Archive for the ‘romantism’ Category

Romantismul in Luceafarul de Mihai Eminescu

Romantismul in Luceafarul de Mihai Eminescu

Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar, într-un gen, într-o specie:

Această capodoperă a poetului nepereche a apărut în 1883, în “Almanahul Societăţii Academice Social-Literare România Jună” din Viena şi a fost reprodus în revista “Convorbiri literare”.

“Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume, mijloace artistice. El se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric.

De asemenea, poemul este romantic prin amestecul genurilor literare (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor: meditaţia filozofică, idila, pastelul, elegia.

Viziunea despre lume:

Aceasta este exprimată prin tematică, prin opinia poetului despre relaţia dintre geniu şi societate, prin alternarea planurilor terestru-cosmic, prin antiteze, prin complexitatea motivelor literare, prin sursa de inspiraţie (basmul românesc “Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch). Deci este o viziune romantică despre lume a lui Mihai Eminescu.

Teme şi motive romantice:

Tematica poemului eminescian este complexă: iubirea, natura, timpul, lumea cosmică, condiţia umană, condiţia creatorului de geniu. Iubirea este prezentată în două ipostaze: terestră (cuplul Cătălin şi Cătălina) şi cosmică (fata de împărat şi Hyperion). Cadrul natural este agreabil, protector, plin de armonie. Timpul este efemer, raportat la condiţia umană şi infinit pentru univers. Lumea cosmică este în opoziţie cu lumea terestră, exponenţii lor (luceafărul, respectiv fata de împărat) fiind în relaţie de incompatibilitate. Omul este muritor, îşi realizează visurile, dar geniul rămâne nemuritor, singur, fără să fie iubit şi fără să iubească.

Motivele romantice sunt terestre: marea, castelul, teiul; cosmice: luceafărul, stelele, cerul, luna şi cele specifice romantismului: visul, somnul, îngerul, demonul, zborul cosmic.

Compoziţia textului poetic; semnificaţiile poemului:

      Titlul poemului este motivul central, luceafărul, (substantiv articulat), simbol al lumii nemuritoare, al omului superior, al geniului care, prin solitudinea şi nefericirea sa, este în opoziţie cu omul comun.

Titlul uneşte două mituri: cel românesc, al stelei căzătoare şi cel grecesc, al lui Hyperion (“cel ce umblă pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului romantic.

“Luceafărul” are 98 de catrene şi cuprinde patru tablouri poetice.

Incipitul este o formulă tipică de basm: “A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată” şi face parte din primul tablou, în care se realizează şi portretul fetei de împărat unică prin frumuseţea ei exprimată cu ajutorul unui superlativ popular: “O prea frumoasă fată”, a epitetului”mândră”, a unei duble comparaţii ce-i evidenţiază puritatea, inocenţa: “Cum e Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”.

Primul tablou se desfăşoară în plan terestru şi cosmic, înfăţişând povestea de iubire dintre prinţesă şi luceafăr. Semnificaţia alegoriei este că fata pământeană aspiră spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialităţii.

La chemarea fetei (din strofa-refren a poemului) “Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează !”, luceafărul se metamorfozează de două ori, luând chipul unui prinţ (pentru a fi de acelaşi rang cu ea). Prima întrupare este din cer şi mare (opoziţie cosmic-terestru) şi reprezintă o ipostază angelică (“înger”), cea de a doua este din soare şi noapte (antiteză) şi redă ipostaza demonică (“demon”). Luceafărul, tot într-o strofă-refren, îi cere fetei să-i fie mireasă în lumea lui. Aceasta, având o senzaţie de disconfort, îl respinge de fiecare dată: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”…“ Privirea ta mă arde”.

Relaţia de incompatibilitate este ilustrată în versurile: “Au nu-nţelegi tu oare/ Cum că eu sunt nemuritor/ Şi tu eşti muritoare ?”

Fata de împărat îi cere luceafărului sacrificiul suprem, acela de a fi muritor ca şi ea. El acceptă, dar trebuie să ceară dezlegare de la părintele său.

