Archive for the ‘realism’ Category

Relatiile dintre doua personaje dintr-un roman postbelic de Marin Preda.

Relatiile dintre doua personaje dintr-un roman postbelic de Marin Preda.

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin Moromeţii un roman original, cu o viziune modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este alcătuită din două volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar următorul în 1967. Cele două părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului românesc de-a lungul unui sfert de secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-Gumeşti.
Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu – este cea a familiei, care, din cauza lipsei comunicării dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul acestei gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic transformările din satul românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale de către regimul comunist.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura noastră. Nu este o fiinţă rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează inteligenţă, ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj exponenţial, reprezentând concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea principală în familia sa, pe care încearcă să o întreţină cu ajutorul cultivării pământului.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul familiei. Sarcina principală a lui Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica, principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul mioritic, aşa cum, prin Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din prima parte a volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei, implicit în ochii tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale, stând pe jos, pentru că nu avea scaun. Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe care îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta susţine ca învăţătura nu îi aduce niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie contrazis în vreun fel. Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu scop corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să vină la masă, îi spune la un moment dat: „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii, acesta îşi cenzurează orice gest. La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa audă că fiul său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în capacităţile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde în timp ce încerca să recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a dus tocmai la slăbirea relaţiilor dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la Bucureşti.
În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre Moromete şi Niculae trece în prim-plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi diferite: În Moromeţii, interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, ei devin reflectori: motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării spontane de o lume, ci şi ca filosofie de existenţă. ( Nicolae Manolescu )
Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari şi îl va retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci se va produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea parentală, ci şi pe cea în sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „îl vezi cum îi ia altul vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”. Acum un antimoromeţian ca filosofie a existenţei, Niculae Moromete va ajunge activist de partid, adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi fiu capătă acum sensul unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă concepţia tradiţională faţă de pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea a socalismului. Apărându-şi principiile modului său de viaţă, Moromete polemizează cu „noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat în convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?…” Protestul tatălui său, care apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are niciun ecou în sufletul tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de autoritate parentală şi ajunge sa fie el însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia: „crede că el (Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea trebuie să-l asculte”.
Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae îşi continuă studiile, devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat. Moromete îşi va trăi ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot mai rupt de lume. Marea înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi, criza sa atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui său, Niculae află de la sora sa, Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese încet, fără de a suferi de vreo boala. Tânarul are remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu are linişte până când imaginea acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Conflictul dintre cei doi va fi soluţionat, se vor împăca în visul lui Niculae. În acest deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru care lipsise de la bun început relaţiei dintre cele două personaje; mezinul reuşeşte în final să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de afecţiunea pe care i-o poartă.
Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci comunicarea deficitară a dus la o ruptură nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai mult dramatism situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului, remuşcările pe care le are Niculae pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de greşelile sale. Un consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai după moartea lui Moromete. Trufia lui Moromete, incapacitatea celor doi de a comunica unul cu celălalt, diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul fiecăuia de a ajunge la un compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.

