Archive for the ‘modernism’ Category

Tema si viziunea despre lume in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Tema si viziunea despre lume in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Modernismul este o mişcare opusã tradiţionalismului şi dogmelor manifestate în literatură şi în celelalte arte în prima jumătate a secolului al XX-lea. Este o mişcare largã, ce cuprinde toate curentele postromantice: simbolism, expresionism, constructivism, suprarealism. În literatura română expresionismul este reprezentat de Lucian Blaga, în mod deosebit în volumul sãu de debut „Poemele luminii”, considerat „cartea setei de viaţă”. Pentru expresionişti, creaţia artistică este expresia purã a trairilor sufeteşti, eul creator dând lucrurilor o expresie nouă, a unei raportări la absolut. Regãsirea esenţelor ameninţate cu degradarea, revolta unei civilizaţii care uniformizeazã cultivarea mitului, scindarea subconştientului, transpunerea neliniştii existenţiale în imagini puternice sunt câteva dintre trasãturile creaţiilor expresioniste.
Iniţial, critica s-a aflat în imposibilitatea de a încadra creaţia lui Blaga într-un curent literar, întreaga sa operă fiind susţinută de sentimentul filozofic. Eugen Lovinescu l-a încadrat printre modernişti, în timp ce G.Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” îl analizează în capitolul „Ortodoxiştii”. Sistemul filozofic al lui Blaga se desparte de ortodoxism, întrucât lui Dumnezeu, el îi opune entitatea invizibilã numitã „Marele Anonim”, fiind misterioasã şi necognoscibilã.
Elementul în jurul cãruia se construieşte sistemul filozofic este misterul (definit de Blaga ca rezultat al raportului originar şi permanent al omului cu lumea şi cu sine însuşi). Misterul este ceea ce rãmâne mereu ascuns, „necunoscut”, este cripticul care, descoperindu-se, nu o va face niciodată total. Raportarea la mister determina cele două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea paradiziacã şi cunoaşterea lucifericã. Cunoaşterea paradiziacã nu se raporteazã la mister, având ca scop determinarea obiectului, socotit în întregime dat. Acest tip de cunoaştere este logică, raţională; ea se fixează asupra obiectului, nedepăşindu-l. Blaga defineşte cunoaşterea luciferică raportatã la mister. Aceasta este problematică şi aduce în sfera cugetării riscul şi eşecul, neliniştea şi aventura, curiozitatea. Considerã obiectul „despicat în douã”, printr-o parte care se aratã („fanică”) şi o parte care se ascunde („criptică”), iar obiectul ei este întodeauna un mister.
Reprezentativã pentru concepţia autorului asupra actului creator este poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” cu care se deschide volumul „Poemele luminii”. Poezia este o artã poeticã, întrucât prin mijloacele artistice sunt redate propriile idei despre poezie şi rolul poetului în raport cu universul. Interesul poetului este deplasat de la tehnica poeticã la relaţia poet-lume, poet-creaţie. Poezia este una reflexivã, o „fabulã” filozoficã înţeleasã nu ca o traducere în imagini poetice a unor concepte filozofice, ci o expresie a modului blagian de a gândi lumea şi poezia.
Poezia este înţeleasã ca o formã de potenţare a misterului, consecinţă a unui dezechilibru tragic între spirit şi suflet: „vieţii nu i-am rãmas dator niciun gând, dar i-am rãmas dator toatã viaţa”.
Titlul este o metaforã revelatorie (construcţie a spiritului prin care se încearcă o convenţie a misterului), „corola de minuni a lumii” este o metaforã pentru lume înţeleasă ca „orizont al misterului”. „Corola” a fost interpretatã ca o formã a arhetipului.Titlul implicã deopotrivã lumea şi atitudinea creatorului faţa de lume. Prin utilizarea persoanei I singular („eu”), poetul anunţă o confesiune lirică.
