Archive for the ‘realism’ Category

Eseu tema si viziunea despre lume Morometii de Marin Preda

Eseu tema si viziunea despre lume Morometii de Marin Preda

Primul roman scris de Marin Preda, “Moromeţii”, este alcătuit din două volume, publicate la doisprezece ani distanţă: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al II-lea.
Deşi modalităţile de exprimare artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul este unitar, deoarece reconstitue imaginea satului românesc în perioade de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Sunt prezentate transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol, şi se impune o tipologie nouă în proza românească.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrază în realismul postbelic (neorealism). Romanul “Moromeţii” ilustrează sfârşitul romanului doric, „renunţarea parţială la omniscienţă” (Nicolae Manolescu), întrucât perspectiva naratorului obiectiv, care relatează la persoana a III-a, se completează prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, în volumul I, şi Ilie Moromete cu Niculae, în volumul al II-lea), cat şi prin aceea a informatorilor (personaje-martori ai evenimentelor, pe care le relatează ulterior altora, cum este, de exemplu, Parizianu, care povesteşte despre vizita lui Moromete la băieţi, la Bucureşti sau Scămosul care l-a văzut pe Achim la Bucureşti). Efectul este limitarea omniscienţei şi perspectiva mult mai clară asupra lumii şi vieţii ţăranului.
În ceea ce priveşte tema, romanul prezintă destrămarea – simbolică pentru gospodăria ţărănească tradiţională – a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi o frescă a vieţii rurale din proximitatea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial. Există în primul volum al romanului câteva secvenţe narative simbolice pentru tema destrămării familiei. De exemplu, scena cinei surprinde un moment din existenţa familiei tradiţionale, condusă de un tată autoritar, dar dezvăluie tensiunile şi conflictele din familie. Astfel, aşezarea în jurul mesei prefigurează tensiunile din familie: “Cei trei fraţi vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, […] stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca, şi pe Tita, copii făcuţi cu Moromete. […] Moromete stătea parcă deasupra tuturor.” De asemenea, o altă secvenţă relevantă este aceea a tăierii salcâmului, secventă care prefigurează destrămarea familiei, prăbuşirea satului tradiţional, risipirea iluziilor lui Moromete. În viziunea criticului Eugen Simion salcâmul “reprezintă, s-ar putea spune, unitatea, trăinicia Moromeţilor, fiind în lumea obiectelor ceea ce reprezintă tatăl în viaţa familiei. E un arbore cu autoritate, dominator, un punct stabil de referinţă.” Odată doborât se crează sentimentul de gol, de ruptură: “totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici”.
Un prim element al textului narativ, semnficativ pentru prezentarea temei şi viziunii despre lume este simetria incipitului cu finalul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit şi în paragraful final al volumului I. La început, timpul pare îngăduitor, “Se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din finalul volumului, “timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine necruţător. Imaginea timpului răbdator reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
În ceea ce priveşte relaţiile temporale şi spaţiale, acţiunea romanului se desfăşoară în Siliştea – Gumeşti, un sat din Câmpia Dunării în care existenţa decurge de generaţii întregi “fără conflicte mari”, pe o perioadă de un sfert de veac şi înfăţişează destinul ţăranului la confluenţa dintre două epoci istorice: înainte şi după al Doilea Război Mondial.
Acţiunea primului volum pune în prim-plan Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri mocnite. Ţăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai modest, pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi băieţilor. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică, astfel cei trei pun la cale un plan care amplifică drumul către destrămare al familiei. Aceştia fură oile, caii şi zestrea fetelor şi fug la Bucureşti, să-şi facă un rost, punându-l pe Moromete în situaţia de a vinde o parte din pământ pentru a scăpa de datorii.
Astfel, conflictul principal este dezacordul dintre Ilie Moromete şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea. Fii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să trasnforme în bani produsele economiei rurale, precum vecinul Tudor Bălosu, care se adaptează mai uşor noilor relaţii capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina , soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor celor mari care îşi urau mama vitregă, dar mai ales pentru că în satul tradiţional bărbatul este şeful casei, Moromete amână îndeplinirea promisiunii. Din această cauză, femeia simte “cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila de bărbat şi copii”, găsindu-şi initial refugiul în biserică, dar în al doilea volum Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce află de vizita lui la Bucureşti.
În opinia mea, romanul “Moromeţii” surprinde dramatic iluziea protagonistului că viaţa îşi poate continua cursul în tiparele tradiţionale, în timp ce istoria modifică relaţiile de la nivelul vieţii de familie şi de la nivelul comunităţii rurale, schimbând chiar rostul cele mai vechi şi numaroase clase, ţărănimea.
Viziunea despre lume se conturează în roman mai ales prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieţii şi a întâmplărilor, personaj principal şi reflector al evenimentelor prezentate. În volumul al doilea, Niculae devine reflector al mentalităţilor colectiviste, al lumii de după război.

