Archive for the ‘Eseuri lb. romana’ Category

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Traditionalismul in Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat

Contextul apariţiei, încadrarea textului poetic într-un curent literar, într-o specie:

Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”, aparut în perioada interbelică, în 1923.

Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc, conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi.

Poetul tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat.

Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin repetarea unei experienţe.

Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic, patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi.

Povestea de dragoste se desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de tradiţionalistul Pillat).

Viziune despre lume:

Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei.

Erosul este perceput cu o uşoară detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi.

Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original: lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular.

Compoziţia textului poetic:

          Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut.

Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric: prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor.

Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului, are două distihuri şi este partea mediană a textului.

A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului liric).

Relatii de opoziţie şi de simetrie:

Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare: iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă).

Elementul care leagă cele două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire.

Distanţa dintre cele două idile este marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare, diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit.

Relaţiile de simetrie sunt evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo.

Clopotul din turnul vechi anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului.

Caracteristicile limbajului şi expresivitatea acestuia:

Imaginarul poetic din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut.

Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat prin referirea la “poteri” şi “haiduci”.

Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”.

În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort bunicul, bunica e bătrână…”

Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului.

Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea feminină.

Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist.

Prozodia se caracterizează prin rima împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe.

Alternanţa trecut-prezent este marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia Furtună).

Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul prezent.

Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind, zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi).

Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia, luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural.

Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină, crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul.

Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub pecetea inocenţei.

Exprimarea unei opinii argumentate:

Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural.

Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.

Modernismul in Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu

Modernismul inRiga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu

Contextul apariţiei; încadrarea textului într-o specie, într-un curent literar şi într-o perioadă:

Poezia a fost publicată în anul 1924, în “Revista română”, apoi a fost inclusă în volumul “Joc secund” din 1930 (perioada interbelică, în care se confruntă două mişcări literare: modernismul, susţinut de criticul Eugen Lovinescu la cenaclul şi revista “Sburătorul”, şi tradiţionalismul).

Balada lui Ion Barbu este o poezie modernistă pentru că este rezultatul unei sinteze între două domenii diferite: poezia şi geometria; pentru că încalcă anumite convenţii constitutive ale genurilor şi speciilor literare(balada preia o formulă specifică epicului în proză, aceea de povestire în ramă, dar păstrează resursele filonului liric); deoarece are drept caracteristică a limbajului, ambiguitatea, adică poate fi citită, la un prim nivel, ca o legendă despre naşterea ciupercilor otrăvitoare, dar, la un alt nivel de interpretare, balada este o alegorie pe tema omului superior, diferit de omul comun, un “Luceafăr întors”, întrucât evidenţiază incompatibilitatea dintre două lumi care încearcă să comunice şi să se împlinească, la fel ca în poemul eminescian.

       Viziunea despre lume:

Balada “Riga Crypto şi lapona Enigel” exprimă viziunea lui Ion Barbu despre condiţia omului care este incapabil să-şi depăşească limitele, reprezentat de rigă.

În timp ce Enigel se îndreaptă spre lumină, spre cunoaştere, Crypto rămâne în lumea lui întunecată, orice relaţie de comunicare, de dragoste, între cei doi fiind imposibilă.

Astfel, ca şi Eminescu, Ion Barbu înţelege existenţa a două lumi incompatibile, întemeiate fiecare în parte pe anumite concepţii, idei, principii.

Temă şi motive:

        Tema baladei este a unei iubiri eşuate, dar şi opoziţia dintre materie şi spirit; material simbolizată de rigă, spiritual- de Enigel.

Motivele poetice sunt: atracţia spre soare a laponei, visul, sufletul-fântână. Soarele semnifică astrul cunoaşterii, astrul tutelar al vieţii, dar numai pentru laponă, căci pentru riga înseamnă moarte.Sufletul-fântână, în care se oglindeşte însuşi soarele, asigură eternitatea spiritului, nemurirea.

