Archive for the ‘romantism’ Category

Trasaturi ale romantismului in Luceafarul de Mihai Eminescu

Trasaturi ale romantismului in Luceafarul de Mihai Eminescu

Romantismul este mişcarea artistică de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) şi noi specii literare (elegia, meditaţia, poemul filosofic). Trăsăturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele excepţionale, cultivarea specificului naţional, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumuseţilor naturii, modalitatea stilistică specifică fiind antiteza.
Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcată de creaţia lui Mihai Eminescu. „Luceafărul” este expresia desăvârşită a geniului eminescian, apărând ca o sinteză a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafărului este mai mult decât alegoria propriei existenţe de poet a lui Eminescu, este totodată simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic în poezia mitului românesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. După mărturisirea autorului însuşi, poemul are ca sursă principală de inspiraţie, basmul popular românesc „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard Kunisch, în călătoria sa prin Ţările Române şi publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de călătorie.
Problema geniului este privită de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu, care este capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în sfera obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă, „Luceafărul” este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nespusă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit ca o văpaie din propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei literare, „Luceafărul” este un poem filozofic, în care pastelul, idila, elegia şi meditaţia reliefează, în formule artistice variate, adâncimea simţirii şi a cugetării poetice. Semnificaţia alegoriei este că pământeanul aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii.
Forma introductivă este aceea tradiţională a basmului popular. Următoarele strofe înfăţişează iubirea ce se înfiripă între reprezentanţii celor două lumi diametral opuse: „-O, dulce-al nopţii mele domn, / De ce nu vii tu? Vină!”. Atracţia îndrăgostiţilor unul către celălalt, este sugerată mai întâi de o chemare, menită să le scoată în relief dorul şi puterea sentimentului. Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer şi mare, asemenea lui Neptun, ca un „tânăr voievod”, totodată „un mort frumos cu ochii vii”. În această ipostază angelică, Luceafărul are o frumuseţe construită după canoanele romantice : „păr de aur moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii”. În contrast cu paloarea feţei sunt ochii, care ilustrează prin scânteiere viaţa interioară.
Fiinţele superioare au posibilitatea de a-şi depăşi condiţia, de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafărul se aruncă în mare şi prefăcut într-un tânăr palid cu părul de aur şi ochii scânteietori, purtând un giulgiu vânăt pe umerii goi şi un toiag încununat cu trestii, pătrunde în camera fetei. Mediul fizic al luceafărului, „sfera mea”, este unul ideal, situat în afara timpului şi spaţiului, deschis spre necuprins, supus mişcării de coborâre şi de înălţare, asemenea năzuinţei fetei de împărat către idealul erotic, dar şi prin atracţia Luceafărului spre lumea terestră. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, cea de-a doua metamorfoză este circumscrisă demonicului, după cum o percepe fata : „O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arată”. Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: părul negru, „marmoreele braţe”, „ochii mari şi minunaţi”.
Luceafărul aparţine unui mediu fizic şi moral înalt. „Eu sunt luceafărul de sus”, unde epitetul locuţional „de sus” nu trebuie să fie interpretat în sens strict fizic, ci în înţeles moral. El nu precizează doar poziţia spaţială, ca astru, a lui Hyperion faţă de pământ şi faţă de pământeni, cât mai degrabă sugerează conştiinţa de sine a geniului, orgoliul său. Omul de rând este incapabil să-şi depăşească propria condiţie. Fata îi cere Luceafărului supremul sacrificiu, iar hotărârea de jertfă supremă luată de Luceafăr este exemplară pentru ipostaza de erou-titan, care traversează etape dramatice, specifice patimei spre absolut.
Partea a doua a poemului, cu idila dintre Cătălina si pajul Cătălin, simbolizează repeziciunea cu care se stabileşte legătura sentimentală între exponenţii lumii inferioare. Este o alta ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafăr, Cătălin devine întruchiparea mediocrităţii. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul Luceafărului, pentru care motivele şi simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Partea a treia a poemului proiectează călătoria Luceafărului în Cosmos, prin sferele cereşti şi convorbirea cu Demiurgul, forţa supremă a universului. Călătoria Luceafărului în spaţiul cosmic dezvăluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstracţiile.Trăsăturile lumii lui Hyperion sunt infinitul şi eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. Spaţiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă, pe linia timpului, în cursul căreia el trăieşte în sens istoria creaţiunii.
Este descrisă imaginea spaţiului celest şi a drumului către Demiurg sugerând ideea că Hyperion este mai presus de spaţiu şi timp. Predicatul „porni” urmat de subiectul „Luceafărul” dinamizează tabloul, dându-i dintr-o dată amploare. Inversiunea topică : „a lui aripe”, imperfectul verbelor : „creşteau”, „treceau”, alături de determinările adverbiale şi substantivele : „în cer”, „căi de mii de ani” sugerează măreţia eroului şi nemărginirea spaţiului său.
Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene, concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă decât prin credinţă, devotament şi sacrificiu. Însă cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibilă pentru Demiurg, întrucât Hyperion participă la fiinţa lui ca o parte a unui tot şi a-i întrerupe existenţa ar însemna să se anihileze pe el însuşi. Mai departe, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului, a verbului creator: „Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Să-ţi dau înţelepciune?”; a geniului militar : „Îţi dau catarg, / Oştiri spre a străbate / Pământu-n lung şi marea-n larg”. Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion rămâne în înaltul cerului, pătrunzând cu detaşare izbăvirea.
Poem romantic prin temă şi motive, „Luceafărul” dezvăluie tipul eroului de excepţie, al titanului şi al geniului absolut. „Luceafărul” este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular, acela al zburătorului şi prin însuşi ceremonialul erotic, desfăşurat într-o natură feerică. Ţesătura textului poetic este sprijinită de antiteză, potenţându-se astfel incompatibilitatea dintre cele două lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obţinut prin simplificare şi concentrare, o expresie de maximă precizie. Versurile, grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane, cuceresc prin eufonie şi muzicalitate.
Cu o extraordinară capacitate de a înveşmânta cugetarea în „cuvântul ce exprimă adevărul”, cel mai mare creator de limbă poetică românească creează expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite. Substanţa stilului este metaforică. Categoriile gramaticale(substantivul şi verbul, mai ales) primesc virtuţi poetice deosebite.
Astfel, desprindem mai întâi, în concordanţă cu afirmaţia lui Eugen Simion în „Prefaţă” la volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trăsăturile directe, integrate în alcătuirea depărtării, şi apoi pe cele derivate. Această categorie poetică este plină cu forme şi structuri vizuale, fie de-a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de ansambluri structurale, implicit şi al acelora pe care le oferă depărtarea. La Eminescu, ea se dirijează nu numai în ordinea spaţiului, alcătuire care se adresează direct ochiului, ci şi a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuiţiilor sale originare. Observăm centrarea lui Eminescu, ca natură, în zona categorială a depărtării – unde îşi stabileşte focarul întregii sale radiaţii. Aceasta s-ar cuprinde şi ea, deopotrivă în întregul univers, în vastul volum interior al poetului. Putem spune că Eminescu priveşte lucrurile nu numai de foarte de sus şi de foarte departe, ci si de foarte din adânc spiritual.
Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogăţit romantismul european, iar prin muzicalitatea fascinantă a prefigurat simbolismul.