Tema si viziunea despre lume in romanul realist Enigma Otiliei

Tema si viziunea despre lume in romanul realist Enigma Otiliei

Scriitorul, criticul şi istoricul literar G. Călinescu îşi ilustrează concepţiile estetice privitoare la romanul modern în „Enigma Otiliei”, respingând proustianismul promovat de Camil Petrescu şi optând pentru romanul realist, obiectiv, balzacian, dar în care sunt prezente tehnici moderne, întrucât acesta susţinea că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată cel obiectiv”.
Factura balzaciană a romanului este dată de tehnica de construire a personajului preluată de Călinescu de la romancierul francez şi de temele abordate (moştenirea şi paternitatea). Astfel, descrierea mediului în care trăieşte personajul înainte de introducerea propriu-zisă în scenă a acestuia anticipează şi îi reflectă caracterul, romanul debutând cu descrierea detaliată a străzii Antim şi apoi a casei lui Costache Giurgiuveanu; starea de dărăpănare în care se afla locuinţa şi lipsa de gust a decoraţiunilor indicând statutul social şi trăsăturile locuitorilor. Construcţia personajelor marchează orientarea autorului spre o umanitate canonică şi o psihologie caracterologică, exemplificându-se astfel universalul existent în evenimente, opţiunea pentru personajele tipologice fiind explicată de opinia criticului conform căreia acesta era “un mod de a crea durabil şi esenţial”, spre deosebire de romanul subiectiv căruia îi lipseşte puterea de a surprinde idei umane generale din lipsa acestei încadrări tipologice căruia să i se înscrie o linie epică relevantă.
Romanul este balzacian şi prin tema moştenirii: competiţia pentru înavuţire prin intrarea în posesia uni moşteniri cu scopul dobândirii unui statut social, la care se adaugă şi tema paternităţii, reflectată de titlul iniţial al operei („Părinţii Otiliei”) întrucât fiecare dintre personaje determină într-o măsură destinul Otiliei, asemenea unor părinţi, exprimând ideea conform căreia copilul moşteneşte numele, poziţia socială şi starea materială a părinţilor, trasându-i-se astfel în linii mari destinul. Destinul multor personaje din roman este schimbat atunci când le dispare tatăl, cum ar fi Felix care este obligat să vină în capitală pentru a-şi continua studiile deoarece tutorele lui devenise Costache; Otilia părăseşte casa după moartea tatălui vitreg Costache, iar Pascalopol îi întrerupsese studiile în străinătate după moartea tatălui, revenind în ţară pentru a avea grijă de mama sa şi de moşie. De asemenea, statutul de orfan al lui Felix si al Otiliei evidenţiază lipsa de prestabilire a destinului lor, ele fiind şi personaje neîncadrate tipologic, Felix atingând maturitatea prin propriile experienţe, iar Otilia rămânând mereu un caracter enigmatic. Ovid S. Crohmălniceanu afirmă că aproape toate personajele pot apărea în postura de părinţi ai Otiliei: tatăl vitreg Costache care “exercită lamentabil” acest rol, nesemnând actele pentru adopţie, deşi o iubea; Pascalopol, a cărui iubire faţă de ea avea un caracter incert, fie viril, fie patern şi chiar Aglae şi Stănică care erau interesaţi de soarta Otiliei, fiindcă ei urmăreau moştenirea averii bătrânului în care fata juca un rol-cheie.
Un prim element de modernitate îl reprezintă faptul că acţiunea se desfăşoară în mediul citadin, romanul constituind o frescă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, prezentând aspectele societăţii sub determinare social-economică, reuşita pe plan social a arivistului Stănică Raţiu după ce a furat banii bătrânului ilustrând ideea ascensiunii sociale prin mijloace imorale.
Romanul este alcătuit din mai multe planuri narative care urmăresc destinele personajelor: cel al Otiliei, al formării lui Felix, care înainte de a-şi face o carieră trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie, al membrilor „clanului” Tulea, al lui Stănică etc.
Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul Tulea (Aglae, o femeie rea, fiind sora lui moş Costache, cu soţul Simion, bolnav mintal şi cei trei copii: Aurica- tipul fetei bătrâne – , Titi- retardat – şi Olimpia, căsătorită cu avocatul Stănică Raţiu, un om fătă scrupule, veşnic căutând să pună mâna pe averea lui moş Costache) pentru obţinerea averii bătrânului şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, absolvent de liceu la Iaşi şi rămas orfan vine în Bucureşti să trăiască la tutorele său legal, moş Costache şi să studieze medicina, îndrăgostindu-se de Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine, pentru prezentarea acesteia într-un mod cât mai realist.