Al doilea tablou poetic redă idila dintre doi pământeni Cătălina (fata) şi Cătălin (“băiat din flori şi de pripas”), exprimând ideea că relaţiile de dragoste dintre exponenţii aceleiaşi lumi se realizează cu uşurinţă, sub forma ludică (a jocului). Cătălina are însă “visul de luceferi”, aspiră spre absolut; Cătălin este întruchiparea mediocrităţii pământene şi opusul luceafărului.

Idila se desfăşoară în plan terestru, stilul fiind glumeţ, familiar (nu sobru, ca în partea întâi sau a treia).

Cel de-al treilea tablou este proiectat în planul cosmic şi surprinde călătoria interstelară (“Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer de stele”), zborul cosmic al luceafărului, al lui Hyperion, către Demiurg.

Din dialogul celor două entităţi veşnice reiese că Hyperion doreşte să fie muritor pentru “O oră de iubire”, că părintele sau îi înfăţişează soarta omului trecător, care are parte de noroc, de dragoste, dar şi menirea lor în univers, ca exponenţi ai lumii eterne. Apoi, Demiurgul îi propune demnităţi: să fie poet, înţelept, comandant de oşti, împărat, însă încheie cu sentinţa: “Dar moartea nu se poate”. Ultimul sfat al părintelui este ca luceafărul să-şi îndrepte din nou privirea spre “acel pământ rătăcitor” pentru a reconsidera condiţia umană.

Ultimul tablou poetic se desfăşoară în plan terestru şi cosmic prezentând un peisaj romantic, dominat de parfumul florilor de tei, de linişte, de intimitate, de razele lunii şi cuplul de îndrăgostiţi, doi muritori care-şi mărturisesc iubirea. Fata nu-l mai cheamă pe luceafăr, îi cere doar să-i lumineze destinul, să-i fie steaua călăuzitoare, iar Hyperion nu se mai metamorfozează adresându-i –se cu dezamăgire : ”Ce-ţi pasă  ţie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”

Strofa finală este catrenul-cheie care descifrează alegoria poemului : prin antiteză este conturată lumea mică, a muritorilor, exprimată prin metafora “cercului strâmt” în care oamenii au parte de soartă, de noroc, de dragoste şi sfera/ lumea veşnică în care luceafărul ( omul superior, geniul) rămâne “nemuritor” (prin rostul, rolul, creaţia lui ) şi “rece” (lipsit de afectivitate, singur, izolat, trist). Astfel, geniul se izolează îndurerat de lumea comună, de nivelul terestru, asumându-şi destinul de esenţa nepieritoare. Omul comun, incapabil să-şi depăşească limitele, rămâne ancorat în “cercul strâmt”, simbol al vremelniciei.

Relaţiile de opoziţie şi de simetrie:

Relaţiile de opoziţie se pot ilustra prin antiteza dintre geniu şi omul comun, dintre planul terestru şi cel cosmic. Între omul superior/ geniu şi omul comun este o relaţie de incompatibilitate evidentă. Atitudinea geniului este una de interiorizare, de asumare a eternităţii, de seninătate şi detaşare, de dispreţ faţă de incapacitatea omului pieritor de a-şi depăşi condiţia limitată.

Perechile în antiteză sunt, prin urmare: luceafărul-Cătălin; Demiurgul-Cătălin. Geniul este reprezentat de Hyperion şi de părintele său (nemuritori), omul comun- de Cătălin şi Cătălina (fiinţe efemere).

Relaţiile de simetrie se observă la nivelul compoziţiei: planul terestru şi cosmic interferează în primul şi ultimul tablou, în timp ce al doilea tablou se petrece doar în plan terestru, iar al treilea, numai în plan cosmic.

Mijloacele artistice; expresivitatea limbajului:

La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei şi a antitezelor (procedeu romantic, frecvent în lirica eminesciană), dar şi a metaforelor (“palate de mărgean”, “cununi de stele”), a hiberbolelor din metamorfozele luceafărului, a epitetelor (dintre care nu lipseşte “dulce”, preferat de poet), a comparaţiei (din portretul fetei), a personificării luceafărului.

La nivel lexico-semantic şi morfo-sintactic, în poem sunt forme arhaice care accentuează atmosfera de basm, interjecţii în dialogul celor doi pământeni, verbe la perfect simplu şi conjunctiv care susţin oralitataea stilului.

