Archive for the ‘realism’ Category

Relatiile dintre doua personaje in romanul realist Enigma Otiliei

Relatiile dintre doua personaje in romanul realist Enigma Otiliei
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, clasicismului şi romantismului.
Incipitul realist al romanului fixează elementele temporale („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi spaţiale (în capitală). G. Călinescu urmăreşte detalii pe care numai un narator specialist le-ar putea observa, de exemplu în descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei, a interiorului. Scena jocului de cărţi, realizată tot în manieră realistă, are scopul de a prezenta eroii principali, oferind atât date despre fiecare în parte (naratorul le realizează concise, dar sugestive portrete) cât şi despre tipul relaţiilor pe care fiecare le dezvoltă faţă de ceilalţi. Din punct de vedere al raportului incipit-final, scrierea este un romanul circular, replica lui Giurgiuveanu „Aici nu stă nimeni!” evidenţiind această caracteristică. Mutaţiile care se produc între incipitul şi finalul romanului sunt majore: iniţial cuvintele lui moş Costache reprezintă o modalitate a bătrânului avar de a se apăra în faţa intruşilor, aşezate la finalul romanului ele reflectă realitatea.
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de comparaţie”, după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de medicină. Pe fiica vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei. Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie iar prin ochii tânărului este realizat primul portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe umeri”. Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei. Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană – reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în acestă scenă.
Amândoi se dezvoltă de-a lungul romanului, însă afecţiunea stabilită încă de la început se păstrează. Fiind prima lui dragoste, Felix o transformă pe Otilia într-un ideal feminin. Comportamentul derutant al fetei, dar mai ales gesturile foarte familiare şi tandre ale acesteia, îl descumpănesc însa. Otilia însăşi recunoaşte cu sinceritate faţa de Felix că este o fiinţă dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi pe mine aşa cum sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! […] Eu am un temperament nefericit, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”
Existenţa lor şi preocupările de ordin intelectual aproape că nici nu se intersectează cu cele ale membrilor familiei.
Felix este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de „satisfacţia reţinută” a bărbatului, „care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne”. Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, „o prietenă de vârsta lui”, pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.
Sentimentele care se înfiripă de la început între ei pornesc de la o apropiere firească între doi tineri, dar şi de la o grijă reciprocă între doi orfani, ce simt nevoia să se apere unul pe celălalt. Otilia devine o obsesie pe care, în funcţie de nevoile sale, Felix o dărâmă şi o reconstruieşte, fără a fi capabil de generozităţi sentimentale prea mari. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate absolută, pe când Felix este dispus să aştepte oricât până să se însoare cu ea. Diferenţa dintre ei şi posibilitatea de a reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix o fac pe Otilia să îl părăsească şi să aleagă o căsnicie cu Pascalopol.
Eşecul în dragoste îl maturizează, dându-i putere să nu renunţe la carieră. Felix înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii. Chiar el „se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente”.
Consider că în relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.

Particularitatile de constructie ale unui personaj din Enigma Otiliei

Particularitatile de constructie ale unui personaj din Enigma Otiliei

George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. În 1932, G. Călinescu susţinea ideea apariţiei în literatura română unui roman de atmosfera modernă, un roman realist, deci respingea teoria sincronizării literaturii cu filosofia şi psihologia, argumentând că literatura trebuie să fie in legătură directă cu “sufletul uman”.
Aparut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor), pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”, făceau din strada bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui Stănică. Al doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele său şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes şi celorlate planuri secundare, pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, accentuând în felul acesta realismul romanului său.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuit din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.
Conflictul, factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune în lumină diferitele personalităţi prezentate de-a lungul scrierii.. Acesta este de natura exterioară, explicită, între Otilia şi clanul Tulea care dorea să obţină moştenirea averii lui Costache Giugiuveanu, conturat încă din expoziţie prin intervenţiile răutăcioase ale Aglaei. În timp ce conflictul erotic vizează rivalitatea dintre Felix şi Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este “eroina mea lirică”, proiecţia autorului în afară, “tipizarea mea în ipostază feminină” (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc…”
Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii lui Felix o văd ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum „dezmăţata”, „stricată”, „zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare. Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul strălucit al tânărului.
Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun… Mama a mai fost căsătorită înainte, şi când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani… Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.
În opinia mea, Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.

