Archive for the ‘simbolism’ Category

Eseu tema si viziunea despre lume Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.  Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme.

Caracteristica principală a acestui curent literar este  folosirea simbolului, dar, alături de aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a corespondenţelor, a sinesteziei. La nivel formal, se cultivă muzicalitatea versurilor, obţinută prin preocuparea pentru elementele de prozodie. În simbolism, raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu este dezvăluit, ci numai sugerat (  Bacovia, de exemplu, nu spune că ploaia exprimă sufletul zdruncinat, ci sugerează prin simbolul ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând” ). La baza tehnicii simboliste stă sugestia; „corespondenţele”, clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).

Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei.  Marea inovaţie în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

Se cultivă teme şi motive specifice : condiţia poetului şi a poeziei, natura, iubirea, starea de nevroză, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea ( teme ), singurătatea, melancolia, spleen-ul, misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica, parcul, cimitirul ( motive ).

Atmosfera oraşului este apăsătoare, mediul urban zdrobeşte individualitatea. În această ambianţă, poeţii sunt damnaţi, lumea agonizează, oraşul este împovărat de tristeţi, este blestemat; „S-auzi tuşind o tuse-n sec amară, / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”. Târgul bacovian este dezolant, cartierele „democratice” şi grădinile publice în care cântă fanfara militară îndeamnă numai la resemnare.Dacă oraşul provincial este spaţiul angoasei şi al spleen-ului, aglomerările urbane provoacă acelaşi sentiment de pustiu şi de tristeţe. Însingurarea şi spleen-ul sunt motive generate de orizontul închis al oraşului.

Spre deosebire de natura romantică,  în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical sau cromatic sau este decor. Astfel, parcul, grădina, statuile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca în poezia lui Baudelaire. Poeţii îşi propun să dezvăluie corespondenţele din natură. Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub impresia luminii. Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective. Bacovia devine „un liric al culorilor”, audiţiile lui sunt colorate (sinestezii). La acest poet, natura este aparent statică, însă în realitate toamna, plânsul, golul, somnul, frigul, căldura, râsul, ploaia se mişcă întocmai ca fiinţele vii Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei: roşul, violetul, galbenul, expresii ale unor stări anxioase. Ploaia şi toamna îi strivesc sensibilitatea.

Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă.

Simbolismul aduce în poezie o gamă largă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave; clavirul – tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii sărace; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, mandolina constituie motive uneori exterioare, decorative, alteori intră în substanţa şi atmosfera generală a poeziei.

Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor. Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită.

Simbolismul autentic (  bacovian ) în literatura română se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, iar „în opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o lume stăpânită de forţe obscure, implacabile, covârşitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet oboseală, descompunere, conştiinţa mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării.” (Lidia Bote, Simbolismul românesc  )

Poetul cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului cu lumea, natura, universul (Plumb), evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ), manifestă preferinţe pentru culorile întunecate.  Se promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării ( Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat (Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.

În general, poeziile bacoviene se organizează în jurul unui cuvânt-cheie, care transmite sensul de bază al textului, reprezentând motivul central. Acest cuvânt, de obicei un substantiv nearticulat, constituie titlul poeziei, care închide mesajul poetic.

Plumb este poezia care deschide volumul de debut, Plumb (1916), având valoare de artă poetică şi caracter emblematic pentru universul poetic al lui George Bacovia.
Atmosfera sugerată de textul poetic este aceea de apăsare, de dezolare, deşi poezia nu cuprinde nici un termen abstract de prezentare explicită a angoasei, a depresiei, totul se deduce din descrierea cadrului şi a atitudinii lirice.

Ca toate poeziile lui G. Bacovia, Plumb este construită în jurul unui cuvânt cheie, cu valoare de simbol, care alcătuieşte titlul. În context, simbolul plumbului poate fi asociat mai multor semnificaţii: sugestia de apăsare (determinată de trăsăturile substanţei – cenuşiul, greutatea), moartea, melancolia (plumbul fiind simbol al lui Saturn).