Conditia taranului intr-o opera epica Morometii de Marin Preda

Conditia taranului intr-o opera epica Morometii de Marin Preda

Până la apariţia romanului modern în literatura română, una dintre temele dominante este cea rurală, prezentarea lumii satului românesc, fie în maniera idilică (Duiliu Zamfirescu), fie în manieră realistă (I. Slavici, L. Rebreanu). Într-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică, a dominat secole de-a rândul, figura ţăranului a reprezentat o sursă de inspiraţie majoră. Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care oferă reperele unei tradiţii solide în evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală. În romanul “Ion” al lui Liviu Rebreanu, este prezentată drama unui ţăran ardelean care trăieşte într-o societate pentru care pamântul e, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale. Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul “Ion”, îşi găseşte o replică peste timp în romanul “ Moromeţii”, al lui Marin Preda. Naturii primare, tumultuoase, a lui Ion i se opune Ilie Moromete, “cel din urmă ţăran”, aşa cum l-a numit Nicolae Manolescu, fire histrionică şi contemplativă care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţial, ci pentru a scăpa de teroarea timpului.
Satul lui Marin Preda din primul volum este un univers închis, refractar la noul ce vine dinafară şi urmând ritmurile eterne ale naturii, ciclurile biologice.
Romanul “Moromeţii”, de Marin Preda, a cărui originalitate stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale, prezintă povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, ce cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adânca şi mai ales simbolică destramare.
Ilie Moromete este unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura noastră. Destinul său ilustrează o “temă fundamentală”, şi anume dispariţia clasei ţărăneşti. Caracter puternic, natură complexă, inteligenţă nativă, Ilie Moromete (al cărui prototip este Tudor Calaraşu, tatăl autorului) “simbolizează lumea ţărănească şi valorile ei durabile”. El este, în acelaşi timp, singurul ţăran filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu, fiind relevante pentru firea sa reflexivă. El este un om raţional în ceea ce priveste atitudinea sa faţă de pământ. Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, lăcomia pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale şi spirituale. Spre deosebire de ceilalţi ţărani, Moromete nu are nimic de făcut atunci cand vecinii săi sunt în casă muncind, fiind preocupaţi de problema supravieţuirii. Marin Preda face din ţăranul Moromete un individ cu o viaţă psihologică normală, apt prin aceasta de a deveni un erou de proză modernă, el creează un ţăran inteligent, în măsură să conştientizeze, în modul său, dramele existenţei şi ale clasei sociale din care face parte.
Pentru a analiza acest personaj complex, trebuie observat contextul social în care se petrece acţiunea romanului. Nicolae Manolescu se întreabă daca Ilie Moromete “Nu cumva este el însuşi, în raport cu ceilalţi protagonişti, un <<marginal>>, o excepţie, un fel de ultim mohican al acestei filozofii de viaţă de care s-a legat perpetuarea vechilor valori ale satului românesc? Hotărât lucru, Moromete este <<cel din urmă ţăran>>, în acest roman al deruralizării satului. Ruptura se explică tocmai prin schimbarea condiţiilor sociale. Colectivitatea din <<Mara>> era relativ omogenă, ca şi aceea din <<Baltagul>>, posedând structuri sociale stabile”. Există diferenţe şi între lumea în care trăieşte Moromete şi satul lui Rebreanu, descris în romanul “Ion”; astfel, relaţiile tradiţionale au fost înlocuite aproape în totalitate de cele capitaliste, în ceea ce priveşte primul volum, şi de către cele socialiste, în cel de-al doilea volum.. În acest context, “o tranziţie atât de brutală şi de rapidă, într-un interval de timp atât de scurt, ca aceea care se află în centrul Moromeţilor, provoacă destrămarea valorilor stabilite şi o anume neîncredere firească în valorile noi” (N. Manolescu – “Arca lui Noe”).
Schimbările la care este supus satul românesc în această perioadă pot fi observate analizând cele două volume ale romanului; astfel, primul volum înfăţişează lumea tatălui, cu aparenţele ei de stabilitate şi ordine, cu seninătatea ei ce se apără de lovituri”, în timp ce al doilea volum conturează lumea fiilor, neaşezată şi tulbure, în care irump la suprafaţă forţe istorice, obscure, necanalizate şi primejdioase. Munca nu mai constituie pentru ţăranii lui Preda o plăcere şi agricultura “nu mai formează, ca pentru predecesori, imensul centru de greutate al vieţii lor” (Valeriu Cristea). “ Din punct de vedere sociologic, fenomenul moromeţian reflectă procesul îndelungat, dar inexorabil, al deruralizării satului prin atragerea lui treptată în orbita industrializării şi al civilizaţiei urbane”. (Valeriu Cristea).
În urma tutror schimbărilor suferite de către satul românesc, s-a schimbat şi relaţia omului cu pamântul; această relaţie a fost “desacralizată”.
În primul volum, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, ţăranul este proprietar de pamânt, iar viaţa economică ţărănească se bazează pe valorificarea prin comerţ a produselor obţinute de pe urma acestuia. Moromete rămâne, în ciuda tuturor acestor factori, fidel valorilor sale, neînţelegând multă vreme necestitatea acestei “negustorii”, pe care o dispreţuieşte. “Moromete rămâne un nostalgic apărător al ordinii vechi. Valorile de schimb au luat locul peste tot valorilor de întrebuinţare, dar Moromete păstrează în sinea sa regretul după celelalte”. (Nicolae Manolescu). Condiţia ţăranului se schimbă în cel de-al doilea volum, care prezintă situaţia ţăranului după cel de-al Doilea Război Mondial; acesta este un ţăran desproprietărit; instaurarea regimului comunist a adus cu sine colectivizarea, un proces violent care a produs multe traume. În ciuda acestei “acţiuni de remodelare a unei lumi vaste, de mult şi solid stabilite, sub influenţa puternică şi crescândă, de gigantic magnet, a societăţii industriale.”, Moromete îşi păstrează valorile intacte pe parcursul întregului roman. El va avea intotdeauna aceleaşi principii, indiferent de situaţia în care va fi pus şi de vremurile în care va trăi. Relevantă în acest sens este afirmaţia autorului romanului, Marin Preda, în lucrarea sa “Creaţie şi morală” : “Părerea mea e că un ţăran, chiar dacă ajunge doctor în filozofie, tot ţăran rămâne. Ideea de familie, de pildă, va fi la el aceeaşi cu a unui ţăran. Despre dragoste va gândi tot ca părinţii săi, despre cinste şi demnitate va avea aceleaşi reprezentări, într-un cuvânt concepţia sa despre lume […] va fi una ţărănească. Nu va exista manifestare a vieţii lui, poate chiar cotidiene, pe care el să n-o judece cu ochii cu care a văzut odată o lume pe deplin formată, cu metafizica ei…”

