Archive for the ‘modernism’ Category

Relatia dintre doua personaje in Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Apărut în 1930, romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu ilustrează preocuparea scriitorului de a experimenta noi modele şi structuri narative.

Romanul dezvoltă două teme principale – iubirea şi războiul. Tema iubirii este susţinută de evoluţia cuplului Ştefan Gheorghidiu – Ela, prezentată doar prin reflectarea ei subiectivă, din perspectiva lui Ştefan Gheorghidiu, personajul – narator al romanului. Cunoscător al diferitelor teorii filosofice şi ştiinţifice care circulau în epocă, admirator declarat al operei lui Marcel Proust, Camil Petrescu creează primul personaj – narator din literatura română preocupat să înţeleagă în ce constă diferenţa între realitate şi autosugestie, între absolut şi relativ.

Alcătuit din două părţi care n-au între ele decât o legătură accidentală ( în opinia lui George Călinescu), acest volum inedit ca structură narativă în peisajul epocii este – după opinia lui Perpessicius –  romanul „unui război pe două fronturi”: cel al iubirii conjugale şi cel al războiului propriu-zis, ceea ce-i pricinuieşte eroului „un neîntrerupt marş, tot mai adânc în conştiinţă”. ( Perpessicius )

În prefaţa de la ediţia din 1955 a romanului, intitulată Cuvânt înainte după un sfert de veac, Camil Petrescu mărturiseşte că „dacă partea întâia a acestui roman e o fabulaţie, e adică născocită […] şi deci eroul Ştefan Gheorghidiu cu soţia lui sunt pură ficţiune, în schimb se poate afirma că partea a doua a cărţii, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de companie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului”. Perspectiva narativă subiectivă conferă autenticitate relatării, caracteristică esenţială a romanului subiectiv. Printr-un artificiu compoziţional, prima parte este alcătuită prin rememorare, în timp ca a doua parte este consemnată sub forma unui jurnal de front. Acţiunea, complexă, se desfăşoară pe două coordonate temporale – una a rememorării relaţiei personajului – narator cu Ela  şi una în desfăşurare ( a experienţei de pe front a lui Ştefan Gheorghidiu ). Centru de interes al conflictului principal al romanului se deplasează de la exteriorul evenimentelor plasate în preajma şi în timpul Primului Război Mondial la explorarea  interiorităţii personajului principal, prins în mirajul propriilor iluzii despre dragoste, despre căsătorie şi despre femeia ideală.

 Experienţa iubirii, care dă substanţă primei părţi a romanului, este actualizată prin rememorarea relaţiei lui Ştefan Gheorghidiu cu Ela. A doua parte creează iluzia temporalităţii în desfăşurare, prin consemnarea evenimentelor care se petrec pe front. Artificiul compoziţional din incipitul romanului – discuţia de la popota ofiţerilor referitoare la un fapt divers din presa vremii ( un soţ care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat ) – permite aducerea în prim plan a unei dintre temele principale ale romanului – problematica iubirii. Astfel,  discuţia de la popotă este pretextul unei ample digresiuni, pe parcursul căreia Ştefan rememorează etapele evoluţiei sentimentului care l-a unit cu Ela. Toate faptele şi evenimentele din roman sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, subiectivă: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşeală. Din cauza asta, nu puteam să-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii, şi din informarea lăturalnică despre cine ştie ce vizită la vreuna din mătuşile ei. Era o suferinţă de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanţă”. Naratorul nu spune ( şi nu o va face nici mai târziu ) nimic altceva în afară de bănuielile lui. Tot ce află cititorul despre Ela şi despre relaţiile dintre soţi provine din această sursă, care e departe de a putea fi considerată infailibilă sau obiectivă. Situat exclusiv în interiorul perspectivei lui Gheorghidiu, cititorul nu va şti niciodată cu certitudine dacă Ela şi-a modificat cu adevărat sentimentele faţă de soţul ei, înşelându-l cu G. sau dacă nu e vorba decât despre imaginaţia unui bărbat neîncrezător şi orgolios. Ceea ce se modifică neîndoielnic este atitudinea naratorului ( Ştefan Gheorghidiu ) în raport cu eroina, chiar dacă, uneori, el urmăreşte să-i creeze cititorului iluzia că se află în posesia celor mai sigure fapte şi interpretări.