Compoziţia:

        Titlul este alcătuit din numele celor două fiinţe din lumi opuse: riga (rege) Crypto (ascuns) şi lapona (locuitoare a ţării gheţurilor), Enigel (nume cu rezonanţă nordică, angel, înger). Acest titlu indică o temă a dragostei imposibile, interzise, deoarece, un personaj face parte din lumea izolată, retrasă a pădurilor, fiind rege al ciupercilor, celălalt-o fiinţă care aspiră să-şi depăşească limitele, părăsind lumea ei rece şi îndreptându-se spre lumină, spre soare.

         Incipitul este formula de adresare folosită de nuntaşul care încearcă să convingă menestrelul( trubadurul) să cânte povestea tristă, neîmplinită a regelui Crypto şi a laponei Enigel. Cântăreţul se hotărăşte cu greu să divulge taina celor doi şi o face, la sfârşitul ceremonialului: “la spartul nunţii în cămară”.

         Relaţii de opoziţie şi de simetrie:

         O clară relaţie de opoziţie (evidentă chiar din titlu) se distribuie pe trei direcţii: nonuman-uman, masculin-feminin, regal-comun.

Lumea vegetală (riga) întâlneşte lumea umana (lapona), în două ipostaze individualizate sexual şi cu statut social opus (el-rege; ea-o fiinţă obişnuită).

Altă opoziţie: soare-umbră, evidenţiază raportarea diferită a protagoniştilor la cunoaştere.Crypto trăieşte în spaţiu umed, rece, umbros, pe când Enigel părăseşte Nordul îngheţat spre a se duce spre miazăzi, spre soare.

Relaţia de simetrie se remarcă la nivelul deschiderii textului, când se evocă două nunţi: la început, cea umană (la finele căreia se cântă povestea tristă, legendară a lui Crypto şi a lui Enigel) şi cea vegetală, a plantelor otrăvitoare, la sfârşit, în epilog.Ele intercalează istoria unei nunţi ratate, imposibile. Simetria are menirea de a dezvălui legea potrivit căreia nuntirea se poate realize numai între cei care au acelaşi statut ontologic.

O altă relaţie de simetrie vizează raportarea eroilor la soare: în timp ce pentru riga, astrul vieţii înseamnă moarte, pentru Enigel, înseamnă înţelepciune. (simetria- raportarea la soare, conduce la o opoziţie).

Simboluri importante; imaginarul poetic:

O componentă a imaginarului poetic este visul, plan ce mediază între lumi opuse (Enigel vorbeşte în somn cu riga).

O alta este cercul în două ipostaze: roata şi inelul.”Roata albă” este metafora cunoaşterii, înscrisă în spiritul şi în destinul uman; inelul este imaginea sub care percepe Crypto soarele.

Nunta este un element de recurenţă/ motiv care se evidenţiază la nivelul construcţiei simetrice, în ipostaze diferite: uman, vegetal.

Semnificaţiile textului; limbajul expresiv:

        “Riga Crypto şi lapona Enigel” a fost interpretată ca o liricizare a legendei despre originea ciupercilor otrăvitoare (riga-ciupercă bună, comestibilă, ieşit în soare, ca dovadă a încercării de a-şi depăşi condiţia, plesneşte, este otrăvit de lumină, înnebuneşte şi se nunteşte, în lumea lui, cu măselariţa).

Balada a fost citită de criticul Nicolae Manolescu ca un “Luceafăr întors”, în sensul că în “Luceafărul” omul superior este luceafărul-Hyperion (personaj masculin), iar în baladă-este lapona (personaj feminin).

Ion Barbu, prin intermediul menestrelului, dezvăluie povestea tristă a rigăi Crypto şi a laponei Enigel. El este regele ciupercilor, preferă locurile răcoroase, ude, are ”inimă ascunsă” (metaforă) şi este bârfit de ghioci şi toporaşi că nu vrea să înflorească, că este steril.

Lapona este “mică, liniştită”, pleacă din ţara zăpezilor cu renii la păscut, spre sud. În drum, poposeşte la riga, care, ospitalier, îi oferă dulceaţă, fragi şi îi cere să rămână în lumea lui. Enigel ezită să-i răspundă, în schimb observă că el trebuie să mai aştepte, “să se coacă”.