Tema si viziunea despre lume in nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici

Tema si viziunea despre lume in nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici

Specia literară a nuvelei începe să fie abordată în literatura română cu precădera în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în perioada marilor clasici.
Notabilă fusese însă în perioada paşoptistă, apariţia primei nuvele istorice din literatura română, devenită şi rămasă capodoperă, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi, în care viziunea asupra vieţii este cea romantică.
În epoca marilor clasici, tipurile de nuvelă vor fi diversificate, astfel vom avea nuvela filosofico-fantastică a lui Mihai Eminescu, nuvela realistă a lui Ioan Slavici şi nuvela psihologică a lui Caragiale.
Creatorul nuvelei realist-psihologice în literatura română rămâne Ioan Slavici, autorul volumului „Novele din popor”, publicat în anul 1881.
Capodopera volumul este nuvela „Moara cu noroc”, reprezentativă pentru viziunea autorului asupra existenţei şi mai ales asupra vieţii din satul transilvănean.
Opera de caracter psihologic, întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii: tematică, puternic conflict interior, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie psihologică a acestora. Realismul nuvelei este susţinut de temă, de personaje, plasarea acţiunii într-un timp şi spatiu cât mai exacte, de existenţa unui determinism social (personajele au un caracter format în strânsă legătură cu mediul de viaţă). Alte elemente care susţin caracterul realist sunt reprezentate de existenţa unui puternic conflict exterior, impresia de veridicitate, prezenţa unui narator obiectiv care narează la persoana a III-a, precum şi redarea atmosferei de epocă.
Tema nuvelei o constituie consecinţele nefaste, morale şi existenţiale ale patimii banului. Pe un plan mai profund, tema acestei opere este destinul, ca fatalitate impusă de adâncimile sufleteşti ale personajelor. Această temă sintetizează viziunea despre lume a scriitorului, una de factură realist-moralizatoare şi izvorâtă din mentalitatea omului din popor: cumpătarea omului în toate şi frica de Dumnezeu.
De altfel, incipitul nuvelei, constituit din vorbele bătrânei, mama Anei, despre viaţă, reprezintă aceaşi concepţie profund moralizatoare a autorului („Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”). Aceste cuvinte stau la baza întregii acţiuni, fixând destinul personajelor în funcţie de respectarea sau nerespectarea lor.
Cel care trebuie să le rostească în final este Ghiţă, a cărui moarte le conferă rol testamentar.
Întâmplările narate sunt plasate, temporal, în a doua jumătate a secolului al XIX, iar spaţiul, în zona Ardealului, la Moara cu noroc (ultimul „prag înaintea lucrurilor rele). Ghiţă, cizmar într-un umil sat transilvănean se hotărăşte să renunţe la „liniştea colibei” şi ia în arendă Moara cu noroc (un loc aşezat la răscruce drumuri, în pustiu), transformând-o într-un han.
Împreună cu el vor veni Ana, soţia sa, bătrâna şi cei doi copii şi vor începe sa muncească făcând ca locul să pară binecuvântat.
Lucrurile merg bine, iar hanul îşi păstrează ipostaza benefică, până la sosirea lui Lică Sămădăul, personaj malefic, care va schimba destinul familiei. Acesta distruge echilivrul şi liniştea familiei lui Ghiţă, astfel Ghiţă intră într-un puternic conflict exterior cu Lică, conflict ce îl va genera şi pe cel interior, care va duce la degradarea morală şi la dezumanizarea personajului principal.
Specific nuvelei realiste, amploarea conflictului exterior şi finalizarea acestuia vine să confirme atitudinea moralizatoare a scriitorului şi viziunea sa despre lume. Astfel, Ghiţă intrat în mecanismul necruţător al afacerilor necurate ale lui Lică va fi stăpânit de setea de bani şi se va înstrăina de Ana şi de copii săi.