Relatiile dintre doua personaje in nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

Relatiile dintre doua personaje in nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

În literatura română, numeroşi scriitori au abordat nuvela, începând cu secolul XIX. Prima operă aparţinând acestei specii literare este “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, care a rămas o adevărată capodoperă.
Apărută în anul 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”, nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este romantică prin temă (prezentarea unui episod din istoria Moldovei, cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul), prin construcţia personajelor, prin sursele de inspiraţie utilizate.
Fiind o nuvelă, accentul este pus pe conturarea unor ersonaje complexe. Cele două personaje care se constituie într-un cuplu în acestă nuvelă sunt domnitorul şi soţia sa, doamna Ruxanda, personaje romantice construite pe baza antitezei. Alexandru Lăpuşneanu evoluează liniar şi are un destin tragic; el s-a căsătorit cu fiica lui Petru Rareş, domniţa Ruxanda, pentru a-şi legitima pretenţiile la tron şi pentru a atrage asupra sa ceva din faima bunicului acestuia, neuitatul Ştefan cel Mare. Domniţei i se face un portret remarcabil, cu amanunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă dovadă de blândeţe, bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi tiran.
Domnitorul intră în acţiune încă din incipit, când se evidenţiază şi motivaţia acestuia de a-şi recăpăta tronul, pierdut prin trădarea boierilor săi, faţă de care se arătase ataşat şi generos în prima domnie. Personalitatea protagonistului se dezvăluie treptat căci, după ce îşi exprimă voinţa de neclintit, tenacitatea, fermitatea şi energia în realizarea scopului propus, dovedeşte şi o capacitate de disimulare (evidenţiată în scena de la mitropolie, când reuşeşte să-i convingă pe boieri că remuşcările sale sunt sincere şi să vină la curte), o inteligenţă politică desăvârşită prin spiitul vindicativ, un umor macabru când îi promite soţiei sale un “leac de frică”, concretizat ulterior într-o piramidă din capete de boieri. Lăpuşneanul este şi viclean, când îşi propune să se folosească de cei care îl înconjoară pentru a-şi atinge obiectivul.
Doamna Ruxanda are, în structura administrativă şi politică a Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în acea epocă în societate. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ precum Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea de a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi, aceasta e relativ respectată, căci Doamnei supuse şi evlavioase i se promite un “leac de frică”.
Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a determinat-o să îşi “lase fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se umilească profund:”Ruxanda căzu la picioarele lui”. Respectul, încrederea şi admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din apelativele :”bunul meu domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta esti prea puternic” şi din declaraţii “Dumnezeu ştie căt te iubesc!”, la care Lăpuşneanul rămâne complet insensibil, rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi provoacă lesinul domniţei, domnitorul este sarcastic:”Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”.
Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin să se afirme: retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul, răpus de o boală teribilă, constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească dacă Dumnezeu îl va salva; dar domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită repede promisiunea facută, ameninţând cu moartea pe cei care l-au călugărit. Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea din încăperea unde se afla soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi Stroici, este îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului ei, proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a comite un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul Teofan, care îi spune că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea face mult rău şi de acum înainte. În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa otrăvită domnitorului, care moare în chinuri groaznice.
Prin urmare, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu romantic: dacă domnitorul e dur, tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă, sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în antiteză şi formează un cuplu devenit celebru în literatură.