Poezia este structuratã în jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina altora (configureazã subiectul cunoscãtor într-o manierã personalizatã şi respectiv una nedeterminată).
Ideea poeticã a primei strofe este refuzul plus-cunoaşterii, al cunoaşterii logice, raţionale prin care misterul este revelat. Atitudinea de revoltã este exprimatã prin doua negaţii foarte puternice: „nu strivesc” şi „nu ucid”. Eul poetic are conştiinţa unei existenţe integrate unui orizont al misterului: „Tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Misterul este definit în manierã expresionistã printr-o enumeraţie, putând fi interpretat atât în raport cu lumea, cât şi în raport cu întreaga sa creaţie, anunţand marile teme: florile – elemente generale simbolizând o existenţa ingenuă, ochii apar ca un simbol al cunoaşterii umane reflexive, o temã constantã a creaţiei, buzele reprezintã deopotrivã rostirea şi iubirea, iar mormintele includ marea tainã a morţii.
Ideea poeticã a celei de-a doua strofe este reafirmarea antitezei dintre cunoaşterea poeticã („lumina mea”), înţeleasã ca formã de amplificare a misterului şi cunoaşterea raţionalã („lumina altora”) – formã de distrugere a misterului. Risipirea tainelor apare ca o acţiune nepermisã, ca violare a frumuseţii interioare: „Lumina altora sugrumă vraja nepãtrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric”. Se remarcã numãrul mare de cuvinte din câmpul semantic al misterului: „tainã”, „nepãtruns”, „neînţeles”. O amplã parabolã construitã pe analogia cu imaginea lumii (asociatã în poezie cu ideea de cunoaştere) defineşte poezia ca formã de potenţare a misterului: „câteodatã datoria noastra în faţa unui mister nu este sã-l lãmurim, ci sã-l adâncim atât de mult încât sã îl prefacem într-un mister şi mai mare”, „şi tot ce-i neînţeles / se schimbã-n neînţelesuri şi mai mari”. Metafora „largi flori de sfânt mister” implicã ideea sacralitaţii tainelor universului. Creaţia devine astfel singura posibilitate de metamorfozare a „ne-înţelesului”.
Pentru Blaga, actul poetic devine o atitudine subiectivã: „căci eu iubesc” – o modalitate fundamentalã de situare a eului în univers, specificã scriitorilor expresionişti.
Se remarcã şi preferinţa pentru versul liber al cărui ritm interior redã fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor, combinaţiile neobişnuite între cuvinte, prin care limbajul poetic este o formã de recuperare a tãcerii originare, creaţia lui Blaga fiind dominatã de dialectica tãcere-cuvânt, dar depăşeste simplitatea explicaţiei amãnuntului autobiografic.Tãcerea oferã sentimentul totalitaţii, în timp ce cuvântul marcheazã intrarea în temporalitate şi determinare. La Blaga, prin cuvât, Marele Anonim impune lucrurilor constrângerile de timp şi de spaţiu. Modul verbelor este cel prezent, acest fapt sugerând ideea de comunicare a unui adevãr dintotdeauna, fiind vorba de un prezent etern.
Textul poetic vorbeşte, de altfel, despre o cunoaştere prin raţiune, restrictivã şi alienantã, o cunoaştere al cãrei atribut este dezvãluit abia în finalul poeziei – iubirea. Deoarece cunoaşterea prin iubire este adecvatã adevãrului existenţial, iubirea este cea care animã demersul creator blagian.
„Mi se spune cã poezia mea ar fi misticã, metafizicã. Poezia mea este, în afarã de orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcã în general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)