Lapona îi mărturiseşte dorinţa de a ajunge în sud, spre lumină, având un cult pentru soare: “Mă-nchin la soarele-nţelept”.

Crypto încearcă să-şi abandoneze condiţia şi face gestul riscant de a se arăta soarelui (“ca un inel”) care îl loveşte din plin, transformându-l în ciupercă otrăvitoare, ce îşi alege o crăiasă din lumea lui.

Limbajul expresiv se distinge prin antiteza dintre personajele poemului, prin alegorie (metafore, personificare), repetiţii( vers-refren: “Rigă Crypto, rigă Crypto”; “Enigel, Enigel”), simboluri: roată, fântână, inel.

Cuvinte ca: “beteli”, “funtă”, “ciupearcă”, “mânătarcă”, “iacă”, “să-i ţie” aduc rezonanţe străvechi, de legendă.

În opinia mea, balada lui Ion Barbu oferă o experienţă lirică de altă natură decât poemul “Luceafărul”.

După ce am înţeles incompatibilitatea lumii lui Hyperion cu cea a pământencei, fata de împărat, acum avem un alt exemplu de incapacitate de comunicare a exponenţilor unor sfere diferite: vegetal (riga), uman (lapona), care au idealuri opuse.

Ambele poeme, cel eminescian-romantic, cel barbian-modernist, se construiesc din elemente specifice tuturor genurilor literare (firul narativ ţine de epic; dialogul- de dramatic; iar prin varietatea sentimentelor exprimate, prin expresivitatea limbajului, prin prozodie-de liric).

Modernismul in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Modernismul in Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

Contextul apariţiei; încadrarea poeziei într-o specie; modernismul operei:

Primul volum de versuri, intitulat “Poemele luminii”, din 1919, scris de Lucian Blaga, debutează cu poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care este o artă poetică modernă a literaturii române interbelice.

Această capodoperă lirică este o artă poetică, deoarece Lucian Blaga îşi exprimă crezul artistic, adică propriile idei, gânduri, convingeri şi aspiraţii despre arta literară, dar şi viziunea sa asupra lumii.

Astfel, este configurată concepţia scriitorului despre poezie, despre rolul poetului, despre raportul acestuia cu lumea şi creaţia, din perspectiva unei estetici moderne.

Arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se înscrie în direcţia modernistă pentru că accentul cade pe relaţiile poet-lume şi poet-creaţie, pentru că există o identitate între planul autorului şi planul eului liric (discursul poetic redă aspecte ale filozofiei lui Blaga, adică atitudinea de sporire a misterului universului, deci opţiunea sa pentru cunoaşterea luciferică).

În plus, poezia ilustrează trăsături expresioniste, ca de exemplu, rolul accentuat al eului creator în raport cu lumea cosmică, aspiraţia spre absolut, interiorizare.

Viziunea despre lume:

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reprezintă o sinteză a viziunii lui Lucian Blaga despre lume, din perspectivă poetică şi filozofică.

Misterul este un concept foarte important al operei filozofice blagiene, dar şi al operei sale poetice.

Pentru filozoful Blaga există două modalităţi de cunoaştere a lumii: una paradisiacă (raţionalistă , pragmatică, proprie, spre exemplu, omului de ştiinţă, care dezvăluie tainele lumii) şi una luciferică (intuitivă, poetică, specifică artistului care potenţează misterul cu ajutorul imaginaţiei, fanteziei sale creatoare).

În plan literar, cunoaşterea se realizează prin două tipuri de metafore: plasticizante (care aparţin lumii reale fără să aducă un plus de semnificaţie) şi revelatorii (care desluşesc misterul din fapte, lucruri, idei).

În opinia lui Blaga, menirea poetului este de a conserva şi întări misterele lumii, de aceea optează pentru cunoaşterea luciferică, pentru “calea” de adâncire şi de protejare a misterelor, prin creaţia care devine un liant între eul liric şi lume.

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie-confesiune, ce aparţine lirismului subiectiv prin atitudinea creatorului, prin prezenţa mărcilor subiectivităţii (verbe, pronume, adjective pronominale la persoana I, singular).

