacul, lumina lunii, vântul. Momentul ales este seara, când umbrele întunericului şi lumina lunii se întreţes, sporind misterul. Epitetele cromatice din prima strofă: “Lacul…albastru”, “Nuferi galbeni”, “cercuri albe” înviorează peisajul prin petele de culoare şi corespund stării sufleteşti, de încântare în faţa creaţiilor naturii, de plenitudine. Cele două inversiuni întâlnite tot în prima strofă atrag atenţia asupra principalelor componente ale peisajului: lacul, codru, nuferii, barca. Lacul apare albastru şi limpede la adăpostul codrului, oferind o oază de linişte şi intimitate. Frumuseţea lui este sporită de bogăţia florală a nuferilor galbeni. Culoarea caldă, aurie a acestora amplifică gingăşia cu care ei împodobesc undele albastre. Lacul vibrează de emoţia şi nerăbdarea îndrăgostitului, iar personificarea devine sugestivă: “Tresărind în cercuri albe/El cutremură o barcă.” Mişcarea lacului, schimbarea culorii lui, glasul cu care murmură iubirea (“Îngânaţi da glas de ape”) trădează emoţia, bucuria pe care i-o transmite tânărul îndrăgostit.

În strofa a doua, repetiţia adverbului “parca” alăturat verbelor “ascult”, “aştept” sugerează starea de aşteptare a ceva nelămurit, care se concretizează în versul următor în imaginea iubitei: “Ea din trestii să răsară”. Scrierea cursivă a pronumelui “ea” ne face să înţelegem că nu e vorba de o persoana anume, ci de “iubita” in general, proiecţie imaginară ideală, de a cărei imagine diafană poetul are sufletul plin. Chipul ei nu este conturat, ea este o prezenţă vaporoasă, imaterială, tocmai prin faptul că totul este o iluzie, o dorinţă de iubire, o plăsmuirea minţii poetului îndrăgostit mai mult decât imaginea iubirii. Această idee de dorinţă este susţinută şi de folosirea verbelor la modul conjunctiv: “să răsară”, “să sărim”, “să plutim”, “să scap” care nu exprimă o acţiune sigură, ci doar posibilitatea realizării ei. Repetiţia verbului “a scăpa” (“Şi să scap din mână cârma,/ Şi lopeţile sa-mi scape”) sugerează uitarea de sine, trăirea intensă a clipei de fericire până la abandon. Enumeraţia prezentă în strofa a IV-a (“lumina blândei lune”, “Vântu-n trestii”, “Unduioasa apă”) dă impresia de participare a elementelor naturii la starea afectivă a poetului.

Imaginile vizuale (“Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă”, “Sub lumina blândei lune”) se îmbină cu cele auditive (“îngânaţi de glas de ape”, “Vântu-n trestii lin foşnească / Unduioasa apă sune”), sugerând nu doar armonia ce domneşte în natură, ci şi comuniunea ei cu omul. Natura dătătoare de echilibru şi speranţă predispune în acelaşi timp şi la visare şi constituie decorul cel mai potrivit pentru sufletul tânăr, dornic de iubire.

 


Comentariu Testament de Tudor Arghezi

Comentariu Testament de Tudor Arghezi

        Poezie cu caracter programatic, Testament figurează, în mod semnificativ, în fruntea întîiului volum de versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi în 1927 fiind “ars poetica” argheziană.

        Poezia Testament sintetizează esenţa gândirii estetice argheziene. Ideea fundamentală a poeziei este legătura indisolubil, organică, statornicit între poet şi strămoşii lui, “ramură obscură”, oameni simpli, “robi cu saricile pline de osemintele vărsate-n mine”. Fată de aceştia T. Arghezi consideră că are o datorie pe care trebuie s-o ducă la îndeplinire. De aceea, după propria-i concepţie, creaţia sa trebuie înţeleasă ca singura zestre lăsată urmaşilor. Prima idee esenţială este aceea, că poetul a înălţat prin arta sa cea dintâi “treaptă”, şi cea mai grea după un lung trecut de trudă şi suferin al generaţiilor care l-au precedat. Urmaşii lui au datoria să pornească de aici şi să urce cu nădejde cât mai sus, să împrăştie definitiv întunericul în care şi-au dus existenţa înaintaşii lor. Din “osemintele” şi “cenuşa din vatră” a strămoşilor poetul face un “Dumnezeu de piatră”, “Hotar înalt cu două lumi pe poale/ Păzind n piscul datoriei tale”. Într-un fel subtil, arta poetului capătă un nou mod de militarism social în poezie, actul liric fiind transformat într-o răzbunare a neferintelor străbunilor, căci în ea s-a strâns veninul tuturor generaţiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un “bici”, care “izbăveşte-ncet, pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Finalul poeziei este edificator în acest sens: “Robul a scris-o, Domnul o citeşte/ Fără a cunoaşte că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei”.