Tema si viziunea despre lume in Testament

Tema si viziunea despre lume in Testament

„Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică.
Poezia este aşezată în fruntea primului volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927) şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice.
Este o artă poetică deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă pentru că în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Se poate vorbi despre o permanenţă a preocupării argheziene de a formula crezul poetic, Testament fiind prima dintre artele poetice publicate în diferite volume: Flori de mucigai, Epigraf, Frunze pierdute etc.
Tema poeziei o reprezintă creaţia literară în ipostaza de meşteşug, creaţie lăsată ca moştenire unui fiu spiritual.Textul poetic este conceput ca un monolog adresat unui fiu spiritual căruia îi este lăsată drept unică moştenire cartea, metonimie care desemnează opera literară.
Titlul poeziei are o dublă accepţie, una denotativă şi alta conotativă. În sens propriu, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. În accepţie religioasă,cuvântul face trimitere la cele doua mari părţi ale Bibliei, Vechiul Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile apostolilor adresate omenirii. Din această accepţie religioasă derivă sensul conotativ al termenului pe care îl întâlnim în poezie. Astfel, creaţia argheziană devine o moştenire spirituală adresată urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Metafora „carte” are un loc central în această artă poetică, fiind un element de recurenţă.Termenul „carte” are rol în organizarea materialului poetic şi semnifică,pe rând, în succesiunea secvenţelor poetice: realizarea ideii poetice a acumulărilor spirituale, poezia este rezultatul trudei, „treaptă”, punct de legătură între predecesori şi urmaşi, valoare spirituală, rezultat al sublimării experienţei înaintaşilor –„hrisovul cel dintâi”,”cuvinte potrivite”; „Slova de foc şi slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită” (definiţie metaforică a poeziei, în egală măsură har şi meşteşug).
Preocuparea pentru lămurirea diferitelor ipostaze şi aspecte ale conceptului poezie (“carte”) se concretizează în diversitatea metaforelor asociate acestuia în ansamblul discursului liric: cuvinte potrivite, leagăne, versuri şi icoane, muguri şi coroane, miere, cenuşa morţilor din vatră, hotar înalt, o singură vioară, biciul răbdat, ciorchin de negi, slova de foc şi slova făurită.
„Cartea” (creaţia poetică) şi poetul / creatorul / „eu” se află în strânsă legătură, verbele la persoana I singular având drept rol definirea metaforică a actului de creaţie poetică, a rolului poetului: ”am ivit”, ”am prefăcut”, ”am luat”, ”am făcut”, ”grămădii”, ”iscat-am”. Concreteţea sensului verbelor redă truda unui meşteşugar dotat cu talent şi plasticizează sensul abstract al actului creator în planul spiritual.
Organizarea materialului poetic se realizează şi prin seria relaţiilor de opoziţie în care intră cartea sau ipostaze ale sale: „Ca să schimbăm acum întâia oară / Sapa-n condei şi brazda-n călimară” (instrumentele muncii ţărăneşti şi ale muncii intelectuale; izvoarele creaţiei poetice şi poezia însăşi sunt redate prin metafore) sintagme poetice dispuse în serii opuse: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite; „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”, „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”, „Robul a scris-o, Domnul o citeşte” (relaţia autor-cititor).
Sonorităţile dure ale unui lexic colţuros, sugerând asprimea existenţei şi truda căutării, sunt conferite şi de versficaţie (între tradiţie şi modernitate):strofe inegale ca număr de versuri, cu metrica (9-11silabe) şi ritmul variabile, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se conservă rima împerecheată.
Opera lui Tudor Arghezi este o artă poetică modernă pentru că poetul devine, în concepţia lui Arghezi, un născocitor, iar poezia presupune meşteşugul, truda creatorului. Pe de altă parte, creaţia artistică este atât produsul inspiraţiei divine, cât şi al tehnicii poetice. Un argument este faptul că Arghezi introduce în literatura română, prin această creaţie literară, estetica urâtului, arta devenid un mijloc de reflectare a complexităţii aspectelor existenţei.
Poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionaliste şi moderniste.

Eseu Joc secund Ion Barbu

Eseu Joc secund Ion Barbu

Caz unic în literatura română, poetul matematician I. Barbu a apărut ca un meteorit în contextul liricii româneşti, fără a fi înţeles la început nici de confraţii săi, nici de critică. A trebuit să intervină pana avizată a esteticianului Tudor Vianu sau a criticului G. Călinescu pentru a situa cum se cuvine poezia barbiană în contextul poeziei româneşti interbelice.
Poezia sa nu este uşor de înţeles, ea nu se oferă dintr-o dată, presupune un efort intelectual, o participare creatoare din partea cititorului. Tudor Vianu îl consideră un poet ermetic, care nu se dăruieşte dintr-o dată, iar poezia sa este „fructul oferit aceluia care se pricepe să-l culeagă”.
Maxima concizie a stilului, caracterul eliptic al expresiei, asociaţiile ştiinţifice, matematice dau o notă specifică poeziei sale.
Volumul Joc secund, publicat în 1930, se deschide cu poezia Din ceas, dedus…, al cărui titlu este înlocuit de editori, în 1964, cu titlul volumului. Poezia are caracter de artă poetică şi aparţine modernismului barbian. Cuvântul Joc” din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică”, iar asocierea adjectivului secund plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale. Aşadar, arta este un joc secund, o reflectare ideală a realităţii, purificată, esenţializată şi sublimată.

