Archive for the ‘neomodernism’ Category

Eseu tema si viziunea lume text dramatic postbelic

Eseu tema si viziunea lume text dramatic postbelic

Pentru a prezenta  tema şi viziunea despre lume reflectate într-o operă dramatică aparţinând perioadei postbelice, trebuie să remarcăm că în istoria evoluţiei teatrului au existat câteva momente de ruptură, care au condus la inovarea structurilor dramatice tradiţionale.

În literatura română postbelică, speciile dramatice tradiţionale nu se mai disting şi, în general, se estompează limitele dintre epic, liric şi dramatic. Estomparea graniţelor în dramaturgie este anticipată de câteva forme teatrale lansate în modernismul interbelic, cum sunt comedia absurdului ( Gheorghe Ciprian ), comedia lirică şi sentimentală (Mihail Sebastian ), drama expresionistă sau drama mitică ( Lucian Blaga, G. M. Zamfirescu), „comedia tragică” ( Mihail Sorbul ) etc. Se cultivă: teatrul suprarealist, care parodiază simboluri, convenţii literare ale anumitor specii şi foloseşte automatismul verbal; teatrul istoric, având drept caracteristici demitizarea istoriei, parodia clişeelor ( destinul naţional ), cultivarea comicului bufon şi burlesc, dar şi gravitatea meditaţiei care transpare sub aspectul ludic ( Marin Sorescu, Răceala, A treia ţeapă ); teatrul parabolic, care prezintă, în formă alegorică, „poveşti” despre libertatea şi limita umană, impune motivul spaţiului închis, se distinge prin ironie şi lirism ( Marin Sorescu, Setea muntelui de sare ); farsa tragică, prin care se parodiază structuri ale tragediei şi se cultivă absurdul, comicul şi burlescul. Teatrul postmodern va impune noi structuri dramatice, „dizolvând” subiectul şi deconstruind personajul. Teatrul postbelic e caracterizat de sintagma „anti”: se vorbeşte despre antiteatru, antiliteratură, antipiese.

Piesele de teatru asociază elemente comice şi elemente tragice ( până la suprapunere), reiau în sens parodic structuri ale teatrului anterior ( personajul, conflictul, tipuri de personaje consacrate, cum ar fi confidentul, mesagerul, primul amorez ), practică impuritatea stilului (  se îmbină frecvent stilul „înalt” cu cel familiar şi chiar argotic ). Foarte des, autorii recurg la metateatru, implicit sau explicit, ceea ce denotă evoluţia nivelului de receptare a textului. În aceste condiţii, este aproape imposibil de clasificat teatrul contemporan în tipuri sau de stabilit o formulă de identificare a câtorva specii teatrale. Teatrul stă sub semnul absurdului, care produce o ruptură faţă de teatrul clasic.

Fragmentarea fabulei, lipsa dialogului, abandonarea definitivă a „scriiturii literare” sunt alte caracteristici ale teatrului modern. Teatrul nu mai este „discurs în jurul unei acţiuni”, nici „limbaj al ideilor” sau „câmp de probleme”; el nu mai face demonstraţia analitică a condiţiei umane, nu mai vorbeşte de angoasele şi incertitudinile umane, ci le „arată”. Subiectele sunt apropiate de cotidian, nararea se face pe baza unor tablouri succesive, fără legătură între ele. Acţiunea scenică se construieşte pe nararea discontinuă, pe tablouri disparate, decupate, care, într-un final, concep un „sens”, ducând spre o viziune ordonată. Monologul suferă o modificare în modul de organizare: personajele se succed şi se întâlnesc fugitiv în scenă, îşi recită monologul, fără a exista între ele eventuale puncte comune ( reprezintă, de exemplu, puncte de vedere diferite asupra realităţii privite sau trăite divers

Personajele sunt stilizate, nu au tipicitatea caracterologică sau socială din dramaturgia epocilor anterioare. Renunţarea la psihologia verosimilă a personajului se produce treptat, începând cu simbolismul şi cu expresionismul. Personajele nu au, uneori, identitate, alteori identitatea stranie este sugerată prin nume –  Runa, Rilda, Hunar, Mira, Găman – sau devin personaje generice ( Mama, Fiul, Bătrâna, Paznicul ).

