Archive for the ‘modernism’ Category

Eseu tema si viziunea despre lume Tudor Arghezi

Eseu tema si viziunea despre lume Tudor Arghezi

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului ( principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc ).

În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mişcării literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un simbolism muzical verlainian” (Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia formelor inovatoare în planul creaţiei artistice, forme care se opun, de regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din această perspectivă, toate curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a secolului al XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino )

Eul liric este instanţa care emite un discurs poetic pentru a comunica un sine imaginar. Între eul liric şi eul biografic ( eul individual, eul empiric al poetului ) există o permanentă distanţare. Tudor Vianu considera că există trei tipuri de lirică: lirica eului, aceea a unei stări, a unui sentiment mărturisit direct; lirica măştilor, aceea a sentimentului prezentat sub o mască străină; lirica rolurilor, aceea a asumării unor sentimente jucate, experimentate, care nu sunt întotdeauna acceptate.

În lirica modernă, se produce o destructurare a eului liric, total îndepărtat de eul individual, celebră fiind afirmaţia lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”. În general, eul liric este marcat în text prin forme pronominale şi forme verbale de persoana I. Pot să apară şi alte persoane, care au funcţie generalizatoare, extinzând sfera sentimentelor exprimate de vocea lirică la nivelul receptorului.  În poezia modernă, nu numai persoana eului liric se modifică, ci şi numărul, apariţia pluralului sugerând o polifonie a vocii în care distanţarea de eul individual creşte.

După volumul de debut, Cuvinte potrivite ( 1927 ), surprinzător prin noutatea expresiei artistice şi prin tematică, în 1931, apare un alt volum al lui Tudor Arghezi, cel puţin la fel de surprinzător. „Efectul Florilor de mucigai poate fi asemănat cu cel al unei lovituri de măciucă. Buimăciţi de puternicul şoc, unii nu-şi vor reveni decât peste câţiva ani […] Puţini au fost cei care, la momentul apariţiei, i-au apreciat frumuseţea unică…”  (Dorina Grăsoiu, „Bătălia”Arghezi ). Întregul volum pare să confirme versurile emblematice pentru creaţia argheziană, exprimate în poemul cu statut de artă poetică, Testament :”Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.” Poezia care deschide volumul din 1931 poate fi considerată tot o artă poetică.

La nivel stilistic, titlul se validează ca un oximoron, care pare a copia modelul baudelairian din Florile răului, deoarece asociază un termen din sfera semantică a frumosului – „flori” – cu unul din cea opusă – „mucigai”. La nivel semantic, din punct de vedere denotativ, titlul fixează imaginarul poetic în sfera spaţiului închis, umed, specific închisorilor, propice „florilor de mucigai”, pete de culoare în cadrul unui univers tern, mohorât, dezolant. În sens conotativ, se validează ideea că în orice existenţă sordidă poate exista ceva frumos, „floarea” devenind un simbol al naşterii frumuseţii din materia imundă. La nivel metatextual, titlul avertizează asupra formulei lirice uzitate de poet, estetica urâtului.

Incipitul are caracter declarativ, verbul de persoana I identificând eul liric subiectiv: ”Le-am scris cu unghia pe tencuială”. Lexemele primei secvenţe poetice conturează imaginea unui spaţiu închis, a unei materialităţi grele, elementare, un spaţiu interior, ostil. Întunericul sugerează claustrarea, devenind laitmotiv al poeziei şi al volumului. Se descrie un spaţiu al singurătăţii absolute, din care lipseşte până şi graţia divină: „Pe un părete de firidă goală, / Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate, / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”  Adjectivul obţinut prin prefixare negativă – „neajutate” – este ilustrativ pentru condiţia eului liric. Animalele biblice, secundanţi ai celor trei evanghelişti, lipsesc din existenţa creatorului arghezian. Versurile acestei strofe conturează un imaginar al temniţei, respirând accente ale „substratului antropologic” (Adrian Marino), dat fiind faptul că poetul a fost închis între 1918-1919 la Văcăreşti, ca urmare a publicării pamfletului Baroane.

