Archive for the ‘modernism’ Category

Tema si viziunea in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Tema si viziunea in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament“ de Tudor Arhezi şi „Joc secund“ de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului sau volum, „Poemele Luminii“ (1919), şi are rol de program literar, realizat însa cu mijloace poetice. Poezia este în egală măsura o artă poetică şi o poezie filosofică de cunoaştere. Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric: propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia, şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie: teme, modalităţi de creaţie şi de expresie, şi despre rolul poetului: raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii.
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv in raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire, prin comunicarea afectivă totală.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filosofice ulterior constituite. El face distincţia între cunoaşterea paradiziacă (pe calea raţiunii), misterul fiind parţial redus cu ajutorul logicii, al intelectului, şi cunoaşterea luciferică (intuitivă, din care face parte şi cunoaşterea poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei poetice, al trăirii interioare, al intelectului extatic. Optând pentru al doilea tip de cunoaştere, poetul desemnează propria „cale”: adâncirea misterului şi protejarea tainei prin creaţie.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează.
Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să patrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între conştiinţa individuală şi lume.
Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte misterul, nu îl reduce. Misterul este substanţa originară şi esenţiala a poeziei: cuvântul originar. Iar cuvântul poetic „nu inseamnă”, ci sugerează.
Poetul concepe lumea ca pe o corolă de minuni, care cuprinde tainele ce apar în calea omului. Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu”este aşezat orgolios în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste din volumele de tinereţe, dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filosof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţã de mister specific blagiană.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii /[…] /căci eu iubesc /şi flori şi ochi şi buze şi morminte“. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adaposteşte misterul lumii : “flori“-viaţa/efemeritatea/frumosul,“ochi“-cunoaşterea/contemplaţia poetică a lumii,“buze“-iubirea/rostirea poetică, “morminte“-tema morţii/eternitatea.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, sugerează cunoaşterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre metafora ”lumina altora” (cunoaşterea de tip logic) şi lumina mea (cunoaşterea de tip intuitiv).
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii,care implică principiul contrar, întunericul. Discursul liric se organizează in jurul acestor elemente.
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrică variabilă şi cu măsura inegală, al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor. Eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apare ca o scurtă confesiune în care Blaga vorbeşte de atitudinea lui faţă de tainele universale, optând cu fermitate pentru potenţarea lor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete sub care se înfăţişează. Textul nu este conceptual, ci poetic. Blaga nu înşiră un numar de raţionamente, ci de metafore. Mărturisirea lui se organizează în jurul unor opoziţii mereu amplificate, iar termenii folosiţi au toţi un sens figurat.

Tema si viziunea despre lume reflectate in opera lui Ion Barbu Riga Crypto si lapona Enigel

Tema si viziunea despre lume reflectate in opera lui Ion Barbu Riga Crypto si lapona Enigel