Poezia este alcătuită din două secvenţe poetice, care pun în evidenţă cuvântul cheie. În prima secvenţă poetică, sintagmele în care „plumb” apare ca determinant sunt, cel puţin în aparenţă, denotative („sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”), devenind metaforice în strofa a doua („amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”). Forma aparent simplă marchează evoluţia, creşterea intensităţii unei obsesii. Procedeele de construcţie care creează aceste efecte sunt repetiţiile, în primul rând reluarea cuvântului cheie, şi paralelismul sintactic: „Stam singur în cavou … / Şi era vânt … // Stam singur lângă mort … / Şi era frig …”.

În prima strofă, spaţiul configurat simultan, din interior şi din exterior, are drept principală caracteristică limitarea: „Stam singur în cavou …”. Starea de spirit dominantă este depresivă, fiind sugerată de cuvintele aparţinând aceluiaşi câmp lexical: „sicrie”, „flori”, „vestmânt funerar”, „cavou”, „coroane”. Asociat cu singurătatea, plumbul sugerează moartea. Sintagmele în care apare „plumb” asociază termeni concreţi: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coronele de plumb”.

Între starea sufletească a celui care se integrează în spaţiul limitat al cavoului şi planul obiectiv se stabileşte o corespondenţă; universul exterior este dominat de aceeaşi atmosferă de tristeţe copleşitoare: „Şi era vânt …”.

Strofa a doua, construită simetric, amplifică dramatismul trăirii interioare. „Plumb” se asociază cu o noţiune abstractă – „amorul” – şi cu  două noţiuni concrete – „flori” şi “aripi”. „Amorul” poate desemna iubirea sau iubita, imposibilitatea precizării sensului exact contribuie la accentuarea ideii de singurătate de izolare. „Amorul de plumb” doarme „întors”, ceea ce ar putea semnifica interzicerea accesului la amintire, absenţa consolării (după cum nota Lucian Blaga, ar fi vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcere definitivă). Tăcerea, universul ostil amplifică nevroza determinată de singurătate: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort … şi era frig …”. Interzicerea zborului, sugerată de imaginea finală – „aripile de plumb” – trimite la o imaginea prăbuşiri ( „un fel de pasăre care zboară invers” ). Prăbuşirea, atracţia teluricului, sugerată de verbul „atârnau”, semnifică absenţa idealului. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice.

Anihilării aproape definitive a mişcării – „stam”, „dormea”, „dormeau”, „atârnau” – îi corespunde, în plan gramatical, imperfectul verbelor. Substantivele domină versul, determinările lor sunt legate de cuvântul cheie sau sugerează o atmosferă de doliu: „funerar vestmânt”. Monocromia imaginilor (cenuşiul plumbului) potenţează ideea de stare depresivă, dezolantă. Motive centrale ale textului poetic devin singurătatea, plumbul, moartea. Plumbul devine laimotiv ( motiv care se repetă ), poziţia sa privilegiată fiind subliniată prin repetiţii, care devin obsedante.
În plan fonetic, consoanele labiale m, b, şi p, repetate obsedant, creează o melodie tristă, înăbuşită de „înăbuşită” de „compozitor în vorbe şi pictor în cuvinte” (M. Petroveanu). Rima masculină menţinută pe tot parcursul poeziei, marchează puternic prin accent finalul fiecărui vers. Toate vocalele din rimă (u, î şi i) sunt închise, creând sugestia de vibraţie surdă, de limitare.

Întregul poem este construit prin acumularea succesivă a imaginilor poetice, al cărei semn este conjuncţia şi, folosită în trei situaţii, în fiecare dintre cele două strofe. Imaginile se articulează firesc, prin coordonare, dobândind unitate. Încremenind în plumbul  unor sentimente apăsătoare, eul liric bacovian îşi transferă tristeţea apăsătoare asupra întregului univers.

Eseu compozitie si limbaj in text poetic simbolist

Eseu compozitie si limbaj in text poetic simbolist

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă.  Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886, a publicat un articol-program, intitulat Le Symbolisme.