Perspectiva este modernă, unul dintre elementele definitorii pentru lirica modernistă fiind imposibilitatea interpretării ei liniare, textul obligând permanent la reveniri, reconsiderări. Cursivitatea este asigurată de folosirea consecventă a ingambamentului, procedeu artistic prin care se continuă ideea începută într-un vers în versul următor. Din punct de vedere stilistic, această primă secvenţă lirică este lipsită de artificiul metaforizant. Expresivitatea rezultă din caracterul surprinzător al asocierilor, procedeele artistice fiind puţine: enumeraţia – Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul” – epitetul – „firidă goală”, „puterile neajutate”. La nivel sintactic, absenţa complementului direct din prima frază a poemului creează ambiguitatea sensurilor, specifică poeziei moderne. Absenţa determinantului sintactic pentru verbul „am scris” este justificabilă în mai multe moduri: complementul este exprimat anterior, în titlu ( „florile de mucegai le-am scris cu unghia pe tencuială” ); complementul poate fi considerat lexemul din versurile următoare: „stihurile le-am scris cu unghia pe tencuială”. Având în vedere simetriile sintactice, se poate stabili o relaţie de echivalenţă între florile de mucegai şi stihuri, ceea ce presupune metamorfoza artistică a unei realităţi ( florile de mucegai se transformă în stihuri ). Artisticul ca modalitate de ieşire din contingent, ideea că poezia înseamnă atemporalitate constituie principiul organizator al ultimelor versuri din prima strofă: „Sunt stihuri fără an”. Perpetuarea în timp a creaţiei artistice – „fără an” – conservă momentul elaborării – „Stihurile de-acum”. Enumeraţia prin care se prezintă caracteristicile liricului din Flori de mucigai are rolul de a   puncta ineditul formulei artistice abordate, estetica urâtului: „Stihuri de groapă, / De sete de apă / Şi de foame de scrum, / Stihurile de acum.” În legătură cu absenţa ajutorului divin în creaţie se dezvoltă sensurile metaforei „unghia îngerească”. Creatorul încearcă recuperarea inspiraţiei de natură divină, dar ostilitatea mediului face imposibil acest lucru: „Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Şi nu a mai crescut – / Sau nu o mai am cunoscut”. Perturbarea topică din ultimul vers al primei strofe este o caracteristică a poeziei moderne, care are, în text, rolul de a evidenţia pronumele personal, substitut pentru „unghia îngerească”. Prima strofă, având structură polimorfă, se organizează în jurul ideii de singurătate absolută a creatorului, claustrat într-un spaţiu al temniţei din care a dispărut orice speranţă ( ipostază amintind de dantescul îndemn „Lăsaţi orice speranţă, voi care intraţi aici” ). Se prefigurează o stare de revoltă, prin folosirea conjuncţiilor coordonatoare „şi”, „sau”.
A doua strofă, un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de ostil ca şi acela din prima strofă. Spaţiul interior şi spaţiul exterior se află în consonanţă: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă. / Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Verbele la imperfect transmit ideea continuităţii stării de dizgraţie a eului liric, percepută dureros. Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului creator şi al destinului artistului. „Neputincioasă”, mâna inspiraţiei angelice refuză sau nu poate „să se strângă”. Ca în majoritatea textelor argheziene, atitudinea nu este de resemnare. Refuzându-şi destinul, creatorul arghezian se revoltă împotriva propriei condiţii: „Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Ultima sintagmă, simbol al direcţiei infernului, validează noua formulă literară, reafirmând orgolios estetica urâtului.

Poezia are valoare de artă poetică prin această atitudine sfidătoare faţă de un mod de a concepe scrisul. Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul – „m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” – eul liric arghezian realizează în acest text una dintre cele mai emoţionante şi mai dureroase confesiuni despre rolul menirea artei şi a artistului. Întregul volum va susţine această atitudine, confirmând unicitatea şi proteismul glasului poetic arghezian.

Eseu tema si viziunea despre lume Lucian Blaga

Eseu tema si viziunea despre lume Lucian Blaga

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului ( principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc ).