Iubirea lor ia naştere sub semnul orgoliului. Chiar dacă la început Ela nu îi plăcea, Ştefan se simte, treptat, măgulit de interesul pe care i-l arată „una dintre cele mai frumoase studente de la Universitate”. Personajul – narator mărturiseşte că orgoliul a jucat un rol important în constituirea relaţiei lor: „Orgoliul a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Admiraţia celor din jur este un alt factor care determină creşterea în intensitate a iubirii lui Ştefan: „Începusem totuşi să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente.” Pasiunea se adânceşte în timp, iar faptul că Ela trăieşte o admiraţie necondiţionată pentru viitorul ei soţ contribuie la crearea iluziei că relaţia lor are o bază solidă. Pentru Ştefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi decât unică, absolută. Sentimentul pe care îl trăieşte în raport cu Ela devine raţiunea sa de a fi, modul de a se împlini în plan spiritual: „să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele.”

Cuplul trăieşte o perioadă liniştit, cu iluzia comuniunii perfecte. Ştefan e măgulit că universul lor domestic este dominat de prezenţa sa spirituală şi că Ela îl priveşte cu admiraţie, considerându-l o autoritate absolută ( edificatoare în acest sens este scena în care cei doi au o discuţie despre „ce este filozofia…”, după ce Ştefan ţine o prelegere sclipitoare la Universitate, iar Ela e impresionată de erudiţia lui ).

Moştenirea de la unchiul Tache schimbă însă cercul relaţiilor celor doi. Lumea mondenă, în care Ela se va integra perfect, este, pentru Ştefan, prilejul de a trăi suferinţe intense, provocate de gelozie. Dacă în prima parte a relaţiei lor iubirea stă sub semnul orgoliului, treptat, sentimentul care domină devine gelozia. Antologică pentru modul în care ia naştere gelozia, printr-un complicat joc al autosugestiei, este excursia la Odobești, când Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială: “Trageam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.”.

Relaţiile dintre cei doi soţi se modifică radical, iar tensiunile, despărţirile şi împăcările devin un mod de existenţă cotidian până când Ştefan este concentrat, în preajma intrării României în război. Ela se mută la Câmpulung, pentru a fi mai aproape de el, iar relaţia lor pare să intre, din nou, pe un făgaş al normalităţii. Chemat cu insistenţă la Câmpulung, Ştefan obţine cu greu permisia, dar descoperă că Ela e interesată de asigurarea viitorului ei în cazul morţii lui pe front. Când îl vede pe G. pe stradă, e convins că Ela îl înşală, deşi nu are nicio dovadă concretă. Pentru Gheorghidiu, eşecul în iubire e un eşec în planul cunoaşterii. Analiza mecanismului psihologic al erosului, semnificativă pentru toţi eroii lui Camil Petrescu, este dublată de o radiografie a tuturor conflictelor interioare. Personajul recunoaşte că e hipersensibil, că nu poate fiinţa în limita canoanelor, dar nu acceptă ideea că realitatea propriei conştiinţe nu e valabilă în plan exterior. Deşi Ştefan Gheorghidiu este un analist lucid al stărilor sale interioare şi al evenimentelor exterioare, el nu poate să se detaşeze de subiectivitatea pe care gelozia şi orgoliul rănit i-o accentuează.

Confruntat cu experienţa-limită a războiului care redimensionează orice relaţie umană, Ştefan Gheorghidiu îşi analizează retrospectiv şi critic întreaga existenţă. Drama erotică este reevaluată din perspectiva experienţei războiului. Întors în prima linie după cele câteva zile petrecute la Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu participă la luptele de pe frontul Carpaţilor cu sentimentul că este martor la un cataclism cosmic, unde accentul cade nu pe eroismul combatanţilor, ci pe haosul şi absurditatea situaţiei – şi are – sub ameninţarea permanentă a morţii – revelaţia propriei individualităţi, ca şi a relativităţii absolute a valorilor umane: „ Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească…” Finalul romanului consemnează despărţirea definitivă de trecut a eroului, gest caracteristic pentru personajele masculine camilpetresciene, care „distrug o pasiune, se sinucid, dar nu ucid. Ei ştiu că eroarea se află în propria conştiinţă, şi nu în obiectele conştiinţei” (Marian Popa ) „Ultima noapte de dragoste” pe care o petrece alături de Ela marchează înstrăinarea definitivă de trecutul propriu şi recunoaşterea eşecului în planul cunoaşterii: „I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.” Cititorul care speră să afle, în final, dacă Ela a fost infidelă, este dezamăgit. Deşi citeşte un bilet anonim care îl informează despre trădarea Elei, personajul – narator nu verifică informaţia, ceea ce întreţine dincolo de paginile romanului enigma relaţiei complexe care se stabileşte între cei doi soţi. Sentimentul de indiferenţă care îl domină pe erou este evident în renunţarea „la tot trecutul” în favoarea femeii care şi-a pierdut aura de feminitate misterioasă şi atrăgătoare.