Caracteristica principală a acestui curent literar este  folosirea simbolului, dar, alături de aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a corespondenţelor, a sinesteziei, pentru că, „procedeele simboliste sunt mult mai numeroase decât utilizarea, frecventă sau nu, a simbolului. Ele includ […] corespondenţele, tehnica sugestiei, muzicalitatea etc.” ( Lidia Bote, Simbolismul românesc )

La nivel formal, se cultivă muzicalitatea versurilor, obţinută prin preocuparea pentru elementele de prozodie. În simbolism, raportul dintre simbol şi realitatea sufletească simbolizată nu este dezvăluit, ci numai sugerat (  Bacovia, de exemplu, nu spune că ploaia exprimă sufletul zdruncinat, ci sugerează prin simbolul ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând” ). La baza tehnicii simboliste stă sugestia; „corespondenţele”, clar-obscurul, spleen-ul, starea de inefabil, simbolul se realizează prin sugestie, de aceea Baudelaire numea poezia „o specie de vrăjitorie evocatoare”. Sinestezia este o figură de stil prin care se pun în relaţie realităţi receptate de simţuri diferite ( auz – văz, auz – miros: „Primăvară – o pictură parfumată cu vibrări de violet” ).

Simboliştii pledează pentru muzicalitatea versurilor, ca mijloc de obţinere a inefabilului, a sugestiei.  Marea inovaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie folosirea versului liber. Versul clasic apare multor simbolişti ineficient, rima este considerată o simplă convenţie, de aceea ei ajung la concluzia că strofa asimetrică, cu versificaţie liberă, în ritm variabil, corespunde muzicii interioare. Versul liber, susţin simboliştii, produce efecte muzicale deosebite. Se folosesc refrenul, laitmotivul, armonia, asonanţele, rima şi ritmurile elaborate.

Se cultivă teme şi motive specifice : condiţia poetului şi a poeziei, natura, iubirea, starea de nevroză, citadinul, moartea, evadarea, claustrarea ( teme ), singurătatea, melancolia, spleen-ul, misterul, ploaia, toamna, culorile, muzica, parcul, cimitirul ( motive ).

Atmosfera oraşului este apăsătoare, mediul urban zdrobeşte individualitatea. În această ambianţă, poeţii sunt damnaţi, lumea agonizează, oraşul este împovărat de tristeţi, este blestemat; „S-auzi tuşind o tuse-n sec amară, / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”. Târgul bacovian este dezolant, cartierele „democratice” şi grădinile publice în care cântă fanfara militară îndeamnă numai la resemnare.Dacă oraşul provincial este spaţiul angoasei şi al spleen-ului, aglomerările urbane provoacă acelaşi sentiment de pustiu şi de tristeţe. Însingurarea şi spleen-ul sunt motive generate de orizontul închis al oraşului.

Spre deosebire de natura romantică,  în poezia simbolistă natura nu mai este subiect, ci stare sufletească, exprimată muzical sau cromatic sau este decor. Astfel, parcul, grădina, statuile, orizonturile marine sunt prezentate static. În jurul obiectelor plutesc muzica şi parfumul, în spaţii nedefinite, ca în poezia lui Baudelaire. Poeţii îşi propun să dezvăluie corespondenţele din natură. Percepţia vizuală a naturii îi apropie de impresionişti, în sensul estompării contururilor sub impresia luminii. Simboliştii cântă amurgurile subordonate stărilor afective. Bacovia devine „un liric al culorilor”, audiţiile lui sunt colorate (sinestezii). La acest poet, natura este aparent statică, însă în realitate toamna, plânsul, golul, somnul, frigul, căldura, râsul, ploaia se mişcă întocmai ca fiinţele vii Culorile dominante sunt cenuşiul, negrul, albul; culorile obsesiei: roşul, violetul, galbenul, expresii ale unor stări anxioase. Ploaia şi toamna îi strivesc sensibilitatea.

Motivul ploii şi al toamnei apare la toţi simboliştii. Sentimentul ploii aduce stări depresive, până la enervare exasperantă.

Simbolismul aduce în poezie o gamă largă de instrumente muzicale, realizând corespondenţe între emoţie şi instrumentul muzical: vioara, violina, exprimă emoţii grave; clavirul – tristeţea şi sentimentul desperat al iubirii; caterinca evocă medii sărace; fluierul este funebru; fanfara trezeşte melancolii; pianina, mandolina constituie motive uneori exterioare, decorative, alteori intră în substanţa şi atmosfera generală a poeziei.

