Archive for the ‘romantism’ Category

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb argumentare

Basmul cult Povestea lui Harap-Alb argumentare

Basmul cult îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul şi descrierea.
În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu dialogul şi descrierea.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent, antrenându-i curiozitatea.
O trăsătură a basmului lui Ion Creangă o reprezintă tratarea fabulosului în mod realist, poveştile lui Creangă fiind caracterizate printr-o alăturare a miraculosului cu realitatea. Astfel, Spânul se comportă ca un om viclean, esenţa lui demonică, fiind dezvăluită mai târziu. Tot aşa, cele cinci apariţii bizare se comportă, vorbesc şi se ceartă ca nişte săteni humuleşteni; în plus, fiecare schiţă de portret cuprinde o trimitere la fiinţa umană. De altfel, această particularitate a fost numită de critica literară „localizarea fantasticului”.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor binelui.
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de către Spân.
În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile), fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui, a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân), pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş, găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută involuntar la iniţierea eroului, de aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor), făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor, smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata de împărat.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă, etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
„Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul, probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia şi limbajul personajelor.

Relatiile dintre doua personaje studiate intr-un text narativ de Ion Creanga: Povestea lui Harap-Alb

Relatiile dintre doua personaje studiate intr-un text narativ de Ion Creanga: Povestea lui Harap-Alb

„Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru.” (G. Ibrăileanu). Citatul ilustrează şi părerile altor critici literari cu privire la opera marelui prozator român. Autorul „Amintilor din copilărie”, Ion Creangă se remarcă prin stilul său satiric, aluziv şi echivoc, prin scriitura inconfundabilă şi alte elemente de originalitate. Autor a numeroase poveşti şi povestiri, Creangă rămâne nemuritor prin basmele sale, îndeosebi prin „Povestea lui Harap-Alb”, o „sinteză a basmului românesc”, după cum remarca Pompiliu Constantinescu.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, cu acţiuni implicând fabulosul şi supusă stereotipiei care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Ţesut pe universala temă a confruntării binelui cu răul, „Povestea lui Harap-Alb” este frumoasa poveste cultă în care feciorul de împărat – fără nume şi mezin al familiei – va pleca la unchiul său Verde Împărat pentru a moşteni împărăţia, pentru că acesta nu avea decât fete (iar fratele său trei feciori).
Neascultând sfaturile tatălui, ia în drumul său în slujbă pe un Spân, care prin viclenie pune stăpânire pe feciorul de împărat şi acesta jură credinţă şi supunere şi, cu rolurile schimbate – sluga ca stăpân şi stăpânul ca slugă – sub numele de Harap-Alb (slugă albă) merg la Verde Împărat, unde falsul nepot încearcă sa scape de Harap-Alb, supunâdu-l la probe primejdioase pentru a-l pierde. Eroul le va îndeplini pe toate, Spânul va fi demascat iar Harap-Alb va lua în căsătorie pe fata împăratului Roş.
Personajele din basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” (oameni dar şi fiinţe himerice cu comportament omenesc) sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie întotdeauna, în basm, prin victoria forţelor binelui.
Se utilizează triplicarea, dar Creangă supralicitează procedeul, a treia probă (aducerea fetei) conţine alte încercări impuse de Împăratul Roş şi chiar de fată.
Eroul basmului, mezinul craiului, Harap-Alb nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare. El are calităti şi defecte, sugerate şi de oximoronul din numele său. Prin trecerea probelor la care este supus de Spân, răul necesar, pe parcusul călătoriei, una iniţiatică, fiul cel mic al craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat (cu simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei, capacitatea de a-şi respecta cuvântul). Harap-Alb trece astfel de la mezinul craiului cel timid şi ruşinos, cum este descris la început, la un împărat demn de titlul pe care îl poartă şi asta în mare parte datorită Spânului şi încercărilor la care îl supune pe erou. Basmul poate fi considerat astfel un bildungsroman, roman al iniţierii.
Pesonajele aflate în opoziţie sunt uşor de recunoscut şi după nume: Harap-Alb reflectă condiţia duală, rob, slugă (Harap), dar şi originea lui nobilă şi naivitatea sa de la început (Alb); pe când Spânul este, după nume, întruchiparea răului.
„Povestea lui Harap-Alb” dă cititorului impresia că nu doar naratorul, ci şi personajele, par a avea cunoştinţă de scenariul iniţiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. În acest scenariu eroul are de învăţat şi de la Spân, simbol al răului necesar, pentru a-i testa limitele şi a-l ajuta să se maturizeze.
Cu excepţia eroului care este văzut în evoluţie, celelalte personaje sunt reductibile la o trăsătură dominantă, reprezentativă tipologii umane. Spânul este tipul vicleanului, rolul său fiind acela de a-l iniţia (în mod involuntar) pe erou şi de a ajuta cititorul să înţeleagă mai bine tipologia personajului principal prin raportare la personajul antagonist (caracterizare indirectă).
De remarcat este faptul că, deşi lipsit de puteri supranaturale sau de însuşiri excepţionale, personajul principal trebuie să treacă prin încercările la care este supus de Spân cu ajutorul calităţilor sale morale (bunătate, milă, curaj), dar susţinut de o serie întreagă de prieteni. Personajele se individualizează şi prin limbaj, asemănător eroilor humuleşteni din „Amintiri din copilărie”, spunându-se despre Spân că „trăieşte cu adevărat în replici”.
Esenţa basmelor, ideea că binele triumfă întotdeauna în faţa răului, este păstrată şi în „Povestea lui Harap-Alb”, doar că drumul iniţiatic al eroului este mai interesant pentru cititor.
Prin conturarea eroilor săi Ion Creangă demonstrează talentul de creator al unor personaje originale, spontane, pline de umor, ce rămân nemuritoare în sufletele cititorilor. Se spune despre Creangă că îşi înzestrează creaţiile pur fantastice „cu însuşiri sufleteşti şi trupeşti peste măsura omenească”, împrumutându-le o viaţă omenească, una ţărănească şi amestecându-i printre humuleşteni.