Teme şi motive:

Tema filozofică străbate întreaga artă poetică, deoarece ilustrează cele două tipuri de cunoaştere stabilite în sistemul filozofic blagian; astfel, creaţia poetului “lumina mea” reprezentând cunoaşterea luciferică se opune creaţiei celorlalţi “lumina altora” reprezentând cunoaşterea paradisiacă.

Motivele/ elementele de recurenţă sunt: misterul, lumina, întunericul, dintre care laitmotivul central îl constituie lumina, metaforă a creaţiei.

Compoziţia textului liric:

Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pe prima poziţie se află pronumele personal “eu”, apoi este verbul la forma negativă “nu strivesc” prin care este respinsă cunoaşterea de tip paradisiac/ raţional.Metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” semnifică, prin ideea de cerc, misterele universale.

Incipitul este identic cu titlul (primul vers), ceea ce ajută la sublinierea dezideratului eului liric, acela de a nu distruge tainele.

Confesiunea poetului se construieşte pe relaţii de opoziţie între cele două tipuri de cunoaştere, care se realizează prin procedeul antitezei eu/ alţii; lumina mea/ lumina altora; dar şi pe alternarea celor două motive contrastante: lumina-întunericul.

Relaţiile de simetrie se evidenţiază prin reluarea titlului în incipit, prin reluarea metaforelor enumerate în prima şi ultima secvenţă poetică, metafore ce surprind temele majore ale creaţiei poetice: “flori” (viaţa efemeră, frumosul), “ochi” (cunoaşterea, contemplaţia), “buze” (comunicarea, sărutul), “morminte” (taina morţii, eternitatea, viaţa de dincolo).

Textul poetic se structurează în trei secvenţe, marcate prin scrierea cu majuscule a versurilor. Finalul are o construcţie concluzivă: “Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. Sintagmele-cheie din poem sunt: “calea mea”, “lumina mea”, “lumina altora”.

Semnificaţiile; expresivitatea limbajului:

Primele cinci versuri (prima secvenţă poetică) exprimă cu ajutorul verbelor la forma negativă : “nu strivesc”, “nu ucid”, atitudinea poetului faţă de misterele lumii, adică refuzul de a cunoaşte prin intermediul logicii, raţionalului. Metafora “calea mea” înseamnă destinul asumat de poet: acceptarea şi creşterea tainei prin cunoaştere luciferică, prin iubire.

Universul ilustrat cu metafora revelatorie “corola de minuni a lumii” şi cu enumeraţia metaforică: flori, ochi, buze, morminte.

Cea de-a doua secvenţă poetică este mai amplă şi se construieşte pe relaţii de opoziţie, pe antiteză şi pe o comparaţie dezvoltată. În timp ce poetul cu “lumina” sa sporeşte taina, alţii, cu “lumina” lor, distrug misterul. Verbele antitetice susţin această idee: “sporesc” (eu)-“sugrumă” (ei).Conjuncţia adversativă “dar” marchează disocierea dintre exponenţii celor două sfere de cunoaştere.Marca eului liric notată dublu “eu”/ “eu” sugerează opţiunea acestuia pentru modelul cunoaşterii poetice.

Comparaţia amplă, aşezată între linii de pauză, are valoarea unei construcţii explicative, cu rol să întărească atitudinea creatorului, aceea de a îmbogăţi, de a mări, prin arta sa, misterul (aşa cum luna, noaptea, adânceşte taina acesteia cu lumina ei).

A treia secvenţă este finalul poeziei, cu rol concluziv: “Căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, punând în valoare convingerile eului liric.

Din punct de vedere stilistic, se poate remarca preferinţa lui Blaga pentru metafora revelatorie, alături de care însă un loc însemnat îl ocupă şi metafora plasticizantă.

Câmpul semantic al misterului este realizat prin variate cuvinte/ structuri lexicale: “tainele”, “nepătrunsul ascuns”, “întunecata zare”, “sfânt mister”, “ne-nţelesuri şi mai mari”.

Arta poetică modernă, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” reflectă concepţia lui Lucian Blaga despre viaţă, lume, univers, iubire, din perspectiva filozofică a cunoaşterii luciferice.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.