Relaţia dintre Ştefan şi Ela se dovedeşte mai mult o suită de conjecturi a celui îndrăgostit decât o situaţie „reală”; scena acţiunii nu este una obiectivă, ci una formată din conştiinţa naratorului. De aceea, evoluţia relaţiilor dinte cele două personaje este profund afectată de felul în care este percepută realitatea înconjurătoare de conştiinţa personajului – narator. După Nicolae Manolescu, „evidentă, în roman, devine naivitatea personajului-narator.” El se arată la început entuziasmat de frumuseţea şi inteligenţa Elei, fericit de admiraţia pe care ea o stârneşte tuturor, pentru ca, după căsătorie, să descopere că soţia lui e „o prostuţă cochetă”, interesată „mai mult de escapade automobilistice cu prieteni decât de filozofie în patul conjugal” ( N. Manolescu ). De fapt, nu Ela se schimbă, ci felul în care o vede Ştefan.
Cuplul Ela – Ştefan Gheorghidiu este reprezentativ pentru opera literară a lui Camil Petrescu. Ca şi alte personaje masculine camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu trăieşte într-o lume a ideilor pure, pe care nu o poate adapta datelor lumii reale. Pentru el, Ela nu este femeia din realitatea imediată, ci este o imagine ideală a propriilor aspiraţii sufleteşti. Când perspectiva asupra ei se modifică, Ela devine ceea ce a fost, de fapt, de la început: o femeie obişnuită, asupra căreia Ştefan a proiectat o aură ideală.

Urmărind problematica relaţiilor dintre două personaje care trăiesc sentimente complexe într-un complicat mecanism de analiză înfăptuit de un personaj – narator cu o structură sufletească unică şi originală, romanul lui Camil Petrescu ilustrează, într-o manieră originală, ideea universalităţii unor trăiri. Atribuite unor personaje fictive, sentimentele evidenţiate de povestea atât de complicată dobândesc o pronunţată notă de autenticitate, prin tehnica narativă folosită de autor, care îi permite cititorului accesul la cele mai profunde trăiri ale eroilor.

Tema si viziunea despre lume in Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Romanul a apărut în anul 1930. Despre elaborarea romanului, autorul însuşi spune că: “A fost o ardere continuă, mistuitoare, în care rândurile se chemau unele pe altele, fără nici un fel de răgaz, sfârşită după luni şi luni de trudă a condeiului, odată cu căderea ultimelor frunze în băltoacele ploilor de toamnă, lăsându-l pe autor bolnav în pat pentru multă vreme”.

Criticul G. Călinescu, înţelegând cel mai profund noutatea romanului îl caracterizează drept “… o proză superioară”.

Stări de conştiinţă legate de război şi personaje de front, abia schiţate în Ciclul morţii, sunt reluate, în dimensiuni mai ample, în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, în care găsim precizarea că: “drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte astfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel.” Ţinând să ajungă la maximum de veridicitate şi autenticitate, C. Petrescu sondează sistematic straturile profunde ale conştiinţei. Exprimarea adevărului, fie el cât de crud, devine o normă morală fundamentală.

Romanul este alcătuit din două cărţi aparent distincte. Prima carte cuprinde monografia analitică a sentimentului geloziei, ca element psihic dominant în viaţa sufletească a lui Ştefan Gheorghidiu. Nu este o analiză de psihologie generală, ci analiza sentimentului trăit de personaj în condiţii date, cele ale unei societăţi cuprinse de febra afacerilor prilejuite de pregătirea intrării în război şi de participarea la război. A doua carte este propriu-zis jurnalul de campanie al autorului împrumutat eroului din roman. Integrarea acestui jurnal în roman i-a schimbat caracterul de notări zilnice, documentare, iar arta scriitorului i-a dat autenticitatea unei experienţe dramatice, în care eroul a dobândit înţelesurile profunde ale vieţii şi soluţiile juste ale chinurilor din conştiinţa lui stăpânită de gelozie.