Culorile sunt în corespondenţă cu instrumentele muzicale, piculina este o pictură parfumată a primăverii; amurgul însoţeşte cântecul viorilor. Muzica lui Bacovia este stridentă şi irită.

Simbolismul autentic (  bacovian ) în literatura română se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, care cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eului cu lumea, natura, universul (Plumb), evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ), manifestă preferinţe pentru culorile întunecate.  Se promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării ( Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat (Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.
În general, poeziile bacoviene se organizează în jurul unui cuvânt-cheie, care transmite sensul de bază al textului, reprezentând motivul central. Acest cuvânt, de obicei un substantiv nearticulat, constituie titlul poeziei, care închide mesajul poetic.

Plumb este poezia care deschide volumul de debut, Plumb (1916), având valoare de artă poetică şi caracter emblematic pentru universul poetic al lui George Bacovia.

Atmosfera sugerată de textul poetic este aceea de apăsare, de dezolare, deşi poezia nu cuprinde nici un termen abstract de prezentare explicită a angoasei, a depresiei, totul se deduce din descrierea cadrului şi a atitudinii lirice.

Ca toate poeziile lui G. Bacovia, Plumb este construită în jurul unui cuvânt cheie, cu valoare de simbol, care alcătuieşte titlul. În context, simbolul plumbului poate fi asociat mai multor semnificaţii: sugestia de apăsare (determinată de trăsăturile substanţei – cenuşiul, greutatea), moartea, melancolia (plumbul fiind simbol al lui Saturn).

Poezia este alcătuită din două secvenţe poetice, care pun în evidenţă cuvântul cheie. În prima secvenţă poetică, sintagmele în care „plumb” apare ca determinant sunt, cel puţin în aparenţă, denotative („sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”), devenind metaforice în strofa a doua („amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”). Forma aparent simplă marchează evoluţia, creşterea intensităţii unei obsesii. Procedeele de construcţie care creează aceste efecte sunt repetiţiile, în primul rând reluarea cuvântului cheie, şi paralelismul sintactic: „Stam singur în cavou … / Şi era vânt … // Stam singur lângă mort … / Şi era frig …”.

În prima strofă, spaţiul configurat simultan, din interior şi din exterior, are drept principală caracteristică limitarea: „Stam singur în cavou …”. Starea de spirit dominantă este depresivă, fiind sugerată de cuvintele aparţinând aceluiaşi câmp lexical: „sicrie”, „flori”, „vestmânt funerar”, „cavou”, „coroane”. Asociat cu singurătatea, plumbul sugerează moartea. Sintagmele în care apare „plumb” asociază termeni concreţi: „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coronele de plumb”.

Între starea sufletească a celui care se integrează în spaţiul limitat al cavoului şi planul obiectiv se stabileşte o corespondenţă; universul exterior este dominat de aceeaşi atmosferă de tristeţe copleşitoare: „Şi era vânt …”.

Strofa a doua, construită simetric, amplifică dramatismul trăirii interioare. „Plumb” se asociază cu o noţiune abstractă – „amorul” – şi cu  două noţiuni concrete – „flori” şi “aripi”. „Amorul” poate desemna iubirea sau iubita, imposibilitatea precizării sensului exact contribuie la accentuarea ideii de singurătate de izolare. „Amorul de plumb” doarme „întors”, ceea ce ar putea semnifica interzicerea accesului la amintire, absenţa consolării (după cum nota Lucian Blaga, ar fi vorba despre întoarcerea mortului cu faţa spre Apus, întoarcere definitivă). Tăcerea, universul ostil amplifică nevroza determinată de singurătate: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig / Stam singur lângă mort … şi era frig …”. Interzicerea zborului, sugerată de imaginea finală – „aripile de plumb” – trimite la o imaginea prăbuşiri ( „un fel de pasăre care zboară invers” ). Prăbuşirea, atracţia teluricului, sugerată de verbul „atârnau”, semnifică absenţa idealului. Imposibilitatea înălţării prin iubire, asocierea acesteia cu moartea conferă originalitate poeziei bacoviene, detaşând-o de modelele romantice.