Tema literară ilustrează concepţia despre creaţie, ideea autocunoaşterii şi ideea lumii purificate prin reflectarea în oglindă.
Motive literare: oglinda, care oferă o imagine ideală asupra lumii înconjurătoare, motivul orfic (întreaga natură se reorganizează după cântecul lui Orfeu), zborul (aspiraţia spre înalt a omului superior), marea (matrice a vieţii).
Structura:
La nivel formal, poezia este alcătuită din două catrene.
Primul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat în inversiune „calmă creastă”, figură de stil ce desemnează, lumea creaţiei artistice, plasată în atemporalitate („din ceas, dedus”). Este un spaţiu apolinic al poeziei şi al echilibrului, care ilustrează aspiraţia poetului către o lume superioară, spirituală.
Eul liric restrânge spaţiul poetic la “o lume purificată până la a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”. Actul creaţiei capătă astfel valori narcisiste, poezia fiind un produs al minţii. Aşadar, in viziunea lui Ion Barbu, poezia este un proces exclusiv intelectual, “un joc secund mai pur”, ca manifestare strictă a minţii, în care se reflectă realitatea.
Arta este o reflectare ideală a realităţii, iar acest univers se ridică pe anularea, înecarea celuilalt.
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Strofa a doua exprimă o altă viziune despre poezie, care este “Nadir latent”, (nadir = punct imaginar pe bolta cereasca, diametral opus zenitului şi aflat la intersecţia dintre verticala locului, de unde priveşte observatorul, cu bolta cerească), sugerând concepţia matematică a lui Barbu despre creaţia lirică.
Dacă lumea reală trăieşte sub zenit, în obiectivitate, poezia trăieşte sub semnul nadirului, in reflectare. Poezia este simbolizată prin metafora “harfe răsfirate”.
Poetul ascunde în cuvinte cântecul lui, creaţia, asemenea mării care îşi ascunde cântecul sub clopotele verzi ale meduzelor. Poezia nu se dezvăluie decât iniţiaţilor, presupune un efort intelectual, o participare creatoare din partea cititorului. Ca şi la Arghezi, actul creator presupune trudă. Poetul istoveşte pentru cântecul său, iar înţelesurile pot fi pierdute uneori (“în zbor invers le pierzi”).
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-în zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Elemente de versificaţie
Versurile sunt de 13-14 silabe, iambul fiind singura unitate metrică a poemului. Rima poeziei este încrucişată.

Limbajul artistic
La nivel morfologic, nu se observă urmărirea unor efecte speciale. Ar fi de remarcat conversiunea adjectivului „adânc” în substantivul „adâncul, folosirea adjectivelor provenind din verbe la participiu, în prima strofă {„dedus”, „intrată”) şi a unor infinitive lungi, în ansamblul poeziei {„înecarea, „însumarea”), forme care exprimă efortul abstragerii, al ieşirii din limitata lume senzorială.
La nivel sintactic, se observă faptul că ambele strofe se reduc fiecare la câte o singură frază. Prima strofă este eliptică de predicat, pe când a doua include coordonări şi subordonări de propoziţii.
La nivel lexical, se observă:
-prezenţa termenilor abstracţi, neologici, familiari matematicianului şi fireşti în limbajul ştiinţific: „dedus”, „nadir”, „latent, „însumarea”;
– se întrepătrund câmpuri lexicale ale unor lumi diverse: terestră (creste, cirezi, agreste), celestă (azur, nadir, zbor, ridică, răsfirate), acvatică (înecare, apă, mare, meduze).
La nivel stilistic, este de remarcat abundenţa metaforelor, ce justifică oarecum încifrarea textului: „ceas dedus”, „calmă creastă”, „mântuit azur”, „nadir latent, „harfe resfirate”, sau a inversiunilor: „calmă creastă”, „mântuit azur”, dar şi a epitetelor: „ceas dedus”, „cântec ascuns”, „nadir latent, „harfe resfirate”, „clopotele verzi. Este de remarcat faptul că aceleaşi sintagme constituie simultan figuri de stil diferite, ceea ce susţine concizia si încifrarea (ambiguitatea) limbajului poetic.
CONCLUZIE
Poezia Joc secund… de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernismului şi ermetismului barbian, prin concepţie şi limbaj încifrat, fiind accesibilă doar cititorilor iniţiaţi.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.