Poemul „Riga Crypto şi lapona Enigel” al lui Ion Barbu poate fi inclus în seria poveştilor triste şi celebre de dragoste ale lumii, ca „Tristan şi Isolda” ori „Romeo şi Julieta”. Cele două personaje ale poeziei aparţin unor universuri diferite, fiecare tânjind spre opusul lumii în care trăieşte. Poezia reeditează drama incompatibilităţii dintre două spirite cu totul diferite, legate printr-o iubire imposibilă, ca în „Luceafărul” lui Eminescu.
„Riga Crypto şi lapona Enigel” este subintitulată „baladă”, însă răstoarnă conceptul tradiţional, realizându-se în viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaştere şi poem alegoric. Poemul pare un cântec bătrânesc de nuntă, dar este o poveste de iubire din lumea vegetală, o baladă fantastică în care întâlnirea are loc în spaţiul oniric (ca în „Luceafărul”).
Structura narativă implică interferenţa genurilor. Scenariul epic este dublat de caracterul dramatic şi de lirismul măştilor, personajele având semnificaţie simbolică.
La nivelul formal, poezia este alcatuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una consumata, împlinită, cadru al celeilalte nunţi povestite, având valoare iniţiatică, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălariţa. Formula compoziţională este aceea a povestirii în ramă, a poveştii în poveste (nunta în nuntă).
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul (un trubadur medieval) prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, pe care supuşii îl bârfeau cu dispreţ. În antiteză cu el, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate. Tânăra Enigel plecase din ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină şi poposeşte, în drumul său, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Iubirea lui Crypto, fiinţă a umbrei şi a răcorii, pentru „lapona mică” devine fatală: soarele care îl surprinde lângă laponă îi înveninează sufletul şi-l înnebuneşte. Aspiraţia lui Crypto a fost prea înaltă pentru condiţia lui fragilă.
Însuşi Ion Barbu considera că acest poem este un „Luceafăr întors”, prin tematică şi prin aspiraţiile personajelor, cu rolurile însă inversate faţă de poemul eminescian. La Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri diferite), personaje romantice cu calităţi excepţionale, dar negative în raport cu norma comună (Crypto e „sterp” şi „nărăvaş / Că nu voia să înflorească”, iar Enigel e „prea cuminte”). Numele lor cuprind şi situarea existenţială a fiecăruia: Crypto (gr. cryptos „ascuns”) înseamnă izolare, închidere, umbră, în timp ce Enigel este opusul lui, reprezintă spaţiul deschis, parcurgând un nou ciclu existenţial al cunoaşterii.
Riga Crypto reprezintă subumanul, sterilitatea inaptă pentru nuntire, o ipostază inferioara faţă de termenii eminescieni. Factorul feminin figurează ipostaza umană contrară: lapona Enigel simbolizează „natura umana plenară”, care aspiră, prin depăşirea datului existenţial, să se împlinească. Ea trăieşte în „ţări de gheaţă urgisite”, într-o zonă îndepartată de cognoscibil, ce se doreşte a fi o Walhalla ideatică, dar aspiră spre o lume solară, ceea ce înseamnă de fapt împlinirea ei. Enigel este o fiinţă a frigului, a întunericului, dar care vede în lumină puritatea, forţa universală. Riga Crypto este omul delăsător, ce nu se poate autodepăşi, molcom, liniştit: el e prototipul omului comun, ce duce o viaţă larvară. Se observă cum se dezvoltă o antiteză între „ţările de gheaţă urgisite” şi lumea vegetala a „muşchiului crud”, suficient sieşi, ascuns de lumina solară.
Tema fundamentală a poeziei este nunta dilematică, aflată sub semnul incompatibilităţii protagoniştilor cuplului. În sfera terestră, vegetală, regele ciupercă este inapt pentru nuntire, lucru rezultat din bârfa florilor şi a bureţilor: „Şi răi ghioci şi toporaşi / Din gropi ieşeau să-l ocărască, / Sterp îl făceau şi nărăvaş, / Că nu voia să înflorească”. (motivul increatului). Nunţile nu se pot împlini în această lume, ci numai în cadrul restrâns al regnului vegetal, ieşirea din domeniul energiilor latente fiindu-i fatală, personajul repetând, în alte determinări spaţiale, mitul lui Icar care se apropie prea mult de soare. Dragostea pentru lapona Enigel, imposibilă din cauza incompatibilităţii celor două personaje, se constituie într-o variantă „întoarsă” a „Luceafărului” eminescian. Ultima nuntire din poem se produce în spaţiul infernal al morţii, cu plante otrăvitoare ca şi regele ciupercă, „Laurul-Balaurul” şi „măsălariţa-mireasă”.
În opera poetului este valorificat mitul Soarelui, venerat încă din cele mai vechi timpuri, asociat cu viaţa şi cu energia cosmică. Aspiraţia spre lumina a rigăi Crypto este determinată de încercarea omului de a se autodepăşi permanent, de a se situa într-un punct de unde transcendenţa devine posibilă. Lapona Enigel îl determină pe regele ciupercă să urmărească aceeaşi propensiune spre divin şi spre imaterial. Venind din gheţurile veşnice ale Polului Nord, lapona urmăreşte firul luminii, încercând să acceadă dincolo de frumuseţea telurică; să atingă limpezimi uranice. În această interpretare, întregul poem devine o aspiraţie spre solaritate, văzută ca un mijloc de purificare spirituală şi de situare în sfera înţelepciunii de origine divină.
Impactul dintre raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), configurat prin cele două simboluri – omul, „fiară bătrână” şi „făptura mai firavă” – se soldează cu victoria raţiunii asupra instinctului. Primul conotează sensurile raţiunii ale cărei atribute sunt „soarele-nţelept” şi „sufletul fântână”; lapona Enigel întruchipează gândul eliberat prin aspiraţie spre lumină şi cunoastere de ispitele instinctuale simbolizate de somn şi umbră.
În opinia lui G.Călinescu, amestecul de regnuri din balada „Riga Crypto şi lapona Enigel” este de factura romantică şi are rol de cunoaştere a unui alt univers. Accentul în aceasta balada cade pe antagonismulu slab-puternic. Prin intermediul acestui poem, Barbu neagă o întreagă tradiţie literară: înlocuind ideea impusă în literatură că dragostea este un miracol în sine, poetul prezintă drama incompatibilităţii şi legea nemiloasă a iubirii (supravieţuieste cel puternic, iar cel slab este sacrificat).