În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mişcării literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un simbolism muzical verlainian” (Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia formelor inovatoare în planul creaţiei artistice, forme care se opun, de regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din această perspectivă, toate curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a secolului al XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino )

În lirica modernă, se produce o destructurare a eului liric, total îndepărtat de eul individual, celebră fiind afirmaţia lui Arthur Rimbaud: „Eu este un altul”. Nu numai persoana eului liric se modifică, ci şi numărul, apariţia pluralului sugerând o polifonie a vocii în care distanţarea de eul individual creşte.

Lucian Blaga este unul dintre inovatorii liricii române, mai ales în plan formal. Poetul ilustrează, mai ales în prima parte a creaţiei sale, curentul literar expresionist, care se traduce prin expansiunea eului liric la nivel universal, printr-o participare intensă la tainele lumii şi prin trăirea adâncă a misterului universal.

Poezia e o confesiune a unui crez care nu poate fi exprimat altfel decât la persoana I, o luare de cuvânt presupunând un „subtext polemic faţă de alte poziţii”, anterioare sau contemporane. În „eu”, cuvântul cu care se deschide poezia, este cuprinsă ideea că textul poetic, în general, este manifestarea imperativă a individualităţii creatoare, privită în raport cu lumea şi cu ceilalţi ( „alţii” ).

Titlul, alcătuit dintr-o propoziţie dezvoltată, este o metaforă revelatorie şi subliniază caracterul de artă poetică al poemului, accentuând poziţia lui eu confesiv. Aspectul negativ al verbului – predicat sugerează o luare de poziţie polemică în raport cu alte puncte de vedere: nu strivesc. Ultima parte a titlului, alcătuită, la nivel sintactic, dintr-un complement direct care explicitează sensurile verbului, însoţit de determinanţi substantivali creează deschiderea spre sensurile metaforice ale textului: „corola de minuni a lumii” este o metaforă pentru tainele universului, atitudinea eului liric fiind, vădit, una de protejare a misterelor, de potenţare a sensurilor.

Artele poetice clasice cuprind de obicei învăţături poetice, în care poezia este privită din exterior, cu ignorarea, de cele mai multe ori, a eului artistului. Eul blagian devine o ipostază interiorizată, adresându-se doar sieşi, într-o confesiune discretă, privindu-se pe sine „doar în raport cu lumea” care nu este reală, ci lumea imaginară, univers interior, construit din aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei. Eul trăit ( adică acela care se manifestă prin afecte, impulsuri, atitudini) se adresează lumii simţite, şi, totodată, unei lumi în sens filosofic, adică unui real negat în exterioritatea sa pentru a fi recreat sub forma de imagine exaltată în concept ( „corola de minuni a lumii” ). Accentul nu cade pe textul care va rămâne, pe cuvânt, ci pe participarea subiectivă la tainele universului. Poezia nu mai este înţeleasă ca rezultat finit, ca operă, ci mai ales ca descărcare spontană de energii interioare, de emoţii care trebuie trăite chiar în procesul lor de constituire. Cuvintele, imaginile poetice, alcătuiesc doar un grafic, o transcriere a energiilor afective, care depăşesc graniţele prozodice specifice poeziei tradiţionale.

Crezul poetic nu mai apare ca o problemă de situare faţă de propria artă, faţă de meşteşugul artistic şi uneltele specifice acestui meşteşug, ci ca o situare faţă de obiectul său, care este lumea în sens larg şi „cuvântul” în sens restrictiv. Din intenţia eului liric de a nu „strivi”, a nu „ucide”, a nu „sugruma” şi a nu „lumina” necruţător, ci de a păstra o atitudine de reculegere şi înfiorare discretă izvorâtă din iubire, se nasc atributele lumii, care devine astfel o „corolă de minuni”, o uriaşă floare cu neasemuite petale palpitând de taine, metafora ce se amplifică treptat, potenţând ideea de „mister” prin elemente ca: „taine”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt mister”, „taina nopţii”. Tot efortul creator se subordonează finalităţii de a aduce „cuvintele din starea lor naturală în starea de graţie”, pentru că, prin cuvânt, creatorul blagian are acces la tainele universului.