Este interesant de observat că teatrul modern revine la funcţia sa etimologică de „spectacol”, părăsind câmpul literaturii şi redescoperind posibilităţile de a-l emoţiona pe spectator prin mimică, muzică, scene simbolice, patetic exterior. Spectatorul însuşi devine parte a reprezentaţiei, comunicând cu actorii prin desfiinţarea graniţelor dintre scenă şi sală, într-o revenire la funcţiile  procesiunilor din perioada antică.

Iona, de Marin Sorescu, este una dintre piesele reprezentative pentru formele de manifestare ale teatrului modern. Integrată într-o trilogie, Setea muntelui de sare, cuprinzând parabole pe tema destinului uman, piesa este structurată la nivel compoziţional în patru tablouri, în care apar trei personaje: Iona, Pescarul I, Pescarul II ( cele din urmă fără nicio replică în text ). Renunţând la convenţiile de compoziţie ale textului dramatic – acţiune, dinamism, dialoguri care determină evoluţia acţiunii – , piesa lui Marin Sorescu este o metaforă pe tema destinului uman, după cum mărturisea însuşi scriitorul: „Îmi vine să spun că Iona sunt eu… Cel ce trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. Aşadar, ni se propune o altă formulă de spectacol dramatic. Pentru că, în opinia lui Marin Sorescu, „teatrul este el însuşi o formă a poeziei, metaforă concretizată, imagine complexă la diverse niveluri de semnificaţie şi asociere, de la cel mai rudimentar concret la cel mai ezoteric abstract.”

Consecvent în ilustrarea noii formule teatrale, autorul valorifică elemente din mitul biblic al lui Iona, deşi personajul creat de Marin Sorescu nu a săvârşit nici un păcat pe care să-l ispăşească. Singura lui vină este condiţia umană, în limitele căreia trăieşte, intuindu-le, dar neputând să le depăşească. Dacă profetul biblic îşi recunoştea neputinţa de a exista în afara cuvântului divin, Iona din teatrul modern monologhează în deşert. Modificând mitul biblic din perspectiva vieţii contemporane, autorul creează un personaj atipic, simbol al individului însingurat, al cărui strigăt e o încercare de regăsire a identităţii. El nu vorbeşte cu Dumnezeu însă, ci cu el însuşi. Iona lui Marin Sorescu nu e un profet, care se împotriveşte poruncii divine şi este pedepsit, ci un pescar umil. De aici, singurătatea absolută a personajului, care nu are nici un interlocutor – simbolic, pescarii care trec prin scenă, anonimi, nu intră în dialog cu Iona, purtându-şi povara cotidiană. Pescarul Iona se află în faţa mării, îi simte mirosul, briza îi mângâie obrajii, şi totuşi, această mare rămâne intangibilă, e o iluzie, pe care personajul crede că o poate atinge. Eroul trăieşte într-o permanentă aşteptare, a peştelui fabulos. Încercând să-şi înşele destinul, pescarul îşi aduce de acasă un acvariu, ca să-şi creeze iluzia propriei utilităţi. Jocul în care se înscrie este, însă, acela al unei vieţi închise. Soarta lui accentuează una dintre temele fundamentale ale dramaturgiei moderne – lupta cu moartea.

În aceste circumstanţe – spaţiu scenic limitat ( Iona se află în interiorul burţii unei balene ), absenţa interlocutorilor – , conflictul principal al piesei este interior.  Prin tehnica monologului ( dislocat ), autorul evidenţiază mişcarea sufletească a personajului, care „ca orice om foarte singur, vorbeşte tare, cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se strânge după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”.  Scena înfăţişează nenumărate burţi de peşte, unele despicate, altele aşteptând să fie despicate, într-o încercare de eliberare mereu sortită eşecului. Aşadar, Iona e prizonier, înghiţit de o balenă. Neacceptând destinul ca pe o fatalitate, Iona se zbate pentru a ieşi din această situaţie, pentru a găsi o soluţie, reflectând, pe măsură ce înaintează, asupra condiţiei umane, a raportului om – divinitate, a iubirii. Prin aplecarea înspre sine, personajul încearcă să refacă elementele caracteristice unei realităţi familiare, în plină atmosferă absurdă. Spintecând burta balenei, pentru a găsi o ieşire, Iona intră în spaţii din ce în ce mai limitative, iar gestul său se dovedeşte inutil, pentru că absurdul nu are şi nu poate avea soluţii raţionale. Orizontul lui Iona se defineşte ca „un şir nesfârşit de burţi”, sugerând, simbolic, limitarea condiţiei umane. Iona însuşi vorbeşte despre existenţa umană ca despre un eşec: „ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”. De altfel, personajul lui Marin Sorescu are darul de a rosti adevăruri profunde într-un limbaj nonsentenţios, simplu. Fiecare dintre cele patru tablouri – o ultimă concesie făcută structurii dramatice tradiţionale – conţine câte o replică memorabilă: „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.” ( tabloul I); „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. […] Ar fi ca un locaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului” ( tabloul al II-lea ). ). „Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor”, „Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”, „Un sfert din viaţă îl pierdem făcând legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf” ( tabloul al III-lea ); „Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? […] Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?” (tabloul al IV lea).

Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic. De altfel, în condiţiile în care întregul text nu reliefează o acţiune, ci urmăreşte evoluţia unor stări sufleteşti, conflictul devine atipic. Iona îşi încheie căutarea mării şi a nadei „celei mari” printr-un gest decisiv. Înţelegând că nu demersul cunoaşterii sau al depăşirii limitelor proprii este greşit, ci modul în care este acesta condus, Iona îndreaptă cuţitul cu care spintecase burţile de balenă spre propria burtă: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. […] E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.”  Gestul final al lui Iona a fost interpretat în mai multe moduri: poate sugera dubla identitate a individului în labirintul vieţii – jucărie a destinului (prizonier în burţile succesive ), dar şi destin propriu – zis ( Iona îşi spintecă burta într-un gest care afirmă libertatea absolută a oricărui individ ). S-a afirmat (Eugen Simion ) că sinuciderea nu este, în cazul lui Iona, o soluţie a ieşirii din „comedia existenţei”, cum este în cazul eroilor lui A. Camus. Pe eroul lui Marin Sorescu îl preocupă posibilitatea ieşirii din „ceva”, o dată născut, iar personajul fiind convins că moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou capăt de drum”. În esenţă, nu atât asumarea morţii ca rezolvare a unui destin limitat contează, cât mai ales afirmarea revoltei ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil. Tragicul nu rezidă în moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului propriu ( omul – jucărie a destinului ) cu destinul lumii. Regăsirea identităţii („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) este echivalentă cu descoperirea unui adevăr simplu: oricât de limitativă ar fi condiţia umană, omul e liber atât timp cât se descoperă/cunoaşte pe sine.   Imposibilitatea de a se da un singur răspuns acestui act susţinând o altă caracteristică a teatrului modern: pluralitatea sensurilor, finalul deschis interpretărilor.

Piesa lui Marin Sorescu propune cititorului un conflict atipic şi un personaj original. Caracterul simbolic al situaţiilor reprezentate susţine caracterul de metaforă scenică al textului, structurat sub forma unui amplu monolog dedublat. Minimalizarea decorurilor, simplitatea gesturilor personajului, care trăieşte exclusiv la nivel interior, transformă piesa lui Marin Sorescu într-o amplă meditaţie pe tema destinului uman şi accentuează ideea că în Iona, personaj simbolic şi original, se poate regăsi oricine, oricând.

Eseu tema si viziunea despre lume Iona de Marin Sorescu

„Iona”, piesa lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 în revista “Luceafărul”, modifică fundamental concepţia despre teatru, propunând o nouă viziune dramatică. Renunţând la sensul tradiţional al conceptului de teatralitate, această creaţie ilustrează modernitatea viziunii soresciene prin renunţarea la recuzita complicată din teatru clasic, folosind doar elemente decorative cu valoare simbolică: moara de vânt, undiţa, acvariul.

Tragedia este specia dramatică în care se dezvoltă un conflict prin intermediul căruia un personaj extraordinar, eroul, se opune zeului (momentul de hybris al textului), moment din care destinul eroului se derulează invariabil către moartea acestuia. Aceată definiţie a tragediei este specifică lumii antice, civilizaţiei clasice greco-latine, în care imaginea eroului ca apărător al oamenilor simpli era des cultivată. Conflictul tragic din interiorul tragediei clasice pune în opoziţie formală omul şi zeul, existând în spaţiul acestei tragedii o interfaţă între cele două entităţi: corul.