Argumentarea apartenenţei la modernism a unei poezii de Ion Barbu Din ceas, dedus

Argumentarea apartenenţei la modernism a unei poezii de Ion Barbu Din ceas, dedus

Fragmentul dat din „Metamorfozele poeziei” de Nicolae Manolescu poate fi dovedit cu orice creaţie modernistă, acesta afirmând că prin jocul de cuvinte se creează o lume diferită faţă de cele anterioare din lirism. Sunt de acord că Ion Barbu, important poet modernist intrebelic, creează cu ajutorul cuvintelor, printr-o joacă, atât o imagine lirică a limbajului, cât şi o lume aparte.
„Sărbătoare a intelectului” (Paul Valery), poezia lui Ion Barbu presupune un tezaur de reprezentări intelectuale, exprimate de asociaţii inedite . Aspectul dificil, maxima concentrare, impresia de obscuritate vin din renunţarea la tot ce este superfluu în exprimare. Ion Barbu are un mod specific de a concepe poezia („Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei”), starea poetică fiind provocată de contemplarea lumii în totalitatea ei, de dorinţa de a comunica cu universul în esenţa lui, dincolo de înfăţişările de suprafaţă; de aici o tulburătoare unitate substanţiala a creaţiei barbiene în toate etapele parcurse.
Ultima artă poetică barbiană apare în volumul „Joc secund” (1930) cu titlul „Din ceas, dedus…” , pe care editorii l-au schimbat, în ediţia din 1964, în „Joc secund”. Aceste elemente paratextuale pot constitui un prim argument în sprijinul citatului dat: „Din ceas, dedus” – care indică ieşirea din timpul concret, ca şi „Joc secund” – care conţine ideea artei ca joc, sunt moderniste.
Poezia este alcătuită din două catrene. Cea mai cunoscută interpretare, devenită clasică, îi aparţine lui G. Călinescu, şi poate figura ca al doilea argument: „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund ca înecarea imaginii cirezii în apă. E un nadir latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune”.
În primul vers, metafora „mântuit azur” desemnează lumea ideilor, în sensul pe care filosoful antic Platon i-l dădea acestui concept. Gânditorul menţionat consideră că adevărata realitate o constituie ideile (ideea de frumos, ideea de bine), lucrurile pe care le cunoaştem prin simţuri fiind doar „umbre”, copii degradate ale unor prototipuri. Lumea ideilor este scoasă din timpul apolinic, armonios şi senin al acestei lumi ideale. Lumea materială care ne înconjoară constituie o oglindire în spirit a ideilor , aşa cum cirezile se oglindesc în apă. Acesta ar fi „jocul” iniţial.
Realitatea fenomenală, degradată prin faptul că este o copie imperfectă a lumii ideilor, poate fi însă purificată. Remediul îl constituie o poezie intelectualizată, o oglindire a spiritului în propria conştiinţă; acesta ar fi cel de al doilea „joc” pe care autorul îl numeşte „joc secund”. Pornind de la mitul lui Narcis (care-şi admiră chipul în apa unei fântâni), Ion Barbu considera că poezia este „act clar de narcisism”.
Poezia, ca joc al minţii, se salvează astfel de condiţia ingrată a artei, de a reflecta lumea fenomenală, adică de a fi „copie a copiei” sau „umbră a umbrelor” (cum o considera Platon).
Poetul are menirea de a „însuma” lumea ideală armonioasă şi senină (metafora „harfe resfirate”), astfel încât frumuseţea ei să nu se piardă. Rezulta că poetul este un nou Orfeu.
„Cântecul” său este însă „ascuns”, poezia pură nu li se dezvăluie decât iniţiaţilor, celor care se străduiesc să-i descifreze simbolurile; o asemenea poezie constituie ţelul estetic barbian.
Modernismul constituie o orientare artistică opusă tradiţionalismului şi care include, prin extensie, o seamă de curente literare novatoare: simbolismul, expresionismul, dadaismul etc. Modernismul înseamnă o ruptură de trecut şi o înnoire notabilă, atât în privinţa surselor de inspiraţie, cât şi în cea a tehnicilor poetice. Astfel, orientarea spre actual şi spre citadin, adâncirea lirismului, o anume ambiguitate a limbajului, înnoirea metaforică, imaginile şocante, versul liber constituie tot atâtea elemente ale modernismului.
În poezia „Joc secund’ de Ion Barbu pot fi întâlnite mai multe particularităţi moderniste. Al treilea argument este că apare aici o nouă viziune asupra artei, discursul poetic pledează pentru un lirism absolut. Ambiguitatea, intelectualizarea lirsmului şi cunoscutul hermetism barbian constituie caracteristici ale aceleiaşi orientări.
Nu în ultimul rând, tot de orientarea modernistă ţin metaforele greu de descifrat („calma creastă”, „mântuit azur”, „nadir latent”, metafora oglinzii) sau comparaţiile savante în alcătuirea cărora intră termeni din matematică sau astronomie, completând lumea la care face referire Nicolae Manolescu.
Poezia „Din ceas, dedus…” de Ion Barbu este o artă poetică aparţinând modernismului / ermetismului barbian, prin concepţie şi limbaj încifrat, accesibilă cititorilor iniţiaţi, afirmând şi dovedind opinia criticului Nicolae Manolescu.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.