Anihilării aproape definitive a mişcării – „stam”, „dormea”, „dormeau”, „atârnau” – îi corespunde, în plan gramatical, imperfectul verbelor. Substantivele domină versul, determinările lor sunt legate de cuvântul cheie sau sugerează o atmosferă de doliu: „funerar vestmânt”. Monocromia imaginilor (cenuşiul plumbului) potenţează ideea de stare depresivă, dezolantă. Motive centrale ale textului poetic devin singurătatea, plumbul, moartea. Plumbul devine laimotiv ( motiv care se repetă ), poziţia sa privilegiată fiind subliniată prin repetiţii, care devin obsedante.

În plan fonetic, consoanele labiale m, b, şi p, repetate obsedant, creează o melodie tristă, înăbuşită de „înăbuşită” de „compozitor în vorbe şi pictor în cuvinte” (M. Petroveanu). Rima masculină menţinută pe tot parcursul poeziei, marchează puternic prin accent finalul fiecărui vers. Toate vocalele din rimă (u, î şi i) sunt închise, creând sugestia de vibraţie surdă, de limitare.

Întregul poem este construit prin acumularea succesivă a imaginilor poetice, al cărei semn este conjuncţia şi, folosită în trei situaţii, în fiecare dintre cele două strofe. Imaginile se articulează firesc, prin coordonare, dobândind unitate.

Mai mult decât în Plumb, în a doua poezie din volumul de debut, Lacustră, starea sufletească a eului liric îşi găseşte corespondenţe în universul exterior. Sugestia unui sfârşit iminent amplifică angoasa eului liric. Starea psihică e transmisă prin evocarea senzaţiilor – „aud”, „simt” – , prin transpunerea într-o altă ipostază, a „locuinţelor lacustre”, care este actualizată, prin suprapunerea stărilor.

Prima şi ultima strofă sunt aproape identice. Le deosebeşte numai versul al doilea, care creează, de altfel, legătura dintre eul liric şi universul exterior. Repetiţia conferă acestei strofe valoare de refren, iar poziţia în care apare determină închiderea perfectă a sensurilor textului. Incipitul aduce în prim plan o imagine apocaliptică. Ploaia continuă, de sfârşit de lume, devine senzaţie particulară, aparţinând eului liric confesiv: De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângând…” Singurătatea este motivul central al textului, reliefat atât la nivel lexico-semantic, cât şi la nivel sintactic – „Sunt singur”, persoana I a verbelor şi a formelor pronominale.

Strofa a doua amplifică starea depresivă sugerată în prima strofă prin plânsul materiei. Senzaţiile se asociază unui somn agitat, element reliefat prin motivul valului: „Şi parcă dorm pe scânduri ude, / În spate mă izbeşte-un val – / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.” La nivel simbolic, imaginea valului se asociază cu ideea de prăbuşire, de cădere continuă sau cu starea de nevroză, amplificată de ritmicitatea mişcării. Podul, element din construcţia locuinţelor lacustre care asigura legătura cu lumea, cu viaţa, devine în poezie simbolul unui pericol, al unei ameninţări cu atât mai înspăimântătoare cu cât nu este precizată. Repetiţia acestei stări este sugerată în strofa a treia prin motivul golului. Identitatea cu starea primordială, a omului universal, este sugerată prin folosirea formei pronominale „aceleaşi”, demonstrativul de identitate stabilind o legătură între două planuri temporale (trecut şi prezent ). Nevroza atinge intensitatea maximă, ploaia determină descompunerea materiei, prăbuşirea universală: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc… / Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc.” Toate evenimentele exterioare sunt personalizate, subiectivizate. Confuzia dintre realitate şi viziune este construită cu grijă, cele două planuri temporale se suprapun. De la distanţa explicită – „mă duce-un gând” – şi de la marca de comparaţie, de irealitate – „parcă”, se ajunge în strofa a treia la o identificare între trăirea actuală şi retrăirea preistorică.