Cele două cărţi se îmbină într-o unitate de compoziţie de largă viziune structurală; ele sunt două părţi care se alătură cronologic, sudura lor nu este o juxtapunere, ci o sudură organică în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din a doua carte, ca un triumf moral al personajului principal.

Această unitate compoziţională o relevă şi titlul romanului, care subliniază că ultima noapte de dragoste este şi întâia noapte de război. E noaptea punctului de sudură care unifică consubstanţial cele două părţi.

Aşadar în structura romanului distingem două nervuri fundamentale: una socială şi una psihologică şi ele aparţin celor două planuri: unul subiectiv care vizează descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de acord al afectului cu spiritul la cote superioare şi de declin, şi un plan obiectiv care vizează fundamentul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel şi uneori se şi interferează.

În planul subiectiv ca şi la Proust, memoria reînvie întâmplări trecute, dar la Camil Petrescu conştiinţa selecţionează acele fapte care vor contribui la dezvăluirea adevărului. Retrăirea explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Eroul principal, Ştefan Gheorghidiu, se aseamănă cu eroii lui Stendhal, pentru că şi acesta îşi înzestra personajele cu energie, virilitate şi loialitate.

În conştiinţa sa se derulează, într-o rememorare dramatică, viaţa lui interioară, supusă unei autoanalize, pentru a discerne adevărul iubirii lui. E o iubire pură, ideală şi absolută care este pătată de infidelitatea soţiei sale Ela?

Ştefan Gheorghidiu se căsătorise cu Ela din dragoste, – el student la Filozofie, ea studentă la Litere – o dragoste care aducea în viaţa lui de student sărac unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Dar o moştenire neaşteptată, lăsată lui de Tache Gheorghidiu, unchiul său foarte bogat, îi transformă viaţa. Atrasă în lumea marii burghezii, Ela se adaptează la morala acesteia. Noua sa condiţie socială o conduce la mondenitate şi cochetărie erotică. Dragostea pentru soţul ei cade în conformism conjugal, folosit cu iscusinţă ca să se apere. În psihologia lui Ştefan Gheorghidiu explodează gelozia; sentimentul devine exclusiv dominant şi-l torturează. De la nevoia de dragoste absolută la gelozia chinuitoare – iată procesul sufletesc al lui Gheorghidiu.

Analiza psihologică, pe care o urmăreşte autorul, atinge profunzimi neexplorate şi ea poartă amprenta autenticităţii, pentru că este o introspecţie ascuţită a personajului.

De fapt, gelozia lui Ştefan Gheorghidiu apare ca o altă faţă, în fond firească, a intensităţii sentimentului său de dragoste, a setei sale după dragostea absolută.

Interesant pentru analiza sentimentului este episodul excursiei la Odobeşti, organizat de Anişoara, care avea mania excursiilor “în bandă”. Femeia de lume, Ela, face în aşa fel încât să-l aibă alături în maşină pe G., “dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni înainte”. Gândurile lui Gheorghidiu devin amare, şi sufletul lui începe să fiarbă înăbuşit. Excursia astfel devine o tortură pentru Gheorghidiu. Fiecare gest al soţiei sale lua proporţii de cataclism al geloziei în conştiinţa lui.

Despărţirea a devenit iminentă, altfel risca desfiinţarea lui ca personalitate. A fost o despărţire chinuitoare, cu căutări îndelungi, cu momente de nepăsări parţiale, cu intenţii de împăcare, cu hotărâri întrerupte, cu aruncări orbeşti în mocirle instinctuale pentru a se răzbuna. Noua lui experienţă nu-i scoate din suflet totuşi dragostea pentru Ela; ea devenise parte componentă, din fiinţa lui. Împăcarea a fost “o beţie de dureri amare, transformată în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Totul, trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită”.