Faţă de această construcţie a tragediei clasice, prin care literatura reflectă mentalitatea epocii respective, tragedia modernă se poziţionează diferit, în spiritul noilor valori ale lumii moderne. Astfel, dacă în tragedia clasică raporturile de putere sunt clar conturate, eroul intrând în conflict prin hybris cu zeul, în tragedia modernă decuplarea omului modern de la divinitate, de la credinţă, a făcut ca acest conflict să fie rescris. În absenţa unu zeu, care să facă posibilă salvarea din absurdul existenţei umane, omul modern resimte imposibilitatea configurării unui sens al existenţei ca pe o absurditate a vieţii însăşi. Din această cauză omul modern încearcă să învingă absurdul existenţei prin găsirea unui sens, prin salvarea prin semnificare a lumii. Această încercare este, aşa cum vedem şi în textul lui Sorescu, sortită eşecului, iar acest lucru constitue tragedia omului modern: a fi parte a unei existenţe absurde, într-o lume absurdă şi a nu putea să te salvezi prin nimic.

Textul lui Sorescu este o parabolă, configurând o descriere simbolică a condiţiei omului modern în interiorul unei istorii de inspiraţie biblică. Trebuie spus însă că din textul biblic nu se păstrează în parabola lui Sorescu decât foarte puţine elemente: numele personajului, condiţia sa de pescar şi faptul că a fost înghiţit de chit. În rest, textul lui Sorescu se dezvoltă într-o direcţie metafizică, în direcţia tragediei de tip“fatum malus” şi nu într-o direcţie orientat teologică, aşa cum se plasa parabola biblică.

În ceea ce priveste tema, problema singurătăţii omului modern este cea care, în sine, induce toate celelalte probleme pe care omul modern trebuie să le rezolve. În tabloul I Iona îşi pierde ecoul, simbol al înstrăinării de sine. Dispariţia propriului ecou: “Gata şi cu ecoul meu… / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus şi ăsta. / Semn rău” pare a-i anula existenţa.Singurătatea omului e efect al decuplării acestuia de la divinitate, în sensul refuzului de a mai considera divinitatea o prezenţă dinamică, care se răsfrânge asupra existenţei umane, modulând-o. Astfel, existenţa divinităţii este pusă sub semnul întrebării, în lumea modernă omul raportându-se la zeu într-o manieră existenţialistă: Dumnezeu fie nu există, fie se manifestă ca o absenţă, plasându-se extern în raport cu creaţia şi neinfluienţând-o în niciun fel. În consecinţă, omul este singur în lume, în afara oricărei posibile salvări şi cu toate problemele “pe masă”. Această situaţie în care omul modern se zbate singur să raspundă la toate întrebările “ruseşti” este ceea ce amplifică sentimentul său de singurătate. Există în acest text o situaţie în care Iona ar fi putut scăpa de izolarea sa fată de semeni, momentul în care prin scenă trec cei doi pescari, Iona încercând să iniţieze o relaţie dialogică, însă acest lucru nu se realizează. Discutând tema şi viziunea despre lume, spunem că elementele textului narativ sunt semnificative.

Problema configurării realităţii, a modului în care omul modern se gândeşte pe sine ca element al lumii cunoscute, este sugerată simbolic prin prezentarea spaţială a lui Iona. Textul are o structură simetrică în ceea ce priveşte plasamentul lui Iona în raport cu chitul, tablourile 1 şi 4 plasându-l exterior peştelui, pe când tablourile 2 şi 3 îl pleasează în burta acestuia. Aceste poziţionări sunt relevante simbolic dacă avem în vedere percepţia generală a lui Iona cum că toate lucrurile sunt peşti, căci dacă întreaga lume reprezintă o “închidere” atunci plasamentul exterior/interior este irrelevant. De aici şi senzaţia că oriunde te-ai plasa eşti captiv. Percepţiile spaţiale ale lui Iona sunt şi ele tulburate, simbolizând, încă o dată, această incapacitate a omului modern de a defini domeniul realului.