        A doua idee esenţială a poeziei este izvorul şi natura artei, aşa cum o concepe T Arghezi. Mai întâi poetul mărturiseşte foarte elocvent cum din “graiul cu-ndemnuri pentru vite” al străbunilor, s-au “ivit cuvinte potrivite”. Aceasta indică sursa principală a limbajului său poetic: limbajul popular şi familial al truditorilor pe ogoare. Din acest “grai” poetul selectează însă anumite cuvinte, care răspund mai bine condiţiilor sale interioare şi năzuinţelor lui artistice, sugerând un mod anume de existenţă: râpi, gropi adânci pe brânci, sudoare, bici, vite, plăvani, ocară, sapă, sarici, rbdat, durere, mânie, robi, adică lumea sărăciei şi a suferinţei, a vieţii în zdrenţe, sub blestemul mucegaiului, al bubelor şi al noroiului, al ocrii şi al biciului. Poetul “frământă” însă îndelung aceste cuvinte “mii de săptămâni”, fapt care corespunde unuia dintre principalele sale principii în procesul creaţiei: travaliul artistic intens şi îndelungat, transfigurându-le şi conferindu-le valori estetice inedite. Una din problemele artistice importante în gândirea poetului o constituie, în această poezie, estetica urâtului. Poetul recurge, pentru prima dată în lirica românească, la “zdrenţe” din care face “muguri şi coroane”, iar din “bube”, “mucegaiuri şi noroi”, isc “frumuseţi şi preţuri noi”. Pentru aceasta T. Arghezi promovează ideea că în artă nu există subiect urât sau frumos, că în artă urâtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistică greşită poate genera urâtul, numai tehnica artistică urâtă sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei opere literare inestetice.

    În antiteză cu această zonă lexicală în care sunt surprinşi termeni ce dezvăluie o realitate socială mizer, cuvinte din “graiul” cu îndemnuri pentru vite al poporului, se configurează o altă zonă lingvistică în poezie, de data aceasta constituită din cuvinte care sugerează domeniul artei, adică al lumii create prin transfigurarea materiei primare şi ridicarea ei la o înaltă treaptă artistică: icoane, muguri, coroane, miere, vioară, frumuseţi, preuri noi, etc. Cuvintele încărcate de mari potenţe stilistice şi capacităţi de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parcă dltuite în piatră, parcă scapără prin alăturarea lor în versuri.

        Esenţa tehnicii artistice argheziene constă în îmbinarea tradiţiei cu inovaţia, a “slovei de foc”, cea inspirată cu “slova făurită”, cea îndelung muncită.

    În poezia Testament abundă expresiile figurate, care nuanţează şi sporesc puterea de evocare a imaginilor, potenţînd considerabil realitatea prezentată. Mulţimea de metafore şi simboluri fac ca poezia să dobândească mari reliefuri artistice [“seara răzvrătită care vine”, “cartea mea fiule-i o treaptă”, “şi leagăne urmaşilor stăpâni”, “Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane”]. Menţionăm de asemenea şi asocierile inedite de cuvinte, ca în epitetele: “nume adunat”, “seară răzvrătită”, “biciul răbdat” precum şi unele comparaţii care relevă aceeaşi sferă de viaţă a îndeletnicirilor aspre: “Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”.

    Sintaxa poetică argheziană se caracterizează prin aglomerarea complementelor şi propoziţiilor subordonate înaintea propoziţiei principale: “În seara răzvrătită care vine/ De al străbunii mei până la tine …/ Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i fiule o treaptă”, astfel încât ideea poetică, până să întâlnească propoziţia principală, trece printr-o mulţime de compliniri şi determinări. De asemenea, unele versuri încep prin verbe la imperativ: “Aşeaz-o cu credinţă căpătâi”, iar altele, în succesiune, încep cu acelaşi verb: “Am luat ocaza, şi torcând uure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure/ Am luat cenuşa morţilor din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră”. Folosirea verbelor la perfectul compus exprimă acţiuni de scurtă durată şi de mare frecvenţă care dinamizează acţiunea săvârşită. Repetiţiile folosite întăresc ideea unei \cţiuni ferme, hotărâte.

        În ultima strofă însă tensiunea scade, un verb la participiu -“întinsă leneşă pe canapea”- exprimând o stare de pasivitate. Şi celelalte cuvinte asociate -leneşă, pe canapea- întăresc impresia de odihnă, de viaţă comodă, contrastantă cu truda mulţimilor de robi.

    Sub raportul stilului remarcăm îndeosebi concentrarea, o caracteristică fundamentală, de altfel, a liricii argheziene.