Particularitatile de constructie a unui personaj intr-o nuvela studiata Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

Particularitatile de constructie a unui personaj intr-o nuvela studiata Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii, cu o acţune riguros construită în conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine individualizate. Spre deosebire de povestire, cu care se confundă adeseori, nuvela are următoarele trăsături definitorii: construcţia subiectului este riguroasă, personajele sunt deja caractere formate, accentul este pus pe construcţia personajelor, nu pe acţiune, iar timpul şi spaţiul sunt clar delimitate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, prima şi cea mai importantă fiind nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” a lui Costache Negruzzi. Aceasta este istorică prin temă şi din perspectiva formulei estetice cu elemente clasice.
Titlul nuvelei face referire la personajul principal, anticipând conflictul şi importanţa personajului în operă.
Opera este împarţită în patru capitole, fiecare având câte un moto semnificativ care accentuează conflictul dominant. În centrul nuvelei, scriitorul îl aşază pe Alexandru Lăpuşneanu , domnul Moldovei, acţiunile prezentate cât şi celelalte personaje având rolul de a reliefa caracterul personajului principal.
„Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile Despotului, fugind la Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea acum să izgonească pre răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.” Astfel, Lăpuşneanu „intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. „
Alexandru Lăpuşneanu este un erou romantic prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, caracter realizat pe baza antitezei romantice. Cu alte cuvinte, Lăpuşneanu este un personaj excepţional pus în situaţii excepţionale. Spre deosebire de „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche) din care s-a inspirat Negruzzi), în care este prezentat domnitorul Lăpuşneanu, în nuvela lui Negruzzi este prezentat personajul cu acelaşi nume. Autorul păstrează date istorice, cum ar fi anumite scene şi replici (scena ospaţului, piramida). Abaterile de la documentele istorice sunt intenţionate şi au rol în construirea personajului) boierul Moţoc murise înainte de întoarcerea in ţară a lui Lăpuşneanu, Spancioc şi Stroici fugiseră din ţară în Polonia, uciderea lui Moţoc e inspirată din moartea unui domnitor grec linşat de popor).
Dialogul constituie în opera lui Negruzzi o soluţie artistică folosită cu scopul de a pune în evidenţă evoluţia psihologică a personajului.
Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca un fulger”, „meditează vreo nouă moarte”) şi celelalte personajue, şi indirect, prin intermediul dialogului, monologului, gestualităţii şi comportamentului.
Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei (omorârea boierilor, „leacul de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă tiania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii boierilor.
Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu întâlneşte solia formată din Moţoc, Veveriţei, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic dintre domn şi boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui Lăpuşneanu, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei, impunându-şi ferm autoritatea.
Lăpuşneanu îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la început, este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului, care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie.”
Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanu, ca răspuns la vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu […] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.”
Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc pentru încercarea de a-l înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze blăstemurile norodului”. Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului.
Partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe printr-o linişte şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică.
Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantică şi contrastul din scena uciderii celor 47 de boieri.
Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi sunt foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la faţă, şi ca racla sfântului ar fi tresărit.”
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui Lăpuşneanu („El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului, simţind părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât umilinţa, cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa morţii.
Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi trădează atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi această scenă sângeroasă”.
În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se îndepărtează de spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei limbi internaţionale”. (G. Călinescu)

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.