Archive for the ‘Eseuri lb. romana’ Category

Realismul in nuvela psihologica Moara cu noroc de Ioan Slavici

Realismul in nuvela psihologica Moara cu noroc de Ioan Slavici

Contextul apariţiei, încadrarea operei într-o epocă, specie, într-un curent literar:

Ioan Slavici este un reprezentant de seamă al realismului clasic, un scriitor afirmat în proza românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea, care aparţine Epocii Marilor Clasici (din care fac parte: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L.Caragiale, Titu Maiorescu).

În operele sale, Ioan Slavici reflectă lumea rurală transilvăneană, dominată de norme patriarhale, de elemente de tradiţie.

“Moara cu noroc” este o nuvelă realistă de factură psihologică, publicată în 1881, în volumul “Novele din popor”, este o capodoperă a nuvelisticii.

Ea este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflictul interior (psihologic), prin complexitatea personajului care trece prin transformări şi tensiuni de ordin sufletesc.

Ghiţă, protagonistul nuvelei, renunţă la meseria de cizmar (care nu-i aducea profituri) şi devine cârciumar la Moara cu noroc, un han, luat în arendă, aflat la răspântie de drumuri. Aici câştigă mult mai bine, dar asocierea lui cu Lică Sămădăul, şeful porcarilor, îl influenţează negativ, deoarece dorinţa de îmbogăţire rapidă în complicitate cu el, prin mijloace necinstite, îl transformă în victimă.

Protagonistul este caracterizat prin tehnica investigaţiei psihologice.Autoanaliza, monologul interior, scenele dialogate, notaţia gesticii, a mimicii, a tonului vocii constituie modalităţi de caracterizare prin care se urmăreşte evoluţia eroului în planul conştiinţei.

Viziunea despre lume:

Aceasta este configurată conform principiilor scriitorului ardelean, care îşi construieşte subiectele şi personajele pornind de la teze morale ferme, care stau la temelia societăţii patriarhale, tradiţionale.

Teza de la care pleacă Slavici este formulată în cuvintele bătrânei, din incipitul nuvelei, şi face referire la raportul dintre bogăţie şi fericire: “Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”. Bătrâna asociază sărăciei, fericirea, considerând că bogăţia este sursă de nefericire.

Tematica nuvelei:

Tema familiei de tip tradiţional este abordată de nuvelist din perspectiva socială (Ghiţă îşi schimbă statutul social, din cizmar se face hangiu), din perspectivă moralizatoare (nuvela prezintă consecinţele nefaste ale patimii de înavuţire a eroului principal), din perspectivă psihologică (opera prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă care, din dorinţa de a prospera, se dezumanizează, îşi pierde încrederea în sine şi în familie).

Perspectiva narativă:

Naraţiunea realistă se face la persoana a III-a, din perspectiva unui narator omniscient şi omniprezent. Înlănţuirea întâmplărilor, evenimentelor se face prin tehnici narative diferite: dialog, descriere la timpul prezent, semnalarea unei relaţii temporale de anterioritate faţă de cele povestite înainte, punctul de vedere susţinut de bătrâna la începutul şi sfârşitul nuvelei, punct de vedere ce aparţine, de fapt, autorului care-şi manifestă astfel intenţia moralizatoare.

Perspectiva realist-obiectivă presupune crearea impresiei de veridicitate şi de detaşare a naratorului.

Compoziţia operei:

Nuvela “Moara cu noroc” are o construcţie riguroasă, susţinută de un fir narativ unic. Acţiunea se desfăşoară pe un singur plan narativ.

Construcţia operei se caracterizează prin acumulări şi tensiuni epice, timpul povestirii modificându-se, momentele de naraţiune retrospectivă alternând cu acelea de situare în prezentul desfăşurării acţiunii.

Semnificaţia titlului:

Titlul nuvelei are valoare simbolică şi o nuanţă ironică: norocul aşteptat la han devine nenoroc, datorită abordării greşite a destinului. Moara, se ştie că macină grâu, dar Moara cu noroc a căpătat altă valoare, este o cârciumă care “macină” destine umane (Ghiţă, Ana).

Incipitul şi finalul (construcţia circulară):

Incipitul surprinde relaţiile din familia lui Ghiţă, căsătorit cu Ana, având copii şi locuind cu soacra. Sătul de traiul modest, bărbatul vrea să renunţe la a mai cârpi încălţăminte pentru bani puţini si are intenţia să arendeze cârciuma Moara cu noroc, de aceea întruneşte un consiliu de familie în care bătrâna îşi susţine punctul său de vedere. Ghiţă se situează, prin răspunsul său, pe o poziţie opusă, ceea ce arată că este o persoană activă, receptivă la schimbare, cu spirit practic şi iniţiativă.