    În poezia “Testament” sunt concentrate esenţe de idei în care nici un cuvânt nu este de prisos, nici un cuvânt nu poate fi substituit.

Comentariu Padurea spanzuratilor Ion Liviu Rebreanu

Comentariu Padurea spanzuratilor Ion Liviu Rebreanu


Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişiua, judeţul Bistriţa-Năsăud.

Studiile gimnaziale le face în Năsăud, Bistriţa, apoi şcoala militară în Sopron. Absolvă Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta şi apoi activează ca ofiţer la Gyula. În 1908 demisionează din armată, iar în 1909 ajunge în Bucureşti.

Debutează la revista “Luceafărul” din Sibiu în 1908 cu nuvele, apoi 1909 la revista “Convorbiri critice” în Bucureşti. În 1920 apare romanul “Ion” care este primul mare succes al său, primind Premiul Academiei Române. Doi ani mai târziu apare romanul “Pădurea spânzuraţilor” care va fi tradus între anii 1928-1959 în peste zece limbi.

A ocupat diferite funcţii printre care şi cea de director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Se stinge din viaţă la 1 septembrie 1944 şi este înmormântat la cimitirul Bellu în Bucureşti.

Anul 1920 reprezinta momentul crucial al carierei literare a lui L.Rebreanu, una dintre cele mai rasunatoare, desi atat de agitata si dramatica, de care s-a bucurat un prozator roman.O data cu aparitia lui Ion, scriitorul nu numai ca a intrat decisiv in constiinta criticii literare, dar si-a castigat titlul de primul mare romancier modern sau chiar de autor al primului roman romanesc in sensul deplin al cuvantului.

Scriitorul a debutat in 1908 cu schita Codrea (Glasul inimii) in revista Luceafarul iar in 1912 ii apare volumul de nuvele si povestiri “Framantari” la o editura din Orastie, urmat de Golanii (1916), prefatatele Mihail Dragomirescu, Marturisire (1917) si Rafuiala (1919), ultimul incluzand, pe langa bucati mai vechi, si cateva proze scurte necuprinse in cartile anterioare.Tot in 1919 inregis-tram si naratiunea cu tenta autobiografica (nuvela sau roman) Calvarul. In aceasta perioada, Rebreanu desfasoara si o relativ sustinuta activitate de gazetar in diverse jurnale ale epocii, de cronicar dramatic la “Scena” (1910-1911), Universul literar (1917), Sburatorul (1919-1921) si de traducator.

Sigur este ca cel dintai roman al lui Liviu Rebreanu s-a ridicat intr-adevar, urias, monopolitic, dar nu intr-un peisaj arid, ci pe fondul unei proze ce cuprin-dea cateva realizari majore in nuvela si schite, si o traditie romaneasca onorabila.

Chiar daca Ion nu este un “accident”, un miracol in literatura romana, faptul in sine nu scade cu nimic meritele cartii. Din contra, as zice ca valoarea lui iese cu atat mai mult in evidenta cu cat se detaseaza coplesitor pe un fundal ce are si el cotele sale.

Dar, pentru ca ne aflam la acest capitol, sa consultam si “dosarul” lui Ion, alta obsesie a perioadei de care ma ocup (1920 – 1967).Despre protagonistul romanului s-au emis opinii si judecati contradictorii, avandu-si, asa cum ne-am obisnuit, formularile exponentiale in caracterizarea lui Eugen Lovinescu si George Calinescu.

                         Valeriu Rapeanu – 1966

Drumul creatiei lui Liviu Rebreanu


Evolutia nuvelistului si al romancierului Liviu Rebreanu s-a implinit urmand doua directii divergente, ambele denotand o constiinta estetica iesita din comun.Pe taramul nuvelistici a fost una de asimilare a tuturor datelor epocii, uneori pana la confundarea cu ele si de integrare in atmosfera dominanta pe acest taram.Tot ceea ce se defineste ca tipologie inainte si o data cu el se afla in paginile nuvelelor sale.

Spre deodebire de nuvela, pe taramul romanului L.Rebreanu a fost insa un refractor fata de epoca sa si chiar de inaintasii lui, carora nici mai tarziu nu le-a recunoscut merite deosebite.Dar acest refuz nu a imbracat forme manifeste, reactii programatice, ci tenace, Rebreanu a pregatit noua era a romanului, creand romanul romanesc modern in laboratorul sau mental, cu o intalegere lucida a tot ceea ce produce de acest gen, nu erau si a tot ceea ce ele trebuiau sa fie.De fapt inainte ca teoria despre romanul romanesc modern sa existe, au existat romanele lui Liviu Rebreanu.