Textul este organizat în jurul unei relaţii de opoziţie eu-alţii. Simbol central al textului, „lumina” este, în textul poetic blagian, metaforă pentru modalitatea de cunoaştere a lumii, care este şi tema poemului. Prima secvenţă poetică aduce în prim-plan eul liric, prin persoana întâi a pronumelui personal, asociat unor noţiuni negative: „nu strivesc”, „nu ucid cu mintea”. Opoziţia se conturează în  secvenţa a doua a poemului, care asociază unei noţiuni unice – „lumina” – doi termeni – „eu”, „alţii”. „Lumina mea” este o metaforă pentru un anumit mod de cunoaştere, specifică eului poetic. Acest mod de cunoaştere ( „luciferic”, dacă ar fi asociat cu un concept filosofic ) este caracterizat de potenţarea misterului universal. „Lumina altora” desemnează un mod de cunoaştere opus, caracterizat de anularea tainei, de reducerea misterelor universale ( în termenii filosofiei lui Blaga, „lumina altora” ar putea fi asociată cunoaşterii paradisiace ). Raportul de coordonare adversativă dintre cele două enunţuri marchează antiteza ( instituită la nivel semantic prin cele două metafore ) şi la nivel sintactic: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric, / dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Prin intermediul comparaţiei care include un termen din sfera cosmicului se subliniază atitudinea eului poetic: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa se schimbă-n nenţelesuri şi mai mari / sub ochii mei…”

Incipitul şi finalul textului se află într-un raport de cauzalitate. De altfel, întreaga poezie ar putea fi redusă la o singură frază, care sintetizează ideea de protejare a misterelor universale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /…/ căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”

Limbajul poetic este metaforic, figurat. Majoritatea sintagmelor se refera la ideea de mister, de taină: „corola de minuni a lumii” desemnează totalitatea tainelor universale, „flori, ochi, buze ori morminte” particularizează simboluri ale acestor taine: „flori “ ar putea fi simbolul pentru viaţă, frumuseţe pură, „ochi” – metaforă pentru cunoaştere, „buze” – metaforă pentru comunicare, „morminte” – metaforă pentru misterul morţii. În această variantă de interpretare, „flori” şi „morminte” ( metafore pentru viaţă şi moarte ) încadrează metaforele sugerând atitudini esenţiale ale umanului – cunoaştere, comunicare. Enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, ci în ordinea crescândă a elementului de „mister” cuprins în ele. Grija de a nu destrăma „vraja nepătrunsului ascuns” este, de fapt, grija de a nu dezvălui taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvânt decât parţial, prin metafore, prin revelaţiile fragmentare şi spontane, fără durată, ale cuvântului.

De la început, Blaga îşi reprezintă actul poetic ca pe un raport eu-lume. Între aceşti doi poli se vor instala toate trăirile, toate tensiunile prezente în volumele viitoare. Începând cu expresionismul, poezia devine expresie a conştiinţei individuale; obiectul artistic trebuie să aibă un „centru de greutate spiritual” care să coincidă  cu centrul său de greutate obiectiv. Este o concepţie nouă asupra poeziei, care nu ar mai fi pura redare a lumii obiective, ci ar începe de la rostirea conştientă a vocabulei „eu”, de la detaşarea vizibilă a conştiinţei de lume şi de ceilalţi ( „lumea altora” ). Arta este, deci, un mijlocitor între conştiinţă şi lume, sau arta se naşte datorită existenţei conştiinţei.