Exprimarea unei opinii argumentate:

Opinia mea este că “Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema romantică a locului pe care îl ocupă geniul în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele simbolice, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări, simboluri.Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului / omului superior, în lume, văzut ca o fiinţă solitară, nefericită, în antiteză cu omul comun.Aşa cum afirma şi Kunisch, luceafărul “n-are moarte, dar n-are nici noroc”.

Raportul autor-eu liric se poate exprima aşa cum l-a interpretat criticul literar Tudor Vianu, care considera că personajele poemului sunt “voci” sau “măşti” ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează în diverse ipostaze lirice: sub chipul lui Hyperion, simbol al geniului, sub cel al lui Cătălin, care reprezintă aspectul teluric al bărbatului, dar şi sub înfăţişarea Demiurgului care exprimă aspiraţia spre impersonalitatea univesală sau chiar sub înfăţişarea Cătălinei, muritoarea care tânjeşte spre absolut.

Poem-capodoperă, “Luceafărul” reprezintă o sinteză a creaţiei lirice eminesciene, deoarece ilustrează prin teme, motive, atitudine, elementele de imaginar poetic, procedeele artistice cultivate, muzicalitatea elegiacă, meditativă a catrenelor (măsura versurilor de şapte-opt silabe, ritmul iambic, rima încrucişată), viziunea romantică despre lume a “Luceafărului poeziei româneşti”, Mihai Eminescu.

“Luceafărul” a intrat în Cartea Recordurilor în anul 2009 pentru meritul de a fi cel mai lung poem de dragoste din literatura universală.

Floare Albastra de Mihai Eminescu

Poemul Floare Albastra , a fost publicat in revista  Convorbiri literare  in 1873 , este o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete.
Viziunea romantica e data de tema , de motivele literare , de atitudinea poetia , de asocierea speciilor : poem filozofic ( meditatie) , egloga ( idila cu dialog) si elegie.
La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii  pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului.
Floare albastra  isi are punctul de plecare in mitul romantic al aspiratiei catre idealul de fericire , de iubire pura , intalnit si la Novalis sau Leopardi. Motiv romantic  de larga circulatie europeana , floarea albastra  simboliza la Novalis “tendinta spre infinit”.Simbolul florii albastre , regasit si in alte texte eminesciene ,  Calin (file din poveste ,  Sarmanul Dionis ,  reprezinta aspiratia spre fericire prin iubire.
In creatia eminesciana ,  albastrul este culoarea infinitului , a marilor departari , a idealului , iar  floarea simbolizeaza viata .
Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii:eternitate/moarte , temporalitate/viata,masculin/feminin, detasare apolimica/traire dionisiaca,abstract/concret,vis/realitate,aproape/departe,atunci/acum.
Compozitia romantica  se realizeaza prin alternarea a doua planuri de fapt confruntareaa doua moduri de existenta : lumea abstractiei si a cunoasterii absolute , infinte – lumea iubirii concrete si a cunoasterii terestre . Cele doua lumi li se asociaza doua ipostaze umane ( masculin-feminin)
Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei , care exprima termenii antinomici ( lumea lui – lumea ei ), punctat de cele doua reflectii ulterioare ale barbatului.
Prima secventa poetica (strofele I-III) înfățișează lumea rece a ideilor ,  lumea lui.Monologul fetei începe cu reproșul plasat la inceputul poeziei. Tonul adresarii este familiar.
Avertismentul final “NU cata in departare/ Fericirea ta iubite!”  desi este rostit pe un ton sgalnic , cuprinde un adevar : implinirea umana se realizeazadoar prin iubire , in lumea terestra.
Izolarea , singuratatea,aspriatia spre cunoasterea absoluta si imposibilitatea fericirii terestre sunt atribute ale geniului.
A doua secventa poetica (strofa a patra) constituie  meditatia barbatului  asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Notarea unei stări de spirit  ” Eu am ras , n-am zis nimica ”  se realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului , verbe si pronume la persoana I singular “eu”,”am ras”,”n-am zis”.
A treia secventa poetica  ( strofele V-XII) : Monologul fetei continua cu o chemare la iubire in lumea ei , planul terestru  “Hai in codrul cu verdeață..” . Refacerea cuplului adamic ( iubirea paradisiaca ) necesita un spatiu protector , paradis terestru si un timp sacru.
Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice frecvente in erotica eminesciana : codrul, izvoarele, valea, balta , luna, etc. Natura de inceput de lumea are atributele salbaticiei in viziune romantica.
Femeia este o aparitie de basm , sagalnica , senzual-naiva si cu gesturi gingase.
Chemarea la iubire urmeaza un scenariu: descrierea naturii umanizate , invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotica, “incercarea” iubirii pe un fir de romanita , portretul fetei ca o zeitate terestrea, gesturile de tandrete, sarutul , imbratisarea , intoarcerea  in sat , despartirea.
Spre deosebire de alte idile eminesciene , aici femeia este aceea care adreseaza chemarea la iubire; ea incearca atragerea barbatului in paradisul naturii , ca aspiratie spre refacerea cuplului adamic.
Ultima secventa poetica (strofele XIII-XV) este a doua interventie a vocii lirice din strofa a patra , continuare a meditatiei barbatului asupra acestei iubiri trecute pe care o proiecteaza acum in ideal si amintire .Cadrul obiectiv al idieli se incheie cu despartirea.
Trairea dionisiaca , simbolizata de ipostaza feminina , este inlocuita de detasarea apolinica (ipostaza masculina) si de asumarea sentimentului de tristețe.Contrastul dintre vis si realitate , ca si incompatibilitatea dintre cele doua lumi care o clipa s-au întâlnit in iubire pentru ca apoi sa se reașeze in limitele lor sunt sugerate de versul final , de o dulce tristețe:“Totuși este trist in lume!”
Limbajul poetic  din prima etapa de creație sta sub semnul “podoabelor retorice” .Imaginarul poetic se realizează cu ajutorul unei diversități de figuri de stil .
Concluzie: Dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeana , intr-o viziune lirica proprie , poemul Floare albastra  reprezinta o capodopera a creației eminesciene din etapa de tinerețe purtând in germene marile teme si idei poetice dezvoltate mai târziu inLuceafărul.