Iona întruchipează în mod alegoric singurătatea şi căutările omului modern. Caracterizarea directă este realizată de autor prin intermediul indicaţiilor scenice, care individualizează drama existenţială a personajului. Fiecare tablou surprinde eroul în altă etapă a călătoriei şi a devenirii sale. Prin multitudinea trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului modern. Sugestive sunt notaţiile autorului din primul tablou:“explicative”, “înţelept”,“imperativ”, “uimit”,“vesel”, “curios”, “nehotărât”, “făcându-şi curaj”. În concordanţă cu aceste stări, limbajul personajului asociază diverse registre stilistice: colocvial şi metaforic, ironic şi tragic, acest amestec fiind o caracteristică a teatrului modern. În text, regăsim şi procedee moderne de caracterizare precum introspecţia şi monologul interior: “Eu cred că există în viaţa lumii o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se ajunge la o singură mamă, una imensă şi bună…”

Din punct de vedere al particularităţilor de construcţie, piesa Iona, subintitulată „tragedie”, conţine 4 tablouri în care protagonistul, personaj creat după modelul biblic, rosteşte un monolog pe tema singurătăţii, temă care se grefează pe o supratemă, a fiinţei umane aflate într-o dramatică luptă cu destinul impus de o instanţă divină, întotdeauna absentă.

În ceea ce priveşte limbajul, Iona încearcă să înţeleagă cine este, făcând un efort de anamneză, încercând să definească lucrurile fundamentale (familia, lumea, existenţa socială etc.), însă anamneza nu se produce decât odată cu rostinea numelui: „- (Strigă) Ionaaa! […] – De fapt, Iona sunt eu”. Iona rosteşte iluminat, aşa cum spune autorul în didascalii, iar rostirea produce realitatea identităţii sale, produce anamneza de care personajul are atâta nevoie.

În opinia mea, tragedia „Iona” este o imagine a modului în care condiţia omului modern se reflectă în textul literar, un text care armonizează poeticul cu dramaticul în incercarea de a oferi spectatorului/cititorului un om în faţa întrebărilor fundamentale, o parabolă care ilustrează indirect o situaţie de viaţă specifică tuturor gânditorilor din epoca modernă.

Tema si viziunea despre lume in Iona

“Tragedie in patru tablouri” scrisa de Marin Sorescu, “scriitor cu o sclipitoare personalitate care poseda atat profunzimea filozofica a lui Beckett, cat si o viziune aparte, cu totul personala asuprea neputintei de comunicare” (Greta Brotherus) este inclusa alaturi de “Paracliserul” si “Matca” in trilogia “setae muntelui de sare”. Cele trei piese sunt “monodrama sau tragedii collective”.(M.S.) pe tema destinului uman, drame ale cautarii spirituale.

Titlul, prim corpus literar pertinent, are valoare anticipativa. Numeste unicul personaj care dialogheaza cu sine in scena, stabilind o relatie directa cu mitul biblic despre Iona, fiul lui Amitai. Acesta este inghitit de un chit pentru ca fuge cu o corabie spre Trasis, in loc sa provaduiasca cuvantul Domnului. Este eliberat dupa trei zile si trei nopti.
Dezvoltarea scenica a parabolei omului inghitit de o balena este foarte moderna, polemica si parodica, apropriindu-l pe M.S. de marii apolegeti ai singuratatii: Nietzche (Solititudinea m-a inghitit ca o balena), Sartre, Camus, Heidegger, Emil Cioran.
Universal dramatic se construieste treptat, prin dialogul conflictual. Personajul unic se divide in “voci”, exprimand fiecare componenta a eului scindat: Iona-pescarul, Iona-ghinionistul, Iona visatorul, Iona victima, Iona cautatorul, Iona luptatorul, Iona arheul, Iona ascetul, Iona iluminatul.