Relatia dintre incipit si final intr-un basm: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Relatia dintre incipit si final intr-un basm: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Basmul reprezintă “oglindirea vieţii în moduri fabuloase” (G. Călinescu) sau într-o definiţie standard: basmul este naraţiunea de mare întindere, în care binele luptă împotriva răului cu puteri supranaturale şi învinge întotdeauna.
În lucrarea “Morfologia basmului”, Vladimir Propp, reprezentant al şcolii formaliste ruse, evidenţia o structură a basmului clasic, identificabilă fie în basmul cult, fie în cel popular. Din acesta structură, cele mai importante momente sunt cele care ţin de evoluţia eroului, cum ar fi: călătoria de iniţiere a acestuia către un spaţiu miraculos, peste nouă mări şi nouă tări sau la capătul lumii, semnalarea unei interdicţii pe care eroul o încalcă, pedeapsa primită şi trecerea probelor în urma cărora eroul biruie răul şi devine învingător, dar şi relaţia dintre incipit şi final.
În literatura română o capodoperă a genului este “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, operă ce păstrează elemente ale basmului popular, între care şi structura închisă, marcată de formule narative iniţiale şi finale.
În incipit, după utilizarea formulei “Amu cică era odată…” al cărui rol este de a-l introduce pe cititor într-un univers fabulos, fără a preciza tipul şi spaţiul, este semnalată o lipsă care va fi remediată de catre erou: Împaratul Verde nu are urmaşi şi îi cere fratelui său să i-l trimită pe cel mai destoinic dintre feciori. Dupa eşecul fiilor mai mari, mezinul îşi încearcă norocul şi, sfătuit de Sfânta Duminică, îi cere tatălui său calul, hainele şi hainele de pe vremea când era mire, şi după ce trece proba curajului, la care este şi el supus, porneşte în călătoria de iniţiere nu înainte de a se semnala o interdicţie din partea tatălui: să nu se împrietenească cu omul roşu şi mai cu seamă de cel spân. Pentru că nu reuşeşte să treacă de un haţis întunecos şi se rătăceşte, fiul craiului încalcă interdicţia şi apelează la ajutoul Spânului. Pedeapsa este pe masură: păcălit de Spân, intră într-o fântână de unde nu mai poate ieşi, până ce nu jură credinţă noului stăpân. Fiului craiului îşi pierde identitatea, devine Harap-Alb, slugă a Spânului, iar Spânul este acum fiu de crai. La curtea lui Verde Împarat, Harap-Alb trece trei probe ajutat de Sfânta Duminică, de calul său năzdravan, de cinci monştri simpatici, de regina albinelor şi de cea a furnicilor. El aduce salata din grădina ursului, blana bătută-n pietre scumpe a cerbului şi pe fata Împaratului Roş. Depaşirea probelor îl face învingător, căci fata împaratului îl demaschează pe Spân iar calul îl ucide, Harap-Alb devenind în final împarat.
Tot acest traseu iniţiatic este parcurs de fiul craiului între un incipit şi final simbolice.
Incipitul, prin formula “Amu cică era odată…” , situează naraţiunea în atemporalitate, într-un timp mitologic, fabulos. De asemenea, spaţiul este nedefinit, nu se dau relaţii cu privire la locul în care se află craiul şi cei trei fii ai săi, dar se ştie că eroul va pleca la celălalt capăt al lumii, la unchiul său. Se desluşeşte astfel o primă categorie estetică: miraculosul. Incipitul conţine de asemenea un prim simbol existent în toate basmele, cifra 3, care reprezintă desavârşirea, perfecţiunea (craiul avea 3 feciori, Împaratul Verde avea 3 fete), simbol ce va reapărea pe parcursul acţiunii.
O deosebire între basmul popular şi cel cult o reprezintă faptul că, în cel din urmă, eroul va remedia lipsa, nu mai este chiar din incipit un individ maturizat, model de frumuseţe fizică, morală şi spirituală, ci apare ca un personaj la inceput de drum, neiniţiat. Traseul parcurs de acesta, probele la care va fi supus vor avea rolul de a-l pregăti pentru viaţă.
Finalul basmului înseamnă în primul rând remedierea situaţiei problematice din incipit, prin pedepsirea şi omorârea Spânului, dar şi prin recompensarea personajului pozitiv. Prin urmare, şi în basmul cult, binele iese învingător din lupta cu răul. Dar finalul unui basm cult înseamnă şi sfârşitul procesului iniţiatic al potagonistului, care va deveni împărat, căsătorindu-se cu fata lui Roşu Împarat. Nu întâmplător basmul se încheie cu pedepsirea răufăcătorului, pentru că prezintă mentalitatea omului din popor, conform căreia binele triumfă întotdeauna, iar starea firească este cea de bunădispoziţie şi de optimism.
Formula narativă finală anunţă un ospăţ de dimensiuni simbolice, la care a luat parte şi povestitorul. Rolul acesteia este acela de a readuce cititorul în situaţia iniţială, în lumea reală.
Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră într-un univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană înţelegând, probabil, ca totul este de fapt “o transfigurare în moduri fabuloase a realităţii”.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.