Versul al doilea al strofei – refren, care apare în poziţia finală, sugerează neliniştea, aşteptarea a ceva nedefinit, deci misterios. Mecanismul sugestiei stă în folosirea verbului a aştepta  fără complement; astfel, acest verb devine un simbol al tensiunii, al stării orientate către viitor. Faptul că aşteptarea este continuă eternizează, sporeşte anxietatea: „De-atâtea nopţi aud plouând, / Tot tresărind, tot aşteptând… / Sunt singur şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.” Identitatea celorlalte versuri ale strofei-refren poate sugera o relaţie între cele două versuri din poziţia a doua: „Aud materia plângând … / Tot tresărind, tot aşteptând…” Cu alte cuvinte, plânsul, tresărirea şi aşteptarea sunt stări ale materiei, transformate în senzaţii de eul liric, care trăieşte, astfel, la nivel cosmic. Muzicalitatea melancolică, obsedantă a discursului liric se obţine, în acest text, prin frecvenţa rimei în –ând, care creează un efect de îngânare monotonă şi aminteşte de rimele închise din Plumb.

Simbolurile complexe prin semnificaţii, intensitatea trăirilor sufleteşti, care conferă originalitate discursului liric, muzicalitatea desăvârşită şi sugestia, nedefinitul care domină expresia artistică a celor două texte emblematice pentru creaţia bacoviană susţin ideea că, în cazul lui Geroge Bacovia, „poezia este imagine, metaforă, simbol…”

Tema si viziunea despre lume in poezia Plumb

Simbolismul, curent literar care marchează începutul poeziei moderne. Pentru literatura română, el corespunde momentului de sincronizare cu literatura europeană. In spaţiul cultural românesc, simbolismul coabitează cu romantismul prin mentalitate şi tematica decadentă, iar cu sămănătorismul şi tradiţionalismul întreţine relaţii pur formale: simboliştii publică în revistele tradiţionaliştilor, iar aceştia preiau uneori procedeele simboliste.

Simbolismul românesc se caracterizează – mai ales în ceea ce-1 priveşte pe Bacovia – prin accentuarea dimensiunii psihologice (sensibilitatea textului bacovian este dusă până la starea de criză, de nevroză) şi a dimensiunii estetice, prin rafinamentul discursului liric. Ambele dimensiuni sunt corelate retoricii tipice curentului, materializată în folosirea simbolului, a sugestiei63 şi a muzicalităţii, idei vizibile în elegia Plumb.

Poezia Plumb, care deschide volumul cu acelaşi titlu, este o elegie64 pe tema morţii. Textul poeziei Plumb se înscrie în lirica simbolistă prin folosirea simbolurilor 65, tehnica repetiţiilor, cromatică şi prin dramatismul trăirii eului liric.

Semnificaţia. Dramatismul este sugerat prin intermediul corespondenţelor-semnificaţia misterioasă a realităţii în care toate elementele comunică între ele. în text, corespondenţa se stabileşte între materie şi spirit- fiinţă. Textul nu cuprinde nici un termen explicit al angoasei, ci totul se deduce din descrierea cadrului. Plumbul din titlu sugerează apăsarea, cenuşiul existenţial, universul monoton, unde forma proprie se înscrie în câmpul semantic al funerarului. La fel ca plumbul, starea sufletească a subiectului contemplator este dureroasă.

 Sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ. în prima strofă conjuncţia pune pe acelaşi plan fiinţa – stăm singur – şi natura – era vânt, ca apoi ambele să fie ,ataşate decorului – “şi scârţâiau coroanele de plumb”. Strofa a doua este organizată pe acelaşi principiu al paralelismului om-natură, dar aici termenul final aparţine fiinţei – în dimensiunea afectivă – fiinţă devenită parte componentă a decorului – şi-i atârnau aripile de plumb. Sintaxa textului induce sentimentul tragic fiindcă desemnează o realitate fragmentată, unde fiinţa şi natura se întâlnesc pe scala aneantizării.