Sentimentul major este acela de contopire până la identificare cu misterele universale, cu substanţa ascunsă a lumii la care eul poetic se simte participând. Lumea este exprimată printr-o metaforă sintetizatoare ca fiind „o corolă de minuni” ( adică miracole, taine revelate care se arată eului în toata splendoarea lor ), pentru ca apoi, pe parcursul poeziei, aceste „minuni” să se obscurizeze treptat, transformându-se în „adâncimi de întuneric”, în „nenţelesuri şi mai mari”. La nivel lexical, se poate observa că majoritatea termenilor sunt însoţiţi de un fel de „aureolă de sens” ( M. Mincu ), ca şi cum semnificatul lor obscur ( sensul ) ar tinde să depăşească semnificantul (forma ). Se poate spune că Blaga foloseşte un cuvânt – mister, având un orizont larg, o „întunecată zare” de sensuri multiple, fără a putea să fie epuizat. El însuşi, cuvântul, ascunde o „corolă de minuni”, un halou de semnificaţii ce palpită provocând spiritul, ca şi „florile, ochii, buzele, mormintele”.

Eseu tema viziune despre lume Ion Barbu

Eseu tema viziune despre lume Ion Barbu

Eugen Lovinescu definea modernismul ca o „mişcare literară ieşită din contactul mai viu cu literaturile occidentale şi, îndeosebi, cu literatura franceză”, accentuând ideea că este vorba despre contactul cu literaturile occidentale de după 1880. La baza acestui proces de modernizare a literaturii române stă principiul sincronismului ( principiul care asigură dinamica fenomenelor culturale şi sociale ale secolului al XX-lea românesc ).

În sens restrâns, conceptul de modernism a fost asociat mişcării literare constituite la sfârşitul secolului al XIX-lea, în jurul unor poeţi de origine portugheză, precum Ruben Dario şi Antonio Machado; notele sale definitorii sunt „o estetică a sincerităţii” şi „un simbolism muzical verlainian” (Irina Petraş ) În sens larg, modernism înseamnă apariţia formelor inovatoare în planul creaţiei artistice, forme care se opun, de regulă, tradiţiei ( tradiţionalismului ); din această perspectivă, toate curentele literare care au dominat începutul şi prima jumătate a secolului al XX-lea fac parte din modernism: simbolismul, expresionismul, suprarealismul, futurismul, dadaismul, imagismul. „Pot fi denumite drept moderniste, aparţinând modernismului, totalitatea mişcărilor ideologice, artistice şi literare,care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor cu tradiţia prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiţionale, anticonservatoare, de orice speţă, repulsie împinsă până la negativism radical” ( Adrian Marino )

Ion Barbu este unul dintre poeţii români interbelici care au inovat spectaculos la nivel prozodic, formal şi la nivelul conţinutului poezia. Întreaga sa operă stă sub semnul modernismului. Tudor Vianu vorbeşte despre mai multe etape în evoluţia lirismului barbian: etapa parnasiană, în care se remarcă preocuparea pentru perfecţiunea formală, cultivarea anumitor simboluri şi detaşarea de conţinut a eului liric; etapa baladică şi orientală depăşeşte caracterul abstract al primelor poeme, orientându-se spre elemente de mit şi de legendă balcanică; etapa ermetică, în care se revine la perfecţiunea clasică a formei şi se abstractizează mesajul poetic.

Riga Crypto şi lapona Enigel se încadrează în a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu, cunoscută sub denumirea de etapă baladesc-orientală. Nucleul baladei este constituit de mitul nunţii „dilematice”. Organizată în două planuri ( compoziţie „în ramă” ), balada propune o alegorie modernă despre condiţia limitată şi limitativă a omului.  Imaginarul poetic  stă sub semnul legendei, una dintre interpretările baladei putând fi relaţionată cu o legendă despre apariţia ciupercilor otrăvitoare. Titlul susţine tema textului şi face trimitere la două moduri de a fiinţa în raport cu universul: Riga Crypto, „regele – ciupearcă” este un simbol al intelectului pur, dar steril în încremenirea lumii sale, condamnat să trăiască în planul sentimentelor fără finalitatea împlinirii / „înfloririi”, iar lapona Enigel este simbolul celui care aspiră spre desăvârşire, spre depăşirea propriilor limite.

Incipitul face trimitere la două planuri ale relatării: primul plan, acela al „nuntaşului fruntaş”, introduce al doilea plan, al poveştii despre nunta neîmplinită a lui Enigel şi a lui Crypto.