Efectele în plan moral a obsesiei banului sunt evidenţiate de competiţia pentru moştenirea lui moş Costache, tipul avarului. Acesta, nutrind iluzia longevităţii şi temându-se de Aglae, deşi acestea nu erau decât o mască pentru avariţie, nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. În ciuda afecţiunii sincere pe care i-o poartă, Costache amână semnarea actelor, din frica de a cheltui. Un alt “pretendent” la moştenire este Stănică, încercând toate metodele pentru a parveni, pretutindeni prezent şi la curent cu toate amănuntele. Personajul susţine intriga romanului, el fiind cel care va „rezolva” conflictul averii în deznodământ furând banii de sub salteaua pe care stătea moş Costache bolnav, provocându-i acestuia moartea, după care o părăseşte pe Olimpia, destrămând familia Tulea.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii romanului realist, sunt înfăţişate şi alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copil, dintre soţi, căsătoria. Copiii familiei Tulea sunt neglijaţi, Aglae având ca singur interes obţinerea averii, iar soţul Simion fiind atins de senilitate; astfel Aurica nereuşind să-şi aranjeze o situaţie, iar Titi, moştenind defectul tatălui său (se reliefează încă o data ideea de paternitate) îşi ratează căsătoria. Banul perverteşte relaţia dintre soţi, idee demonstrată de faptul că Stănică se însoară cu Olimpia doar pentru a-şi face o situaţie materială. În cuplul Aglae – Simion cel din urmă este total neglijat, în final fiind abandonat într-un ospiciu.
Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei. Felix este gelos pe Pascalopol, întrucât acesta era un om realizat, elegant şi rafinat care îşi permitea sa satisfacă diversele capricii ale fetei şi să-i întreţină cochetăriile. Otilia îşi manifestă afecţiunea faţă de Felix, dar este mai matură şi după moartea bătrânului decide să îi lase tânărului libertatea de a-şi împlini visul realizării unei cariere, căsătorindu-se cu Pascalopol, care îi putea oferi protecţie. În epilog aflăm că Pascalopol i-a redat libertatea de a-şi trăi tinereţea şi că aceasta s-a recsătorit cu un conte, pierzandu-şi din magia tinereţii. Felix se va căsători după ce îşi va face o carieră, dobândind notorietate în mediul academic şi ştiinţific. Cei doi bărbaţi se vor întâlni peste mulţi ani, când fiecare va spune ce a însemnat Otilia pentru ei: în cazul lui Felix ea rămâne o imagine a eternului feminin, iar Pascolopol recunoaşte că ca este o enigmă. Caracterul misterios al Otiliei este realizat prin tehnica modernă a pluriperspectivismului, fiecare personaj având o imagine diferită a ei (ea era „fe-fetiţa” lui moş Costache, Aglae o vedea ca pe „o dezmăţată, o stricată”, pentru Aurica era o rivală, pentru Felix era prima iubire, în Pascalopol trezind instinctul de a o proteja, în vreme ce Stănică o vedea ca pe o femeie interesantă) şi a comportamentismului, prin care se realizează caracterizarea indirectă.
Un alt aspect modern îl constituie interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Moştenirea pe cale ereditară a handicapului mintal al lui Titi şi transfigurarea obsesiei Aglaiei pentru avere în cea pentru căsătoriei a Auricăi exprimă influenţele părinţilor asupra succesorilor, îmbogăţind implicaţiile temei paternităţii alături de condiţia orfanului.
Naraţiunea este făcută la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, relatând faptele în mod detaşat, perspectiva fiind „dindărăt”. Însă impersonalitatea naratorului este încălcată de comentariile de specialitate, ale unui estet, precum detaliile arhitecturale amintite în descrierea străzii şi a casei lui Costache, fapt ce îl face pe Nicolae Manolescu să afirme că „Balzac are vocaţia de a crea viaţa, Călinescu o are pe cea de a o comenta”. Dialogul conferă veridicitate şi concentrare epică, realismul operei fiind dublat şi de observaţii şi notarea detaliului semnificativ care devine mijloc de caracterizare indirectă a personajelor (de exemplu scena în care Felix intră în camera Otiliei şi vede obiectele sale aşezate dezordonat: partiturile indicând înclinarea ei artistică, sticluţele de parfum denotând cochetăria tinerei).
Afirmaţia lui G. Călinescu conform căreia romanul este o scriere tipic realistă în care se înfăţişează prin intermediul unor personaje angrenate într-o acţiune o anumită idee, concentrează programul său estetic referitor la romanul modern pe care reuşeşte să îl aplice în opera sa, „Enigma Otiliei”. Romanul este unul modern, în ciuda tehnicilor realiste preluate de la Balzac şi a creării unor personaje clasice, atingându-şi scopul de a zugrăvi ideea destinului marcat de paternitate prin relaţiile dintre personaje şi situaţiilor cu care se confruntă acestea, ideile cu caracter universal neputând fi surprinse în mod esenţial decât dându-se iluzia veridicităţii asigurată de scrierea de tip realist.