Finalul o readuce în atenţie pe bătrâna care rosteşte replica: “Aşa le-a fost data!…”, prin care nuvela se încheie simetric (vorbeşte acelaşi personaj despre destin), având astfel o construcţie rotundă, circulară.

Finalul este tragic: Ana este ucisă de Ghiţă, acesta este omorât de Răuţ, din porunca lui Lică, hanul arde (focul având rostul de a purifica un loc), toată averea câştigată necinstit se mistuie.Se salvează cei inocenţi, copiii, şi cei care sunt cinstiţi, bătrâna, fapt care explică finalul moralizator al nuvelei.

Subiectul; relaţii temporale şi spaţiale; conflictul:

Acţiunea se desfăşoară într-un spaţiu real, rural, transilvănean şi, ca timp, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (când se dezvoltau relaţiile capitaliste), în interval de un an, de la Sf. Gheorghe până la Paşte.

Cârciuma este situată la o răspântie de drumuri. Aşa cum rezultă din descriere, locurile sunt pustii, dezolante, drumul de acces spre han este dificil de parcurs, ceea ce sugerează evoluţia nefastă a destinului familiei nou instalate aici.

Descrierea este realistă prin precizarea toponimelor ca Ineu, Arad.

Subiectul se concentrează în 17 capitole (fără titluri), având expoziţiune (prezentarea familiei, a locului izolat în care se găseşte hanul, apoi prosperarea familiei la cârciumă); intriga (apariţia lui Lică Sămădăul care îi cere lui Ghiţă subordonare, ceea ce declanşează conflictul); conflictul central, moral-psihologic (interior) al protagonistului şi conflictul exterior, dintre Ghiţă şi Lică; desfăşurarea acţiunii (din dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani, hangiul devine complicele lui Lică în afaceri necinstite, astfel el se înstrăinează de Ana, de familie; este anchetat în procesul privind jefuirea arendaşului şi uciderea unei femei şi a unui copil, se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoţ şi tovarăş al lui Lică,  pentru a-l dovedi pe Samadau, cel implicat in fapte nelegiuite), punctul culminant(care ilustreaza dezumanizarea lui Ghiţă, faptul că o foloseşte pe Ana ca momeală, lăsând-o în braţele duşmanului său, în timp ce el se duce după Pintea, cu intenţia de a-l prinde pe porcar, care avea bani furaţi asupra lui, reîntoarcerea cârciumarului care, din gelozie, îşi ucide soţia, moartea lui Ghiţă din porunca Sămădăului);deznodământului (surprinde incendierea hanului tot din ordinul lui Lică şi sinuciderea acestuia, pentru ca să nu fie prins de jandarm, faptul că numai bătrâna şi copiii supravieţuiesc tragediei).

Construcţia personajelor:

Personajul principal este Ghiţă, un erou complex în jurul căruia gravitează întreaga acţiune. El intră în relaţie cu toate personajele: dialogul lui cu soacra, din incipit, este reprezentativ pentru ilustrarea unor trăsături de caracter: receptivitate la schimbare, spirit practic, activ, fermitate în acţiune; la prima apariţie a lui Lică la cârciumă, se dovedeşte precaut şi chibzuit; relaţia lui cu Ana stă, la început, sub semnul iubirii sincere şi al autorităţii masculine, dar se degradează treptat, soţia observând modificările comportamentale şi afective ale bărbatului său: el devine ursuz, impulsiv, iar ea nu are îndrăzneala să-l tulbure, să-i rănească orgoliul.El se îndepărtează de Ana, refuză comunicarea cu ea, îşi plânge de milă înţelegând că a greşit.Femeia îşi pierde încrederea în soţul său şi, comparându-l cu Lică, ajunge să-l aprecieze pe acesta.

Sămădăul şi-a impus autoritatea din momentul în care i-a cerut cârciumarului să-i raporteze tot ce se petrece la Moara cu noroc şi apoi l-a determinat să colaboreze în afacerile lui necinstite. Ghiţă a cedat constrângerilor porcarului, orbit de patima banului, ceea ce i-a afectat grav echilibrul interior.

Pentru a-şi reface imaginea în faţa lumii, el apelează la Pintea în scopul prinderii lui Lică. Dar evenimentele se precipită şi finalul lor este tragic: Ghiţă, gelos, se transformă în criminal, apoi moare din ordinul duşmanului său, abil şi versat.

Modalitaţi de caracterizare a personajelor:

Scriitor realist şi obiectiv, Ioan Slavici lasă ca personajele sale să îşi dezvăluie caracterul prin ele însele şi prin raporturile pe care le stabilesc unele cu altele.