Tema si viziunea despre lume in romanul postbelic Morometii de Marin Preda

Tema si viziunea despre lume in romanul postbelic Morometii de Marin Preda

Originalitatea romanului Moromeţii stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale. Cele două volume conţin povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis, din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
În volumul I, satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în vara anului 1937, într-o perioadă de relativă sau iluzorie stabilitate socială, perioadă în care timpul era foarte răbdător cu oamenii.
Spre deosebire de înaintaşi, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat, angajat în acţiuni disperate, Marin Preda descrie, în primul volum din Moromeţii un sat în care nu se petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări şi unde nu clocoteşte răzvrătirea. Traiul populaţiei din Siliştea-Gumeşti nu e uşor deloc, decât pentru câteva familii înstărite, familiile unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste măsura de amărât nu este. Îi apasă pe mulţi impozitele, „fonciirea” şi alte neajunsuri, dar ele pot fi încă suportate de oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana lui Iocan unde citesc ziare, povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei.
Siliştea-Gumeşti este o comună mare, cu două biserici, o şcoală cu patru sute cincizeci de elevi înscrişi şi vreo şapte învăţători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai restrânse ale ţăranilor şi moşia Maricica, vegheată cu străşnicie de un paznic. În afară de bogătaşii satului, care au case mari, ţăranii ceilalţi vieţuiesc în case cu două sau trei camere şi chiar în bordeie.
Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. E pentru întâia oară când în literatura română ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ, ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra.
Ilie Moromete este dotat, pe lângă o filozofie asupra vieţii şi cu o voinţă de a rezista la tot ce contravine gustului său de trai liniştit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie. Astfel, dacă Moromete nu face mari speculaţii, el caută să profite de instituţiile capitaliste – nu se sfieşte să ia bani cu împrumut de la bancă spre a-şi cumpăra oi şi cai, îşi pune la muncă familia, el rezervându-şi rolul de stăpân, pierde timpul în lungi conversaţii cu prietenii, discută politică – are păreri îndrăzneţe despre regalitate şi nu se sinchiseşte de legionari. Singura sa grijă e de a-şi achita impozitele şi datoriile contractate, tărăgănând, amânând cât mai mult scadenţele, fără să înstrăineze ceva din avere. Când îşi dă seama că unul dintre fiii lui din prima căsătorie, Achim, trimis cu oile la Bucureşti ca să aducă bani, nu se va mai întoarce, Moromete se gândeşte să vândă caii, daţi în grija altor doi fii, Paraschiv şi Nilă. Aceştia se opun; Paraschiv, bănuind că surorile lui ţin comori ascunse într-o ladă, o sparge. Scena finală în care, după ce, pentru a-şi îmbuna feciorii, Moromete se razbună pe nevastă, scos din răbdări, îi loveşte pe Paraschiv şi pe Nilă cu parul, explicând toată tactica sa, atitudinea fată de realităţile crispante din jur: „Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi […] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere!… O să-ţi mănânce capul averea, să ţii minte de la mine!
Moromete nu e, deci, setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop, ci numai un mijloc de a trăi în oarecare tihnă, cu iluzia, dacă nu cu certitudinea independenţei. Când însă Paraschiv şi Nilă nu înţeleg lupta tatălui cu instrumentele puterii statului (jandarmul, perceptorul) fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit să vândă mai mult de jumătate din pământ, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, rata la bancă şi taxa şcolară pentru fiul mai mic, Niculae, şi începe o viaţă nouă. Cu toate acestea, lucrurile nu mai merg ca altădată când timpul se scurgea fără conflicte mari în Câmpia Dunării: „În următorii ani gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neîncrezător în posibilitatea schimbărilor ordinii prin violenţă, de altfel ca şi ţăranul sărac Ţugurlan, care, după ce dovedeşte că în braţele lui a mai rămas destulă vigoare spre a răspunde forţei cu forţă se predă, aproape de bunăvoie, la închisoare.