Tema banului in romanul realist Enigma Otiliei de George Calinescu

Tema banului in romanul realist Enigma Otiliei de George Calinescu

Tema banului sau a avariţiei este abordată mai ales de către scriitorii realisţi, ce urmareau să redea cât mai fidel şi mai veridic societatea, relaţia dintre mediu şi individ, consecinţele pe care le poate avea acesta asupra comportamentului şi caracterului uman.
În literatura franceză, cel care analizează urmările degradante ale dorinţei de înavuţire, creând personaje memorabile, este Honore de Balzac.
La noi, această temă va fi în centrul unor opere literare ale scriitorilor clasici (“Moara cu Noroc”, “Comoara” de Ioan Slavici, urmărite din perspectiva moralizatoare), dar şi din literatura interbelică, semnificativ fiind romanul “Enigma Otiliei” de George Călinescu.
Apărut în 1938, romanul ilustrează cu precădere programul estetic al lui Călinescu. În concepţia criticului, un roman este viabil în măsura în care aduce existenţa unei lumi de tipuri. În spirit clasicist, el pledează pentru căutarea permanentelor, pentru fixarea universalului şi creează un roman pentru care alege deliberat formula balzaciană. El reface clasicismul în sensul că deplasează elementele de viziune şi de structură spre modernitate.
În acest roman realist autorul încearcă să zugravească o frescă socială (mediul românesc citadin, la începutul secolului al XX-lea) şi foloseşte ca sursă de inspiraţie experienţa lui de viaţă şi pe a altora.
Subiectul romanului este construit în functie de personajul Felix Sima. Evenimentele sunt integrate în largul curs al istoriei unei moşteniri, conflictului romanului, în această perspectivă, avându-şi izvorul în dorinţa de înavuţire agresivă a clanului Tulea.
Naratorul omniscient şi obiectiv creează un univers verosimil în care lumea reală este reflectată ca într-o oglindă. Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor. Cel mai des, lumea este văzută prin ochii protagonistului. De aceea, cititorul are acces la gândurile personajelor, întelege mai bine felul în care acestea văd lumea.
Acţiunea romanului cuprinde două planuri epice: cel erotic, în care evoluează Otilia şi Felix, şi cel social legat de tema moştenirii – mobilizarea clanului Tulea pentru a intra în posesia averii lui Costache Giurgiuveanu. Intriga se dezvoltă deci pe aceste două planuri care se întrepătrund.
Tema principală este cea socială, cu două componente, ambele balzaciene. Zugrăveşte o frescă socială a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, sub determinare social-economică. Imaginea societăţii reprezintă fundalul maturizării unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Tema iubirii nu ocupă un prim plan, dar creează această impresie deoarece dragostea este un sentiment definitoriu pentru orice fiinţă. Cuplul Otilia-Felix se impune în categoria eşecului provocat din interior. Femeia, surprinzător de matură, se declară frivolă şi inferioară barbatului. Ea se opune căsătoriei, deşi moştenirile ar fi asigurat un trai decent, pe motiv că i-ar frâna cariera lui Felix. În realitate, Otilia îşi apără libertatea şi îşi urmează natura.
Tema moştenirii aduce în prim plan problema banului, a averii, care influenţează adânca viaţă a individului, îi conferă demnitate şi putere în raport cu semenii săi. Ca în romanele lui Balzac, majoritatea personajelor urmăresc la modul obsesiv să între în posesia unei moşteniri care să le schimbe destinul.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre cele două familii înrudite, care sugerează universul social pentru tipurile umane realizate. O familie este cea a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici apare şi Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia medicina şi se cazează la tutorele său legal, Moş Costache. Un alt intrus în această familie este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care afecţiunea pentru Otilia îl aduce în casa acestora.