Dar “fericirea” e scurtă: concentrat la Dâmbovicioara, Gheorghidiu şi-aduce soţia la Câmpulung ca să-i fie mai aproape. Aici trăieşte însă “ultima noapte de dragoste” zvârcolindu-se din nou în apele tulburi, ale geloziei. Începe însă “întâia noapte de război”. C. Petrescu a transpus în paginile romanului, războiul autentic, concret, fără idealizare romantică şi fără grotescul naturalist, războiul crud şi inutil, blamat de cei care îl duc efectiv, exploatat de cei care îl provoacă. Scenele prezentate sunt de un profund realism şi ele par a fi notate la faţa locului. Stările sufleteşti ce preced prima luptă denotă o prospeţime răscolitoare. Pe front, se întretaie ordine contradictorii, tragicul întâlnindu-se cu absurdul; eroismul alternează cu panica. Împreună cu oamenii din plutonul său, Şt. Gheorghidiu, în retragerea din Transilvania, trebuie să asigure retragerea batalionului, iar acesta a diviziei. Dar tirul artileriei duşmane răstoarnă planul retragerii organizate. Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu înregistrează situaţii dramatice, fiind o ilustrare excepţională, de înaltă realizare artistică, a unei psihologii a groazei şi a panicii. Cu această experienţă tragică, la care se adaugă altele, ulterior, Şt. Gheorghidiu acumulează o cunoaştere exactă a războiului şi a realităţii în general, încât conştiinţa lui se limpezeşte de frământările minore care îi umpluseră sufletul de veninul geloziei. Înapoiat acasă după zilele de spital, în care şi-a vindecat rana dobândită în război, Şt. Gheorghidiu este cuprins de o linişte caracteristică. Un bilet anonim îi dezvăluie că nevastă-sa îl înşeală “cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine”. Când aceasta vine acasă, îi arată scrisoarea “zâmbind”. La protestele şi explicaţiile ei cu “platitudini încălecate”, îi spune cu acelaşi zâmbet binevoitor :”- Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi?”.

A doua zi se mută la hotel şi-i lasă “absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

Cel de-al doilea plan constituie fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan Gheorghidiu, fundal concentrat pe două realităţi: moştenirea şi războiul. Apoi moştenirea generează conflictul cu o seamă de personaje: mai întâi cu familia. Apoi la masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o scemă şi decor balzacian, prin descrierea interiorului casei din strada Dionisie: “casă veche, mare cât o cazarmă”. Unchiul Tache este şi el un personaj balzacian: ursuz, avar, bătrân. Locuia într-o singură cameră, care-i servea de sufragerie, birou, dormitor. Un alt personaj balzacian, doar schitat, pe care Gheorghidiu reuşeşte să-l cunoască tot datorită moştenirii, este Vasilescu Lumânăraru, milionarul analfabet.

O lume de negustori îi înfăţişează lui Gheorghidiu viaţa ca pe un imens hipodrom, în care toţi joacă la întâmplare şi câştigă la întâmplare.

Personaj balzacian este şi Nae Gheorghidiu, îmbogăţit prin zestre, ahtiat de a face cât mai multă avere, un Stănică Raţiu ajuns în stadiul de a fi considerat “unul din cei mai deştepţi şi mai periculoşi oameni din ţara românească”. Împrejurările moştenirii i-o dezvăluie pentru prima dată pe Ela într-o altă lumină. Intervenţia acesteia i-o relevează vulgară.

Problema războiului, a intrării în război, apare, în prima parte a cărţii, în gura proprietarului, a avocatului, lătrător şi demagog. Problema războiului este dezbătută în tren, la Cameră, în ziarele vremii, Discuţia din tren, ca şi cele de la Cameră, reînvie spiritul lui Caragiale atât prin personaje cât şi prin atmosferă.
În prima parte a cărţii, problema războiului este dezbătută astfel, încât să justifice psihologic numeroasele motive şi detalii care vor interveni în “jurnalul de front”, cum a fost considerată cea de-a doua parte.

Subiectul romanului analizează deci ascuţit tema căsniciei nerealizate, devenită calvar pentru cei doi soţi care, neputând comunica în mod esenţial, trăiesc într-un climat de suspiciune, gelozie şi minciună. Este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată în povestea, trăită aievea, a unui fragment din primul război mondial. Tragismul războiului schimbă optica eroului asupra lumii şi a sensurilor ei.

Şi-a cunoscut Şt. Gheorghidiu soţia, în esenţa feminităţii sale? Desigur. Dar a socotit că o poate aduce în sfera unei purităţi a iubirii, care să înfrângă obişnuitul, comunul, din relaţiile sociale curente. Soţia sa însă a rămas înăuntrul acestor relaţii, adaptându-se perfect.