Asta nu înseamnă că satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birică şi al Polinei e unul dintre cele mai semnificative. Polina e adusă acasă la Birică de către acesta, fără ştirea părinţilor. Cearta fetei cu tatăl ia proporţii. Polina îl sileşte pe Birică să secere grâul de pe pământul ei de zestre. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată, apoi tinerii îşi pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc.
În alt episod, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa, dacă trebuie sau nu să vândă pământ pentru a intra în spital, ajung la înţelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu. Dialogul dintre cei doi e în stilul obiectiv al autorului, de un efect comic savuros:
„- Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fă, la cimitir? Nu tot trebuie să vinzi?
– Vorbeşti parcă ai fi proastă în târg, răspunde Anghelina […] Parcă am fost din alea care să-ţi puie sula în coastă ca să-i cumperi marchizeţ şi pantofi de lac […]. N-am să uit până-oi muri iarna de-acu trei ani, când ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat!… Ai lui Moromete nu plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut…
– Fă, tu nu vreai să taci din gură?… Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea ailaltă.”
Dacă volumul I se încheie cu Ilie Moromete care ia cunoştinţă cu timpul care nu mai avea răbdare, în urma unei experienţe care îi modifică psihologia şi îl face să alunece în muţenie, în volumul II, eroul, prin isteţimea lui, reuşeşte să-şi refacă starea economică. Răscumpără pământul vândut, care, însă, în noile condiţii, devine o povară. Încercarea de reconciliere cu cei trei fii plecaţi din sat eşuează. Aceştia, căpătuiţi şi însuraţi în Bucureşti nu vor să mai audă de sat şi Moromete se întoarce acasă aproape fără un cuvânt din partea lor. Drumurile lor se vor despărţi. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfârşi lovit de o boală de piept, Nilă va muri pe front, Achim singur se va descurca în comerţ. Catrina îl părăseşte şi ea pe Moromete (îi reproşează că n-a avut grijă de Niculae şi de cele două fete, Tita şi Ilinca).
Cu toate că Moromete revine în prim-plan la începutul cărţii, atenţia cade acum asupra lui Niculae. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion să supravegheze în satul natal secerişul şi predarea cotelor către stat. Descrierea peripeţiilor acestei acţiuni prilejuieşte autorului nu numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a psihologiei ţărăneşti într-un moment de mare încordare, de ezitare între subordonare şi revoltă, între aparenta pasivitate calmă şi brusca izbucnire a neliniştii, ca în aşteptarea unei catastrofe (încurcătura este datorată unei directive a bazei de recepţie care pretinde că grâul primit de ţărani la însămânţare cu neghina să n-aibă la predare corpuri străine, ceea ce reclamă trecerea lui prin trioare şi, ca atare, creşterea cantităţii cotelor). În cele din urmă, baza de recepţie încuviinţează predarea cotelor cu corpuri străine şi lucrurile se liniştesc.
Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din funcţia de activist regional şi, abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos. După alte întâmplări pe care romancierul nu le mai înşiră, Niculae ajunge horticultor (se căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care era asistentă medicală). Fiul lui Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face faţă tuturor obstacolelor, după cum Ilie Moromete, fusese la vremea lui, împins acum de împrejurări fără sens pentru el, om vechi, la periferia istoriei.
Satul tradiţional se deruralizează, mica proprietate ţărănească dispare de pe scena istoriei, timpul îşi consumă fiinţele pe care le conţine, ca în mitul lui Cronos. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat, prin Moromeţii, pentru o artă implicată, deoarece literatura nu poate exista în afara dramelor istorice. Prin personajul principal, Ilie Moromete, Preda a oferit un model de umanitate, aceea care îşi asumă libertatea morală în luptă cu fatalitatea istoriei.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.