Archive for the ‘neomodernism’ Category

Tema si viziunea despre lume in opera lui Nichita Stanescu – Leoaica tanara, iubirea

Tema si viziunea despre lume in opera lui Nichita Stanescu – Leoaica tanara, iubirea

Nichita Stănescu este considerat a fi unul dintre inovatorii limbajului poetic în literatura romana alături de Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi. Astfel, conform opiniei lui Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu schimbă sensul şi planul speculaţiei poetice, lirismul sau fiind „neaşteptat şi atentează” la înţelegerea cititorului. Nicolae Manolescu surprinde, de asemenea, în poezia stănesciana „o răsturnare de percepţii”, „o metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.
Nichita Stănescu este reprezentant al generaţiei anilor ’60, exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la constituirea ei prin ideologia sa poetica.
Scrierile sale aparţin curentului neomodernism, curent literar dezvoltat in a doua jumătate a secolului al XX-lea care îşi propune să realizeze o literatura ce reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită. Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie moderniste, a limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cât şi prin reflecţie filozofică, ironie şi intelectualism.
Dificultatea liricii lui Nichita Stănescu şi încântarea pe care o produce, provin din modul în care ea contrariază permanent aşteptările cititorului. Perceperea abstracţiilor ca având o existenţă concretă şi preschimbarea lucrurilor concrete în abstracţii, această inversare a raporturilor, reprezintă o caracteristică proeminentă a poeziei lui Nichita Stănescu. În concepţia lui, poezia e vie: „se naşte din imaginaţia poetului şi se hrăneşte cu imaginaţia cititorului”. Poezia devine o tulburătoare cunoaştere de sine şi o comunicare cu sinele. Fiind permanent orientat spre comunicare şi simţindu-se trădat de cuvinte, Nichita Stănescu încearcă să găsească nişte combinaţii sintactico-metaforice pe care le numeşte „necuvinte”.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este cuprinsă în volumul „O viziune a sentimentelor” apărut în 1964. Acest volum face parte din prima etapă a creaţiei stănesciene, o etapă a exuberanţei, a tinereţii şi are ca tema centrală dragostea ca stare de certitudine.
Aşadar, tema centrală a poeziei este iubirea, văzută ca un sentiment care poate defini existenţa. Întregul text este o metafora amplă pentru modurile de manifestare ale iubirii, sentiment de energie şi vibraţie continuă. Metafora centrală este explicată chiar din titlu prin intermediul apoziţiei „iubirea”, deoarece acest sentiment este văzut sub forma unui animal de pradă agresiv, o „leoaică tânără”.
Putem distinge patru secvenţe ale acestei poveşti de întâlnire cu iubirea, urmărindu-se, pe rând, schimbările si metamorfozele prin care trece cel care a cunoscut iubirea.