El a creat romanul romanesc modern, intr-un moment in care proza noastra cauta infrigurata alte teritorii ale inspiratiei sale, in speta ale lumii citadine, alte modele de expresie – Proust, Gide.Dar structurile lui morale erau cele caracteris-tice primelor decenii ale secolului : drama taraneasca si asuprirea nationala.

Aceste structuri apar in opera postbelica a lui Liviu Rebreanu, nu ca ele-mente reziduale ci ca amintiri legate de fluxul si refluxul amintirilor, ca intamplatoare reveniri pe ecranul memoriei involuntare, sau ca fantasme ale unui subconstientului ce se zbate sa se elibereze de prezenta lor.Ele reprezinta substanta insasi a operei lui pornita din credinta, cu consecventa urmarita, careia i s-a daruit total, neconditionat, ca acestea sunt problemele fundamentale, majore ale societatii romanesti.Intalegandu-le si conferindu-le dimensiunea tragica, Liviu Rebreanu le transgresa in zona general-umana a permanentelor din aceea a conjuncturii social-politice.

Dar opera lui de tinerete, opera publicata cand asuprirea nationala atinsese punctul ei maxim, nu reflecta toate aceasta drama ?

Agitatia nationala a anilor 1900 – 1916 nu include si numele lui Liviu Rebreanu.Abia mai tarziu, in romanul “Padurea Spanzuratilor” el ii va conferi dimensiunea tragica, dusa pana la ultima consecinta, dincolo de care nu se mai poate trece.Aici aflam in fond semnificatia operei lui Liviu Rebreanu in istoria literaturii romane : absenta scrisului sau in valtoarea problematicii nationale din primele doua decenii ale secolului nu a insemnat o retragere din motive conjuncturale, ci si-a avut sorgintea in conceptia sa despre relatia dintre arta si actiune politica, asa cum el a enuntat-o in mod elocvent prin paralela dintre cele doua personalitati ale culturii romanesti, Octavian Goga si Delavrancea.


Am putea spune ca, in mod paradoxal, Liviu Rebreanu e scriitorul care a ramas cel mai sus in structurile mentale ale primilor decenii.Nu in sensul unei inchistari sufletesti si al unei imposibilitati de a evolua. Dimpotriva Liviu Rebreanu a avut capacitatea de a sesiza care sunt structurile fundamentale ale unei vieti nationale, desprinzandu-le din fluxul evenimentelor si proiectandu-le in zonele permanentelor tragice.Cu acel instinct artistic de scriitor exceptional, Liviu Rebreanu nu a dat glas nici revoltei, nici participarii, ci a cautat sa-si inscrie opera in sferele creatiei care sa nu exprime nici un fel de adeziune sau aprehensiune partizana.

Cand Eugen Lovinescu spunea “romanul d-lui Rebreanu reprezinta realizarea integrala a idealului semanatorist ” se referea nu la substanta cartii, ci la ceea ce am putea numi “semnele exterioare” ale curentului, pe care si Liviu Rebreanu il socotea drept spiritul literar dominant al inceputului de secol.In articolul lui Eugen Lovinescu, se afla si subtile delimitari ale creatiei lui Rebreanu de semanatorism, cum ar fi “obiectivitatea fundamentala” si faptul ca nu apartinea “literaturii de lupta”, ele contrazicand afirmatia initiala.Romanul lui Liviu Rebreanu nu reprezinta “realizarea integrala a idealului semanatorist”, ci negarea lui din toate punctele de vedere sau, mai precis, demonstrarea cauzelor pentru care semanatorismul nu a produs adevaratul roman al vietii taranesti.Ceea ce atesta ca cele doua probleme ale inceputului de secol : cea nationala si taraneasca s-au impus ca adevaruri obiective, mai presus de curentele doctrinare dominante, si care nu l-au influentat.Nicolae Iorga, cum insusi a spus, a cautat o rezolvare a “chestiunii taranesti” pe cale culturala iar viata romaneasca, pe cale politica.L.Rebreanu nu a optat nici pentru una , nici pentru alta ; nu a oferit o solutie, o perspectiva.

Nuvelele sale au incununat un drum pe care el mergea odata cu ceilalti, largindu-l necontenit, aflandu-i perspective pe care nici cei mai varstnici, nici cei de-o seama cu el nu le intrevedeau, iar de la un moment dat nu-l puteau insoti pana pe culmile pe care el a ajuns, ducand – asa cum a spus Haurois despre Camus – piatra in varful cel mai inalt al muntelui.Ceea ce s-a intamplat deopotriva si pe taramul romanului.

[ Romania literara, an XIX, nr.16, 17, aprilie 1986, p.7]

Dugneanu-Paul : Liviu Rebreanu (“Antologie, prefata si aparat critic Editura Eminescu – 1987 ; 403 pagini.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.