Pe Şt. Gheorghidiu moştenirea însă nu l-a integrat în societatea burgheză a timpului său, ca pe soţia sa; a rămas un neadaptat, un inadaptat superior pentru că revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului. Este, deci, Şt.Gheorghidiu un învins? Este un învins în cadrul societăţii burgheze pe care o detestă şi deasupra căreia se ridică. Dar el se desparte de soţia sa- şi implicit de  anturajul acesteia – lăsându-i “tot trecutul”. Face acesta cu convingerea că nu poate aparţine unei asemenea lumi. Moraliceşte, eroul nu este un învins. El a învins sentimentul geloziei, care îl dezumanizează; i-a nimicit dimensiunile, pe care le socotea “enorme”; a pus într-un raport just frământările din conştiinţă cu frământările obiective ale vieţii sociale, cele din urmă cântărind mai greu în balanţa conştiinţei. Într-un cuvânt şi-a învins trecutul şi şi-a salvat astfel personalitatea morală.

Ela, soţia lui Gheorghidiu, nu înţelege valoarea morală a acestuia. Este o instinctivă pentru care dragostea este un joc de societate, în condiţiile prielnice ale bogăţiei materiale. Nu sensul dragostei soţului ei o interesează, în fond, ci averea acestuia, ca platformă pentru cochetăria ei erotică. Luxul în care trăieşte trebuie să aibă pentru ea un atribut sinequa nou: infidelitatea. Şt. Gheorghidiu îi dezvăluie lăcomia şi vulgaritatea şi i le alimentează lăsându-i cu mărinimie şi dispreţ suveran, o bună parte din avere. În gestul lui e o răzbunare, dar şi o eliberare morală.

Tănase- Vasilescu- Lumânăraru şi Nae Gheorghidiu sunt personaje prin crearea cărora  Camil

Petrescu părăseşte problemele de conştiinţă, rămânând în planul social. Observaţia subtilă şi exactă relevă tablouri demne de o largă frescă socială. Lumânăraru îl concurează pe Nae Gheorghidiu la cumpărarea unei fabrici de metalurgie, iar Nae Gheorghidiu. printr-o stratagemă bancară, îl anihilează pe Lumânăraru şi-l scoate din concurenţă, umilindu-l. Asociaţia lor, este o asociaţie banditească, pusă sub egida “deşteptăciunii” politice a lui Gheorghidiu. În curând devin rechini ai războiului, făcând afaceri necurate cu duşmanul, în defavoarea ţării. Cei doi asociaţi sunt tipuri balzaciene, pe care însă a  utorul nu le dezvoltă până la capăt, dar le reia în romanul Patul lui Procust.

Tema si viziunea despre lume in Riga Crypto si lapona Enigel

Modernismul este o orientare  a  literaturii române  interbelice care ilustrează detaşarea de tradiţionalism şi efortul de sincronizare  cu mişcarea literară europeană. Poezia interbelică are  în vedere esteticul prin forma artistică rafinată, caracteristicile  limbajului fiind reflexivitatea, ambiguitatea. De asemenea, poeţii modernişti introduc noi categorii estetice, (precum urâtul, grotescul), deseori poezia devenind o meditaţie asupra ei înseşi, specie lirică cel mai des cultivată fiind arta poetică. 

Unul dintre cei mai originali poeţi modernişti este Ion Barbu- poet dublat de matematician, a cărui operă literară reuneşte trei etape: parnasiană, baladic-orientală şi ermetică. Poemul Riga Crypto şi lapona Enigel a fost publicat în vol. Joc secund  şi face parte din etapa baladic-orientală. Potrivit notaţiilor autorului, textul aparţine speciei baladei, însă având în vedere complexitatea textului, ambiguizarea sensurilor în spirit modernist, se poate afirma că  Riga Crypto şi lapona Enigel este un poem alegoric.

Tematica ilustrează imposibilitatea iubirii văzută ca o cale de acces spre înţelegerea sensurilor lumii, neputinţa depăşirii propriei condiţii.

Titlul deschide un orizont de aşteptare prefigurând imaginea unui cuplu asemenea celui din celebra poveste de dragoste Romeo şi Julieta. În plus, aici este atrasă atenţia asupra statutului social al primului personaj (riga-rege) şi asupra originii celuilalt (lapona- locuitoare a Laponiei). Numele Crypto face trimitere la caracterul ascuns al regelui, dar şi la natura sa vegetală, la specia de ciuperci a criptogramelor. Enigel provine din englezescul angel (înger), subliniindu-se astfel puritatea, inocenţa personajului feminin.