Prima strofa prezintă propria descoperire a iubirii de către eul liric (pronumele la persoana I singular „mi”, „mă”, „m” fiind mărci ale prezenţei eului liric). Prin utilizarea mijloacelor artistice iubirea este materializată, imaginile artistice create prezintă totul ca pe o aventură. Sentimentul apare brusc („mi-a sărit în faţă”), în mod neaşteptat, luându-l prin surprindere şi fără a-i oferi timp să reacţioneze în vreun fel. Abia după ce este afectat, eul liric realizează că îl „pândise-n încordare mai demult’. Decticul temporal „demult” arată timpul îndelungat al urmăririi, iubirea fiind în aşteptarea momentului prielnic pentru „a ataca”. Prin adverbul „azi” prezent în ultimul vers al strofei se poate observa că momentul prielnic este chiar acum, în prezent. Forţa devastatoare cu care acţionează, duritatea sunt redate prin versul „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă”. Iubirea se manifestă într-un mod violent („m-a muşcat”) lăsând urme, unele chiar vizibile („de faţă”) transformarea fiind deci ireversibilă.
Cea de-a doua strofă poate fi interpretată ca o descriere cosmogonică. Schimbările produse în interiorul eului liric determinate de apariţia unui nou sentiment, iubirea, produc schimbări la nivelul exteriorului. Aceste schimbări sunt la fel de bruşte („Şi deodată”), iar eul liric resimte acum tot exteriorul, sentimente de ameţeala şi confuzie punând stăpânire asupra lui. Forţa agresivă a iubirii modifică realitatea, re-ordonează lumea după propriile-i legi într-un joc al cercurilor (simbol al perfecţiunii): „Se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape.” Acest nou univers este creat în jurul eului liric, el fiind nucleul.
Simţurile-i sunt exacerbate căci „privirea-n sus ţâşni” iar „auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii”. Amestecul de senzaţii, combinarea echivocă a simţurilor dau naştere unei alte viziuni asupra lumii.
Transformarea propriei interiorităţi este descrisă în cea de-a treia strofa prin modificările fizice suferite. Cel care a fost „afectat” de iubire nu se mai recunoaşte pe sine, totul este schimbat, diferit: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la tâmplă şi la bărbie,/ dar mâna nu le mai ştie.”
În ultima stofă timpul este încetinit, iubirea având acum o mişcare lină, („alunecă-n neştire”). Nimic nu este concret, tangibil. Starea dată de iubire este asemănată cu un miraj prin sintagma „deşert în strălucire”. În continuare sentimentul care a pus stăpânirea asupra eului liric este surprinzător, având „mişcările viclene”, aşa cum a fost şi apariţia lui. Ultimele două versuri, „încă-o vreme,/ şi-încă-o vreme…”, arată continuitatea sentimentului, durata sa imposibil de definit. Prin punctele de suspensie utilizate la sfârşitul poeziei, finalul este deschis lăsând loc mai multor interpretări. Seducţia poate fi reluată oricând, fie din perspectiva aceleiaşi iubiri, fie din perspectiva altei iubiri.
Aşadar, în concepţia lui Nichita Stănescu, iubirea este un act fundamental. După cum se observă şi în textul propus, el este capabil să conducă la schimbarea radicală a alcătuirii interioare, la o metamorfoză definitivă a fiinţei. Dragostea generează o stare de fascinaţie, hipnotică, convertită în experienţă unică. Prin revelaţia iubirii timpul se comprimă, se „sparge” făcând loc eternităţii.