Eseu Floare Albastra

  1. Poezia a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873. Este una dintre cele mai reprezentative poezii care taratează tema iubirii, dar care în acelaşi timp pune în evidenţă locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire eminesciană.
            Specia literară: este egloga, dar are şi caracter de meditaţie datorită finalului.
    Idila = operă lirică în care se conturează un tablou din viaţa rurală, evidenţiindu-se atitudinile oamenilor în plan erotic.
    Egloga = idilă cu dialog
    Meditaţia = specie lirică filozofică, dezvoltată mai ales în romantism, centrată pe motive reflexive
  2. Comentariul
    1. Tema:
               tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a timpului (meditaţia din final se referă la problema trecerii ireversibile a timpului).
    2. Semnificaţia titlului:
                 Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre, caracteristic romantismului. Acest mit este preluat din opera scriitorului german Novalis (Heinrich von Ofterdingen) şi se referă la dorinţa de cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal este iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.
    3. Compoziţia textului:
                 Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii (strofele 1-3 şi 5-12), celălalt al bărbatului (strofele 4, 13-14). Strofa a patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face legătura între cele două moduri de a înţelege lumea. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire, în timp ce bărbatul este un contemplativ, preocupat să atingă absolutul. Primul plan poate fi considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al departelui”. Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la opoziţia dintre lumea naturală, instinctuală în care îl invită femeia, şi lumea ideilor şi misterelor la care visează eul liric. Planul feminităţii are forma unui monolog, alcătuit dintr-un reproş (prima parte), apoi dintr-o provocare inocentă, dintr-o încercare de seducţie. Planul bărbatului are dublu rol: fixează „povestea” în interiorul unei amintiri şi conferă poeziei caracter de meditaţie. Senzaţia de poveste evocată este dată de prezenţa în text a eului liric prin intermediul pronumelui personal de persoana I: „eu”, „netezindu-mi”, „albastra-mi”, „iubirea noastră” şi a verbelor la indicativ: „eu am râs”, „n-am zis”, „stam”, „a murit”. Aceste detalii, completate de exclamaţii meditative: „Ah! Ea spuse adevărul”, „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”, „Floare-albastră! Floare-albastră!” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a bărbatului.
                 Timpul trecut al verbelor subliniază aceeaşi idee. Datorită acestor elemente se creează senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă care poate fi extins la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare prezent se dovedeşte a fi în final doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii pierdute. Moartea poate fi reprezentată în text de lucrurile abstracte spre care tinde eul liric. Acestea sunt considerate zadarnice de către iubită care în locul acestei lumi a eternităţii „cerurilor înalte”, cu „stelele” şi „norii” lor, a mormintelor civilizaţiei egiptene din„piramidele-nvehite”, îi oferă „codrul cu verdeaţă”, adică viaţa.
      Nivelul ideatic:
                 Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul femeii descrie înstrăinarea treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra simte că datorită preocupărilor abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl avertizează că fericirea nu stă în„câmpiile asire” şi în „piramidele-nvechite” ci în iubirea ei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”. Bărbatul nu o înţelege, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv pentru care o tratează cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită: „Eu am râs, n-am zis nimica.” Aceasta încearcă să-l atragă în mijlocul naturii protectoare, reprezentată în lirica eminesciană de codru: „Hai în codrul cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi fericirea. Poezia respectă scenariul idilei eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu jocul iubirii şi sfârşeşte cu despărţirea. Universul în care încearcă să-l atragă este unul tentant. Elementele descrise prin intermediul epitetelor „prăpastia măreaţ㔄balta senin㔄trestia lină” şi personificării: „Und-izvoare plâng în vale” alcătuiesc un peisaj paradisiac din care nu pot lipsi unele dintre motivele principale ale creaţiei eminesciene, cum ar fi teiul şi luna. Acest cadru se află în antiteză cu cel sugerat la început, unde stelele, norii, întunecata mare şi piramidele învechite, simboluri ale infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract, incompatibil cu jocul iubirii. Iubita are de asemenea trăsături care o pun în antiteză cu imaginea masculină, redate prin comparaţia: „Voi fi roşie ca mărul” şi prin epitetul metaforic „de-aur părul”. Femeia este o prezenţă vie, aflată în antiteză cu imaginea palidă a bărbatului. Jocul iubirii este descris cu ajutorul expresilor populare care conferă un farmec aparte textului: „Voi cerca de mă iubeşti.”„Să-ţi astup cu dânsul gura.”„De mi-i da o sărutare”. Limbajul popular este cel care autohtonizează peisajul, care îl face să nu fie un simplu colţ de rai: „stâncă stă să se prăvale”,„Vom şedea în foi de mure.” Limbajul popular face distincţia şi între cele două viziuni despre viaţă situate în antiteză în poezie. Limbajul femeii care vede fericirea în iubire, diferă de cel al bărbatului care alege meditaţia.
                   După prezentarea acestui paradis terestru şi a posibilei poveşti de iubire, ni se prezintă şi sfârşitul ei trist. Tonul ultimelor strofe este unul meditativ, în care eul liric meditează asupra problemei timpului care nu îi mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Iubita, care capătă semnificaţia florii albastre dispare, şi o dată cu „dulcea minune” se stinge şi iubirea chiar înainte de a se împlini. În ultima strofă eul liric îşi cheamă iubita, dar această chemare este una zadarnică deoarece timpul nu mai poate fi recuperat şi clipa de fericire rămâne pentru totdeauna pierdută: „Totuşi… este trist în lume!”. Adverbul de mod cu înţeles concesiv pare nepotrivit în acest context, dar el este cel care sintetizează cel mai bine drama îndrăgostitului. În ciuda faptului că se doreşte împlinirea prin intermediul iubirii, aceasta nu mai este posibilă datorită ireversibilităţii timpului.
      Nivelul prozodic:
                  ritmul este trohaic, rima îmbrăţişată, versuri scurte de 8 silabe. Ritmul oferă de obicei muzicalitate textului.
StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.