Sentimentul este sugerat într-o manieră tipic simbolistă, adică prin folosirea sugestiei66 şi a muzicalităţii, generate de repetiţie. Atmosfera discursului liric este una de factură monotonă, atât prin prezenţa verbelor statice – dormeau, stăm, era frig, cât şi prin abundenţa lexicului funerar: sicriu, cavou fiori, coroane, veşmânt. în acest context se evidenţiază o altă trăsătură a simbolismului, manifestată în plan psihologic: starea de criză, de anxietate (care în alte texte va cunoaşte forme de nevroză). Criza este sugerată prin determinantul “de plumb” în măsura în care el este repetat obsesiv: sicrie de plumb, flori de plumb, coroane de plumb, amor de plumb, aripi de plumb. Sintagma amintită apare cu sens denotativ sicrie de plumb, coroane de plumb la început, ca apoi denotativul să fie din ce în ce mai slab. Cu cât sensul conotativ se află pe o treaptă mai înaltă, punctul maxim este atins în strofa a doua, cu atât starea de angoasă este mai accentuată şi sentimentul aneantizării mai puternic.

Din perspectiva simbolismului, interesează plumbul ca utilizare funerară: cenuşiul, greutatea. Repetiţiile creează intensitatea unei obsesii, reluarea cuvântului cheie: plumb, sicrie de plumb, flori de plumb, coroanele de plumb, amorul meu de plumb, aripile de plumb. Plumbul cuprinde atât lumea obiectuală: sicrie, flori, coroane, cât şi lumea sufletească: amor de plumb. Primul lucru care frapează este faptul că lumea obiectuală este extrem de bine reprezentată, astfel încât ea invadează sufletul uman. Lumea obiectuală, în manifestările ei de gingăşie şi frumuseţe: (flori, coroane), este marcată de distrugere.

La potenţarea stării tragice concură şi verbele din text, majoritatea statice, la imperfect: dormeau, stăm, era, scărţâiau. Durativul impus de timpul verbelor este completat de două verbe de pseuodomişcare, unul la perfect compus (acţiune încheiată am început) şi celălalt la conjunctiv {să strig). Ele sugerează sentimentul disperării care se naşte în momentul conştientizării unei stări de fapt: universul este un mormânt.

Citit dintr-o perspectivă problematizantă, textul are două părţi: prima strofă pune accentul pe elementul decorativ într-o manieră stilizată – tipic simbolismului bacovian (referirea la eul liric apare o singură dată) şi a doua strofa este o sugestie a stării sufleteşti. Verbul la singular este personalizat, dormea, iar mortul devine “amorul meu de plumb”. Afectivitatea este nulă. încercarea de salvare este iluzorie: “Şi-am început să-1 strig”. Strofa debutează sub semnul tragicului existenţial, generat de dispariţia afectivităţii, dispariţia apetenţei de a iubi. Ideea este sugerată de metaforă Dormea întors amorul meu de plumb. Imperfectul verbului indică o situaţie durativă în momentul vorbirii. Adverbul întors este cuvântul cu sens tragic fiindcă sugerează despărţirea, înstrăinarea: eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. Exterioritatea este susţinută de metafora explicativă, de plumb, dublată de o repetiţie (flori) de plumb. Florile de plumb amor de plumb sugerează identitatea între lumea exterioară florile şi lumea interioară amorul. Eul liric este spectatorul tragic al amândoura. Verbele marchează încercarea disperată de regăsire (încercarea de a iubi din nou). Următorul vers aruncă în neant încercarea de salvare. Stăm şi era două verbe la imperfect – aduc din nou în primul plan eul liric şi lumea exterioară, unite prin disperare: „singur” frig.

Punctele de suspensie între cele două enunţuri opresc comunicarea şi sporesc starea tragică. Amorul din primul vers este aici umanizat în postura de mort: fiinţă intrată în neant. Metafora ultimului vers anulează orice iluzie a salvării. Aripa, ca simbol al zborului, al libertăţii, are o direcţie descendentă, atârnau, dublată de un atribut al încremenirii, de plumb. înstrăinarea, exterioritatea sinelui, privirea în sine ca într-un străin, spectaculosul şi teatralitatea tragică se circumscriu esteticii simboliste. Eul liric este, concomitent, actor şi spectator.

Interpretată ca elegie pe tema morţii, poezia Plumb evidenţiază sentimentul tragic în manieră simbolistă prin proiectarea acestuia într-un univers artificial construit, dimensionat monoton şi branşat la simbolistica plumbului. Starea tragică este marcată prin arsenalul simbolist care ambiguizează mesajul şi relativizează condiţia tragică.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.