Particularitatile unui text dramatic de Marin Sorescu Iona

Particularitatile unui text dramatic de Marin Sorescu Iona

Marin Sorescu este unul dintre principalii exponenţi ai dramaturgiei moderne româneşti. Una dintre piesele sale cele mai importante este drama „Iona” unde se pune în discuţie condiţia umană, ilustrată de situaţia tragică a personajului biblic Iona. Temele piesei sunt imposibilitatea omului de a-şi depăşi limitele, detaşarea de nereuşită în speranţa reînceperii vieţii şi dorinţa de a trăi într-un mediu social care să te valorifice.
Piesa de teatru are patru cadre principale ce coincid cu momentele evoluţiei piesei. Ele sunt gura peştelui de unde Iona încearcă să pescuiască în zadar, stomacul peştelui, spaţiul sufocant şi angoasant care îl apropie pe Iona de ideea de moarte, burta celui de-al doilea peşte care l-a mâncat pe primul ca simbol al şirului neîntrerupt de obsacole şi plaja pustie înconjurată la orizont de o infinitate de burţi de peşte, semn că la finalul strădaniilor noastre ne aşteaptă un obstacol imposibil de trecut şi nu împlinirea. În aceste patru cadre piesa este construită prin dedublarea personajului principal, monologul interior şi analogia la spaţiul virtual creat de protagonist în burta peştelui.
Principalele caracteristici care îi oferă specificul dramei soresciene sunt forma de parabolă ce cuprinde un solilocviu sau monolog, combinarea paradoxală a tragicului şi grotescului cu ironia, ambiguitatea ideii principale ce permite o serie largă de interpretări şi caracterul filosofic şi ideatic al dramei, un teatru de idei.
Forma de parabolă este dată de către asocierea cu parabola biblică a lui Iona cât şi din structura de situaţie narată sau prezentată – concluzie moralizatoare. Tot chinul lui Iona are un scop final ce transcende cadrul piesei. Sfârşitul nu se joacă pe scenă ci în minţile spectatorilor, în concluziile lor. Diferenţa dintre varianta biblică şi cea modernă apare în reacţiile protagonistului la situaţia dată. În prima Iona poartă un dialog cu Dumnezeu, tovarăş ultim al omului situat în restrişte şi care îi oferă alinare. Dar Iona lui Sorescu alege ca tovarăş pe sine însuşi prin dedublarea sa pentru a face faţă la izolare. „E tare greu sa fii singur”.
Combinaţia unică între tragic, grotesc şi ironie provine din raportul dintre situaţia lui Iona care este captiv, singur, (tragicul) în burta unui peşte, spaţiu angoasant (grotescul) şi reacţia sa care pentru a se detensiona şi a evita demoralizarea îşi permite mici ironii în dialogul cu alter ego-ul său (ironia). “Parcă-l văd pe răposatul. Mă înghiţise şi, cu burta plină de mine, se pregătea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc.” „E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile. Nu e greu.”
Ambiguitatea este comună teatrului modern dar Marin Sorescu nu o foloseşte ca o toană de a fi „în pas cu moda”, ci pentru că el vrea ca ideile lansate de el să stârnească la rândul lor o serie cât mai mare de idei în minţile cititorilor şi spectatorilor. Ea este dată de cadrul suprareal al acţiunii, burta peştelui şi insula cu orizontul din burţi de peşte, de reacţiile eroului şi de deznodământul „în coadă de peşte” care incită la reflecţie.
Caracterul ideatic al dramei soresciene este oferit de către scopul dramei, de a prezenta şi stârni în egală măsură nelinişti metafizice asupra vieţii, morţii, singurătăţii şi destinului. Într-un limbaj mai simplist este un teatru ce prezintă idei şi nu fapte.
În concluzie, putem afirma că Eugen Simion este un fin observator al particularităţilor operei dramatice a lui Marin Sorescu şi toate observaţiile sale se justifică la o analiză aprofundată a lucrâărilor dramaturgice soresciene.

Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-o opera dramatica postbelica: Iona de Marin Sorescu

Particularitatile de constructie a unui personaj dintr-o opera dramatica postbelica: Iona de Marin Sorescu