Primele patru strofe alcătuiesc rama povestirii, în care se creează cadrul propice „spunerii” poveştii nefericite de iubire despre Enigel şi riga Crypto. La o nuntă reală, într-un moment incert, care poate presupune împlinirea sau neîmplinirea nunţii ( „La spartul nunţii, în cămară” ), menestrelul este rugat de un „nuntaş fruntaş” să spună cântecul lui Enigel şi al lui Crypto. Spre deosebire de un moment anterior, în care menestrelul a mai spus aceeaşi poveste – „Cu foc l-ai zis acum o vară” – „spunerea” actuală este însoţită de o altă stare de spirit: „Azi zi-mi-l stins, încetinel, / La spartul nunţii, în cămară”. Prin această invocaţie a nuntaşului se creează o anumită atmosferă, melancolică, pentru ritualul povestirii.

Balada propriu-zisă aduce în prim plan două personaje, provenind din medii diferite: umana Enigel şi Crypto, „regele-ciupearcă”. Întâlnirea celor doi se produce în visul laponei, care se îndreaptă spre sud, într-o mişcare ritualică, amintind transhumanţa.

Riga Crypto are o condiţie singulară în lumea lui, refuzând să „înflorească”, spre deosebire de „ghiocei şi toporaşi”, care trăiesc efemer, conform propriei condiţii: „Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. Aşadar, în raport cu propria condiţie, Crypto reprezintă ceva superior, care se sustrage dominaţiei efemerului, aspirând spre realizarea în altă condiţie. Popasul laponei îi oferă prilejul de a evolua în sensul pe care şi-l doreşte. Rugămintea adresată acesteia urmăreşte oprirea ei în spaţiul umbrei. Ritualic, sunt adresate trei invocaţii şi se oferă trei simboluri ale lumii vegetale: „dulceaţă”, „fragi”, „somn fraged şi răcoare”. Toate ofertele sunt refuzate, întrucât şi Enigel urmăreşte desăvârşirea în alt plan, superior, atrasă irepresibil de soare ( simbol al împlinirii spirituale absolute în poezia lui Ion Barbu ): „Mă-nchin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept, / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”. Soarele, unul dintre simbolurile centrale ale liricii lui Ion Barbu şi ale acestui text, se asociază, pentru Enigel, cu atingerea unui nivel spiritual superior, cu evoluţia: „La soare, roata se măreşte, / La umbră, numai carnea creşte…” imaginea soarelui în propriul suflet este „roata”, iar „creşterea” acesteia înseamnă depăşire a limitelor proprii.

Despărţirea celor doi se realizează în împrejurări dramatice: riga Crypto, surprins de soare, se metamorfozează în ciupercă otrăvitoare: „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”

Balada are sensuri alegorice, care se dezvăluie la lecturi succesive, ceea ce susţine caracterul modern al textului. Ion Barbu propune o altă variantă de lectură a unei situaţii consacrate în poezia romantică: incompatiblitatea a două fiinţe animate de scopuri individuale, un „Luceafăr întors”.

Personajele baladei au valori simbolice: Crypto este simbolul increatului, al intelectului în stare pură, nedegradat de intervenţia patimii; aşa se explică refuzul înfloririi în lumea vegetalului; numele pe care i-l atribuie creatorul sugerează caracterul ascuns, criptic al personajului, dar poate face trimitere şi la condiţia lui – criptogramele sunt clasa ciupercilor otrăvitoare. Enigel simbolizează complexitatea umanului, atrasă de desăvârşirea spirituală, de nuntirea solară.

Cele două personaje sunt prezentate în antiteză, nuntirea lor este imposibilă pentru că aparţin unor planuri existenţiale incompatibile. De altfel, întâlnirea lor are loc numai în visul laponei, dar dialogul se desfăşoară la un alt nivel decât dialogul Luceafărului cu Cătălina.

Pluralitatea sensurilor, încifrarea acestora în forma alegorică a poveştii de iubire eşuate dintre cei doi, referinţele culturale conferă modernitate textului barbian, care este o meditaţie profundă asupra destinului uman şi a complexităţii acestuia.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.