Formula dialogului cu sine este justificata in incipit: “ca orice om singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi…”

Situatia initiala(actul I) in care este surprins eroul este o metafora a absurdului lumii. Cu fata spre mare, Iona se afla, fara sa stie, in gura imensa a balenei. Acest “afara” initial este iluzoriu, caci Iona este captive in plasa rutinei cotidiene, in automatismele de fiinta sociala (ale profesiei si ale responsabilitatilor de cap de familie). Visul si contemplarea sunt tentative ale evadarii din absurdul si mediocritatea realitatii. Se prefigureaza asadar un prim conflict existential, intre realitate si vis, intre real si “ideal”. Iona nu evadeaza cu adevarat din cotidian si de sub zodiac nenorocului, incearca sa le depaseasca prin joc: pescuieste in acvariul adus de acasa, intretinandu-si speranta ca ghinionul inscris in destinul sau poate fi anulat. Intra intr-o noua realitate, descoperind similitudinea intre destinul sau de pescar sic el al pestilor:”Noi, pestii, inotam printre nade…Visul nostrum de aur e sa inghitim una, bineinteles, pe cea mai mare.” Limbajul devine forma a trairii constiente, instrument al cunoasterii: “de cand spun cuvinte fara sir, simt ca-mi recuperez anii frumosi de viata.”

Izomorfismul pescar=peste devine suportul textual al noii situatii dramatice din actul al II-lea. Primele cuvinte rostite de Iona, inainte de a constata ca e prizonier in pantecele chitului, sunt semnul intrarii intr-o alta dimensiune temporala: “Mi se pare mie sau e tarziu?”. Urmeaza resemnarea: “-De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii? –Hai, pune capul jos.”
Conflictul intre traire si gandire este unul psihologic. Ridicandu-se pe treapta ratiunii, Iona isi invinge teama de moarte si resemnarea in fata ei. Eorul ia progresiv in stapanire spatial visceral a carui lege unica este lupta pentru supravietuire. Armele sale sunt logosul ca forma de libertate prin care infrange singuratatea fizica( “Fac ce vreau. Vorbesc. Sa vedem daca pot sa si tac. –Incearca. –Nu, nu mi-e frica.), actiunea(mersul, cautarea), dar mai ales ratiunea. Labirintul pe care il strabate il orienteaza pe Iona spre un mereu nou inceput. El spinteca burta balenei, dar se va regasi prizonier intr-un spatial visceral mai amplu. Actul al III-lea se consuma  mereu inauntru, pestele 2 si 3, cei trei pesti spintecati amintesc de cele trei probe initiatice din basm. Esecul repetat al incercarii iesirii din captivitate constituie tentativa de a depasi constiinta nefericirii, a singuratatii, a conditionarilor multiple ale existentei umane. Aparitia pescarilor 2 si 3, in cel de-al doilea peste, nu-l scapa pe Iona decat de singuratatea fizica. Imposibilitatea comunicarii cu cei asemenea lui, il proiecteaza intr-o singuratate metafizica. Constient de acest fapt, Iona se va refugia in poveste, in mit. Traversand symbolic dezastre, si murind cate putin in razboaie, Iona devine arhetipul, arheul ce se naste iar si iar:”mama, mi s-a intamplat o mare nenorocire, mai naste-ma o data!-tu nu te speria din atata si naste-ma mereu”. Se instaleaza un conflict ontologic, intre viata si moarte, ce nu poate fi rezolvat in absenta lui Dumnezeu: “ce pustietate…as vrea sa treaca si Dumnezeu pe-aici.” Insa in orizontul intunecat al burtii pestelui 3 se arata doar puii nenascuti ai monstrului, simboluri ale unui viitor amenintator. Visul de a avea un viitor se transforma in cosmar. Intr-un efort final (actul IV), Iona apare in spartura burtii ultimului peste. Descopera disperat ca orizontul nu e decat un sir nesfarsit de burti.

Decizia finala e surprinzatoare. Nedescoperind nici o cale de salvare din universal inchis, cauta iesirea in sens invers, cufundandu-se in propriul univers launtric: isi spinteca pantecul spre a razbi cumva la lumina. Gestul nu figureaza neaparat o sinucidere, ci poate fi o sugestie si o rezolvare scenica a conflictului. Moartea ritualica a eroului apare ca intrare in alta etapa existentiala, superioara in ordinea cunoasterii. Ea echivaleaza cu sansa eliberarii totale, cu o noua nastere ca fiinta spirituala care transcede propria materie. Ucigandu-si eul material, eroul elibereaza eul spiritual, cel divin.

“Iona” poate fi considerate capodopera dramaturigiei soresciene, prin formula artistica originala, prin problematica existentiala a omului, aflat in cautarea adevarului despre sine, in aventura descoperirii libertatii.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.