Textul este structurat pe două părţi reunite după tehnica povestirii în ramă (a povestirii în povestire), ambele înfăţişând câte o nuntă: una lumească (posibilă), alta fantastică (imposibilă). Partea întâi, considerată ramă a povestirii, are şi rolul de incipit şi sugerează câteva detalii spaţio-temporale, substantivul ,,menestrel’’ făcând trimitere la un Ev Mediu european. Este conturată o atmosferă lumească, de nuntă, momentul surprins fiind cel al  spartului nunţii, în cămară, când îndemnat de nuntaşi, menestrelul zice despre o poveste de dragoste tristă, dintre lapona Enigel şi Crypto, regele ciupearcă.

În a doua parte, este prezentat regatul craiului Crypto, o lume ascunsă, un ţinut al întunericului, simbolizând lipsa cunoaşterii. Este surprins, de asemenea, portretul regelui, o fire ciudată, închisă, un neînţeles, ocărât de supuşi că nu aduce nimic frumos pe lume, că nu îşi împlineşte menirea: Şi răi ghioci şi toporaşi /Din gropi ieşeau, să-l ocărască, / Sterp îl făceau, şi nărăvaş, /Că nu voia să înflorească. În continuare, este conturat portretul laponei, care se remarcă prin gingăşie, puritate Laponă mică, liniştită/ Cu piei, pe nume Enigel. Tânăra Enigel vine din ţinuturile arctice, geroase şi se îndreaptă spre sud, în căutare de soare şi lumină – simbol al cunoaşterii. În drumul său, ea poposeşte la Crypto, mirele poienii, ca să se odihnească şi să-şi adape renii. Întâlnirea celor două fiinţe care provin din lumi diferite, dialogul lor, povestea de dragoste au loc în vis, spaţiu oniric ce aminteşte de Luceafărul eminescian, de aceea textul semnat de Ion Barbu a fost considerat un Luceafăr întors. Astfel, există un paralelism al celor două poeme, protagoniştii care aparţin unor lumi inferioare aspirând să-şi depăşească statutul, condiţia. Însă dacă în Luceafărul eminescian principiul feminin era cel inferior, încercând să acceadă către planul cosmic al luceafărului, în Riga Crypto şi lapona Enigel regele ciupearcă este cel care vrea să-şi depăşească statutul aspirând la iubirea pentru o fiinţă umană. Ca şi în poemul eminescian, dialogul regelui cu lapona presupune o serie de chemări şi de refuzuri. Prima dată, regele îi oferă fetei fragi, simbol al iubirii, fruct analog mărului edenic, pentru a o determina să-i rămână alături, însă este refuzat: Enigel, Enigel, / Ţi-am adus dulceaţă, iacă/ Uite fragi, ţie dragi/ Ia-i şi toarnă-i în puiacă. A doua oară, Crypto îşi oferă întreaga fiinţă Dacă pleci să culegi,/ Începi, rogu-te, cu mine, iar în final, întreaga sa împărăţie, somnul fraged şi răcoarea. Există o anumită gradaţie în refuzul fetei: la început, verbul la indicativ mă duc sugerează hotărârea de a-şi urma calea; a doua oară, condiţional-optativul te-aş culege exprimă nehotărârea acesteia, iar în final, sintagma ca o lamă de blestem sugerează suferinţa tinerei care înţelege că nu poate rămâne alături de rege. Pentru Enigel, somnul fraged şi răcoarea definesc biologicul, materia aflate în opoziţie cu soarele-nţelept, simbol al devenirii spirituale – astfel poemul poate fi interpretat ca o alegorie a raportului spirit-materie. Încercând a-şi depăşi condiţia prin iubire, riga intră în spaţiul ucigător al soarelui şi înnebuneşte, devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se cu măselariţa mireasă, o fiinţă din propria lume.

Personajele poemului alegoric sunt prezentate în antiteză, pentru că reprezintă două lumi opuse. Cea care trăieşte adevărata dramă este Enigel prin zbuciumul sufletesc, prin tentaţiile pe care le încearcă, dar cărora le rezistă urmându-şi chemarea.Textul respectă canoanele prozodiei clasice prin unitatea de ritm, rimă şi măsură care îi conferă o muzicalitate aparte.

Riga Crypto şi lapona Enigel este una dintre cele mai reuşite balade alegorice  barbiene, impresionând prin fondul de idei, dar şi prin originalitatea limbajului.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.