Caracterizarea directă, realizată de autor, este prezentă în descrierea fizică a personajelor: ”Ana era tânără şi frumoasă…fragedă şi subţirică…sprintenă şi mlădioasă…”; Lică este “om de 36 de ani,înalt, uscaţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochi mici şi verzi”; “om aspru şi neîndurat”; Ghiţă s-a făcut “mai ursuz”, “dus pe gânduri”, “nu mai zâmbea”.Elementele de portret exterior capătă semnificaţii şi pentru psihologia personajului. În mod direct, un personaj, Ana, caracterizează alt personaj, pe Ghiţă: “nu e decât muiere în haine bărbăteşti”, evidenţiind slăbiciunea acestuia. Lică îl caracterizează pe Ghiţă: ”Tu eşti om cinstit şi am făcut din tine om vinovat”; Ana spune despre Lică, dupa prima întâlnire, că e “om rău şi primejdios”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin redarea gesturilor, replicilor, reacţiilor personajelor; prin relaţiile dintre ele, de exemplu, relaţiile lui Ghiţă cu Ana şi Lică sunt bune la început, dar pe parcurs devin conflictuale.

Dialogul are rolul de a ilustra trăsăturile de caracter ale eroilor, monologul interior redă gândurile şi frământările personajelor fiind un mijloc de investigaţie psihologică (Ghiţă: “Ce să-mi fac?…Aşa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?”)

Exprimarea unei opinii argumentate:

Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici ilustrează teza morală potrivit căreia nimic nu rămâne în viaţă nerăsplătit. Avertismentul bătrânei, referitor la goana după înavuţire, este ignorat de Ghiţă. Dar nu dorinţa de a avea mai mult, de a trai mai bine este sancţionată de destin, ci patima oarbă de a câştiga mult, indiferent de mijloace.

Protagonistul nuvelei este o victimă a dorinţei de îmbogăţire, pentru că îşi va pierde încrederea în sine, în soţie, în familie, se va transforma într-un tată ”ticălos” şi necinstit, într-un bărbat slab, influenţabil, distrus de cinicul Lică.

Goana după avere şi înstrăinarea de familie îndepărtează “liniştea colibei”, iar Ghiţă eşuează lamentabil, eşec generat de alegerile sale greşite.

Eseu basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Eseu basmul cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Acest basm cult este publicat în revista “Convorbiri literare”, în 1877, şi aparţine celui mai talentat povestitor din Epoca Marilor Clasici, Ion Creangă.

“Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, o operă epică, în proză, inspirată din folclor, dar originală prin stilul unic al povestitorului humuleştean.

Basmul este o specie epică, în proză, cu personaje simbolice, cu acţiune fabuloasă, supusă unor convenţii, unor stereotipii, care înfaţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou (bildungsroman).Conflictul exterior dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor benefice. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de funcţii: antagonistul-Spânul, ajutoarele-calul năzdrăvan, Sfânta Duminică, cei cinci tovarăşi; donatorii- albinele, furnicile.Ele sunt individualizate, mai ales, prin fapte şi limbaj.

“Povestea lui Harap-Alb”  este un basm pentru că: timpul şi spaţiul sunt neprecizate, nelimitate; are motive specifice: călătoria de iniţiere a eroului, dorinţa acestuia de a ajunge împărat, probe (obstacole), moartea, învierea, nunta; personaje pozitive, exemplare (Harap-Alb), negative (Spânul), fantastice: Sfânta Duminică, fata împăratului Roş, cei cinci camarazi; animale personificate: calul, furnicile, albinele; împăraţi, precum craiul, împăratul Verde, împăratul Roş; formule tipice de basm (iniţială, mediană, finală); cifra magică trei ca semn al totalităţii, obiecte magice: smicele de măr, apă vie, apă moartă.

Fantasticul, în basmul lui Ion Creangă, are două particularităţi: este umanizat (eroii, prin ţinută, prin comportament, gesturi, mentalitate, limbaj, amintesc de personajele din “Amintiri din copilărie”) şi este localizat(prin detalii realiste, locurile unde se derulează întâmplările capătă contur geografic şi istoric: eroii se comportă ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte, ca humuleştenii).

Basmul, inclusiv cel scris de Ion Creangă, intră în categoria estetică a miraculosului, a fabulosului. De la început până la final, cititorul străbate o lume supranaturală, pe care o acceptă cu toate convenţiile ei.

             Viziune despre lume:

Prin scrierile sale, Ion Creangă se înscrie în realismul ţărănesc, deoarece remarcabilul povestitor s-a inspirat din inepuizabila comoară a literaturii populare. Definiţia dată basmului de criticul literar G. Călinescu: “o oglindire a vieţii în moduri fabuloase” se potriveşte şi pentru “Povestea lui Harap-Alb”.

Ion Creangă este un scriitor moralist care transmite în această capodoperă un mesaj clar: cei buni sunt răsplătiţi, iar cei răi sunt pedepsiţi, de aceea basmul are caracter educativ, etic.