Într-o zi, Lică soseşte la cârciumă pe neaşteptate şi îi cere lui Ghiţă toţi banii din ladă, promiţându-i că-i va înapoia, dacă va trăi. Este încă un pas în pactul cu diavolul, de acum înainte, cârciumarul fiind nevoit sa îl apere pe Lică pentru a-şi recupera banii.
În preajma sărbătorii Sfântului Dumitru, Sămădăul şi oamenii lui vin să petreacă la cârciumă, Lică rămând să şi doarmă acolo. Peste noapte însă, Ghiţă îl vede plecând însoţit de un străin, pentru a se întoarce mai târziu, spre zorii zilei.
Tot atunci, soseşte de la Ineu jandarmul Pintea, aducând vestea că în timpul nopţii arendaşul fusese bătut şi jefuit.
Ulterior, Ghiţă este chemat în faţa comisarului, mărturiseşte în favoarea lui Lică (de frică), este eliberat „pe chezăşie” şi trimis acasă sub escortă. Dus la Oradea, în faţa judecătorului, Lică se foloseşte de relaţiile cu cei bogaţi şi scapă.
Eroarea cârciumarului îşi are izvorul în permanenta oscilare între bine şi rău; ar dori să-l dea pe Lică pe mâna jandarmului Pintea, dar nu poate renunţa la mirajul câştigului „Dar Ghiţă nu voia să plece, nu-l lăsa inima să părăsească locul în care în scurt timp putea să devină om cu stare”. Aşa se face că primind de la Lică bani furaţi spre a-i schimba, Ghiţa îl anunţă pe Pintea, dar nu îi spune ca jumătate sunt ai săi.
Pe măsură ce trece timpul, iar banii se înmulţesc, Ghiţă este tot mai dornic de îmbogăţire: amână aducerea doevezilor în mâna jandarmului, ba chiar se gândeşte să fugă în lume ca să-şi salveze această neaşteptată avuţie; totodată spaima că Lică ar putea veni să-l prade şi imaginea femeii ucise de Sămădău în pădure, îi sfâşie inima. De Paşte, Ghiţă şi Ana rămân la han, în timp ce bătrâna pleacă, împreună cu nepoţii.
Intenţionând să-l predea pe Sămădău, cârciumarul îl lasă singur cu Ana, plecând să-l anunţe pe Pintea. Astfel a reuşit să o împingă pe soţia sa în braţele Sămădăului, aceasta simţindu-se atrasă de caracterul puternic al porcarului, devenind o victimă a împrejurărilor, mai mult decât a propriului păcat.
La întoarcere, simţind că i s-a pus ceva „de-a curmezişul în cap”, Ghiţă o înjunghie pe Ana, cuprins de remuşcări că Dumnezeu nu i-a dat la timp „gândul cel bun”.
Sămădăul (care se întorsese să-şi ia serparul uitat la han), îi porunceşte lui Răuţ să-l împuşte pe Ghiţă şi să incendieze hanul. Urmărit de Pintea, Sămădăul îşi zdrobeşte capul de un copac.
Deznodământul este pregătit de momentul în care bătrâna pleacă la rude, singură cu copii şi mâhnită până în adâncul inimii. La întoarcere, ea nu găseşte decât zidurile afumate ale hanului şi grămezile de praf şi cenuşă din care ieşeau oasele celor care fuseseră Ghiţă şi Ana. Astfel, personajele şi-au primit răsplata propriilor fapte, ei încălcând norme morale: „omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât chibzuinţa, adevărul şi omenia”.
Bătrâna îşi ia nepoţii şi pleacă (spre a-i salva din spaţiul malefic), crezându-se că într-o lume care respectă norma moralei, aceştia vor avea un alt destin. Nuvela se încheie tot cu vorbele bătrânei: „Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! Zise ea într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dată!”
Astfel, bătrâna simbolizează înţelepciunea şi cumpătarea; ea este purtătoarea mesajului nuvelei, iar semnificaţia cuvintelor rostite în deschiderea acţiunii este profundă.
Astfel, nuvela „Moara cu noroc” – cea mai izbutită dintre scrierile lui Ioan Slavici în care autorul înfăţişează lumea satului transilvănea, în care trăiesc ţărani, cârciumari, preoţi, oameni buni şi răi ca în viaţa reală, întruneşte caractere tari de oameni primitivi, puternic influenţaţi de mediul în care trăiesc, care în final îşi primesc răsplata pentru propriile fapte.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.