Teatrul contemporan preferă personajul simbolic, imagine esențializată a condiţei umane. Pescarul lui Marin Sorescu din ”tragedia” Iona (1968), captiv înăuntrul monstrului marin este un personaj fără istorie, amintirile şi viaţa lui ar putea aparţine oricărui anonim. Prizonier într-un spaţiu închis, şi el cu valoare simbolică, Iona este omul modern în conflict cu un destin impenetrabil, dar lipsit parcă de măreţia aceluia antic, pentru că ”cerul orb” , cum spune undeva Philippide, nu-i mai trimite niciun înger ( ”Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul, ? Nu mi-a trimis, de când mă rog, / niciunul…”, Tudor Arghezi)
Iona este singurul personaj ”vorbitor” al piesei ( în scenă mai apar, totuşi, Pescarul I şi Pescarul II, care nu scot niciun cuvânt). Monologul lui nu are însă curgerea continuă a unei introspecţii, ci teatralitatea unui schimb de replici. Eroul descoperă la sfârşitul primului tablou că este înghiţit de un chit, asemenea omonimului său biblic. Din pescar ghinionist (fără noroc la prins peşte) a devenit, nu se ştie cum, o pradă pentru un monstru marin, în gura căruia se afla de mult timp , poate dintotdeauna. In paralel cu încercarea lui repetată şi zadarnică de a spinteca burta peştelui şi de a se elibera, se desfășoară un dialog cu sine, colocvial, meditativ, ironic şi liric. Schimbarea registrului stilistic susţine dedublarea personajului. Primul Iona este uneori în acord cu cel de al doilea, alteori nu. Unul este interogativ şi sceptic, celălalt în posesia unor adevăruri relative şi oarecum optimist. In finalul piesei cel dintâi întreabă amnezic, Cine sunt eu?, iar al doilea răspunde strigându-şi numele. La capătul acestei confruntări cu sine, eroul sfârşeşte prin a-şi asuma identitatea, căci despre acest lucru vorbeşte piesa: despre dificultatea de a fi un ins numit Iona.
Mai mult decât în celelalte două genuri literare, liric şi epic, personajul se dezvăluie prin limbaj. În primul tablou, Iona, ” întors cu spatele spre întunecimea din gura” chitului, se gândeşte la munca lui de pescar sărac, încearcă să se convingă că marea este bogată în peşti şi speră să prindă până la urmă ceva. Cum lupta pentru supravieţuire e grea, iar el lipsit de noroc, recurge la un tertip: încearcă să pescuiască din acvariul pe care îl are în preajmă, tocmai ca ultimă soluţie. Nu are succes însă, pentru că în acest moment este înghiţit. Intriga piesei, ca de altfel întregul subiect, are valoare simbolică: Iona este omul singur (cum spune chiar scriitorul), frământat de întrebarea dacă viaţa lui are un sens sau este categoric un eşec. Caracterul meditativ al monologului este mult mai evident în tablourile următoare. Timpul, moartea, sinuciderea, ceilalţi, dragostea, fericirea, învierea, speranţa, credinţa , teme mari ale reflecţiei filozofice, sunt pentru Iona nu subiecte de meditație concentrată, ci realităţi palpabile, ”lucruri” ale lumii, mai mult sau mai puțin inteligibile, aşa cum sunt toate. Se pare că singura lui libertate în faţa acestei ordini de lucruri pe care nu el a făcut-o este umorul : Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti, în caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte… (tabloul IV)
Pe de altă parte, dedublându-se şi dialogând cu sine, Iona prelungeşte până la decizia ultimă iluzia că nu este singur. Nevoia de celălat este reală, chiar dacă raţiunea îi spune că lumea nu este făcută decât din umbre. Monologul, în forma înşelătoare a convorbirii lejere, jucăuşe, suplineşte absenţa unui interlocutor care, dacă nu mai există, trebuie inventat. Locvacitatea lui Iona sporeşte atunci când intră în scenă cei doi pescari muţi, cărând câte o bârnă în spinare. Cum ei nu-i răspund, eroul înduioşat la gândul solidarităţii umane, le creează el replicile, îndemnuri colocviale şi calde la curajul de a înfrunta situaţia imposibilă: Nu te lăsa, măi tată”, ”Nu mă las, tăticule!”… Anonimatul şi muţenia îl definesc, din nou simbolic, pe celălalt. Personajul absent, evocat de celelalte, fără să ajungă în scenă, sau, alteori, doar un figurant fără replică, este un procedeu la care teatrul absurdului recurge destul de frecvent. În cunoscuta piesă a lui Beckett, Aşteptându-l pe Godot, Vladimir şi Estragon îl aşteaptă zadarnic pe necunoscutul care ar putea să-i salveze, adică să le schimbe destinul de vagabonzi cărora le e rezervată tocmai această așteptare nedefinită şi până la urmă absurdă. Godot nu va veni niciodată, cu atât mai mult cu cât s-ar putea să nu existe. Oamenii pe care-i caută Iona nu au dispărut cu totul, dar par niște umbre împovărate, întoarse spre propria nefericire, incapabile să-l mai audă.
Deznodământul piesei îl prezintă pe Iona constatând că trebuie să îndrepte cuțitul invers, adică spre sine, nu spre monstru. Gestul sinuciderii este însoţit de o replică optimistă: Răzbim noi cumva la lumină. În teatrul clasic, discrepanţa dintre act şi cuvânt este specifică piesei comice. În parabola lui Marin Sorescu, procedeul merge în sensul unei ambiguităţi care creează un final deschis. Deznodământul consemnează un eşec sau un alt început? Piesa nu se încheie cu un răspuns, ci cu o întrebare.
În concluzie, Iona ca personaj generic, ca imagine a omului, există în aceeaşi măsură prin felul în care acţionează şi prin felul în care vorbeşte. Dar în timp ce substanța ”epică” este redusă la un gest repetitiv (acela al eliberării), limbajul dialogat nuanţează prin varietatea şi dinamismul lui aventura existenţială, tragi-comică, a eroului.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.