Cealaltă familie în jurul căreia se organizează subiectul operei este familia surorii lui moş Costache, Aglae. Familie înrudită şi vecină cu prima, ea aspiră la moştenirea averii bătrânului.
Istoria unei moşteniri include două conflicte: primul este iscat în jurul averii bătrânului, iar al doilea destramă familia Tulea din cauza interesului lui Stănică tot pentru aceeaşi avere.
Competiţia dintre anumite personaje (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia) este dată de dorinţa de înavuţire a familiei Tulea, mai exact a Aglaiei şi a lui Stănica Raţiu. Scopul lor este de a dobândi banii, casa, acţiunile, proprietăţile, lucrurile, pământul lui Costache Giurgiuveanu după ce acesta moare şi a dobândi astfel un statut social mai bun. Şeful în familia Tulea este Aglae, un personaj balzacian ce întruchipează dorinţa agresivă de îmbogăţire pornită dintr-un instinct familial. Neavând încredere decât în avere, ea desconsideră activitatea intelectuală, convinsă fiind că “cine citeşte prea mult se scrânteşte”, iar “facultatatea este pentru băieţii de bani gata”. Sora lui moş Costache împroaşcă fără reţinere cu duşmănie pe cei care ar putea să-i lezeze intenţiile de a intra în posesia averii râvnite.
Banul în societate este “zeul suprem”, o valoare într-o societate degradată moral, de aici rolul moştenirii în subiectul romanului dat.
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, al obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte fiecare mişcarea a celor din casa bătrânului şi pun la cale planuri strategice. Aglae asteaptă să-i moară fratele, îi asediază casa şi dă ordine severe pentru a împiedica înstrăinarea oricărui obiect din proprietatea bătrânului. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fata, moş Costache amână înfierea ei, de dragul banilor şi din frica de Aglae. Stănică Raţiu urmăreşte şi el, ca şi Aglae, să parvină şi visează averea Clanului Tulea, dar sustrage banii lui moş Costache.
Lupta acerbă pentru moştenire influenţează mai multe destine şi concentrează toate energiile clanului Tulea, casa lui moş Costache este continuu supravegheată şi asediată atunci când bătrânul se îmbolnăveşte. Atunci când suferă un puternic atac cerebral, moş Costache se gândeşte mai serios la viitorul Otiliei şi-i încredinţează lui Pascalopol trei bacnote pentru a le depune la banca în contul “fe-fetiţei” lui, dar se răzgândeşte. În timpul celui de-al doilea atac al bolii bătrânului, Stănică profită de absenţa lui Felix şi a Otiliei şi de neatenţia Aglaiei şi fură banii bătrânului de sub salteaua pe care zăcea, provocându-i moartea.
Faţă de moştenire, Felix, Otilia şi Pascalopol au o atitudine defensivă, în construcţia romanlui fiind pusă în antiteza cu clanul Tulea şi Stănică Raţiu. Şi George Călinescu a menţionat că Felix şi Otilia sunt, în roman, ”în calitate de victime şi termeni angelici de comparaţie”.
Din acestă perspectivă, romanul devine un tablou al moravurilor micii burghezii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
Aspectele avariţiei, lăcomiei şi parvenismului sunt supuse observaţiei şi criticii î în romanul realist.
Specific operei balzaciene, şi în romanul “Enigma Otiliei” viaţa socială este studiată având permanent viziunea unităţii ansamblului. În “Enigma Otiliei” Călinescu adoptă o perspectivă de moralist clasic, o analiză la stadiul de observaţie a eticii umane, pe care o diferenţiază pe tipuri.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.