Perspectiva narativă este specifică: naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu întotdeauna obiectiv, deoarece intervine prin reflecţii şi comentarii adresate cititorului, ca de exemplu: ”Eu sunt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi”.

Compoziţia basmului:

Acţiunea poveştii lui Creangă se desfăşoară cronologic, linear, caracterizându-se prin succesiunea secvenţelor narative, prin înlănţuire.

Astfel, există o situaţie initială de echilibru, o parte pregătitoare, un eveniment care dereglează echilibrul de la început, apariţia ajutătoarelor, donatorilor, trecerea probelor, refacerea echilibrului şi răsplata eroului.

Etapele drumului iniţiatic, parcurs de protagonist, sunt: etapa iniţială, de pregătire a eroului pentru călătorie, la curtea craiului; parcurgerea drumului după care tânărul devine împărat. Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale, concretizat în trecerea obstacolelor şi modificarea statutului social al protagonistului (mezinul curajos şi naiv al craiului îşi atinge ţelul de a conduce o împărăţie, după ce a trecut printr-un proces de maturizare).

De exemplu, în desfăşurarea acţiunii două episoade/ secvenţe narative sunt importante pentru marcarea conflictului de tip exterior şi caracterizarea personajelor: Spânul reuşeşte, prin viclenie, să-l atragă pe mezinul craiului în fântâna unde îl ţine captiv, obligându-l, în schimbul eliberării, să jure că va păstra secretul în sensul că Spânul se dă drept fiul cel mic al craiului (devenind astfel un impostor) şi mezinul să-i fie slugă cu numele Harap-Alb (rob alb, slugă albă). Episodul demonstrează că eroul negativ izbuteşte să-l înşele pe naivul şi credulul băiat care, neexperimentat, cade în capcană şi urmează să ţină piept probelor impuse de rivalul său, care vrea să-l piardă şi în acest fel să-l înlocuiască la tron: să aducă salatele din Gradina ursului, apoi- pielea cu nestemate a cerbului fermecat şi să o prindă pe fata împăratului Roş.Ajutat de Sfânta Duminică, de calul său, de alte personaje cu puteri supranaturale, Harap-Alb trece, cu perseverenţă, peste toate cele trei încercări.

O altă secvenţă semnificativă este aceea în care fata împăratului îl demască pe Spân, acesta îi taie capul lui Harap-Alb, iar eroul negativ este răpus de calul năzdrăvan. Fata îl readuce la viaţă pe erou, folosindu-şi puterile supranaturale, dar şi cele trei smicele de măr dulce, apă vie şi apă moartă (obiectele magice procurate de tânăr cu ajutorul calului său).Cele două motive (al morţii şi al învierii) sunt urmate de motivul nunţii, pentru că fata şi mezinul craiului se plac şi se căsătoresc. Harap-Alb devine împărat, ceea ce confirmă maturizarea sa.

Incipitul basmului constă în formula iniţială: ”Amu cică era odată…”, prin care se stabilesc relaţiile temporale şi spaţiale: verbul la imperfect “era” şi adverbul “odată” plasează acţiunea în atemporalitate, iar reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capăt la altul al lumii (de la imaturitate la maturitate, în plan simbolic).

În basm există şi formule mediane: ”Şi merg ei o zi, şi merg două şi merg patruzeci şi nouă”; “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, care realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta şi întreţin atenţia şi interesul cititorului.

Formula finală: ”Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă…” marchează ieşirea din fabulos şi finalul închis, fericit, ca în basme.

Atât formula iniţială cât şi cea finală din “Povestea lui Harap-Alb” se diferenţiază de cele deja cunoscute, consacrate: “A fost odată ca-n poveşti…” şi, respectiv: “Ş-am încălecat pe-o şa…” specifice basmului popular.

         Construcţia subiectului:

Ea respectă momentele corespunzătoare unei specii epice, clasice: expoziţiunea care se referă la timp, la spaţiu, la eroi precum craiul şi cei trei feciori ai săi, la mesajul primit de crai de la împăratul Verde, care, neavând fete, are nevoie de un moştenitor, de un urmaş la tron (motivul împăratului fără urmaş).

Intriga se deduce din lipsa relevată de scrisoarea împăratului Verde: absenţa moştenitorului pe linie masculină. Urmează căutarea celui capabil să plece în călătorie, care se concretizează în proba la care craiul îşi supune feciorii: se îmbracă în piele de urs şi iese în faţa lor de sub un pod, înfricoşându-i pe primii doi care se dovedesc laşi. Testul este trecut de fiul cel mic, curajos şi hotărât (motivul superiorităţii mezinului).

În desfăşurarea acţiunii, se remarcă gestul de milostenie a eroului care îi dă un ban bătrânei cerşetoare, în fapt, Sfânta Duminică (un fel de zână bună), care îl sfătuieşte să ia “calul, armele, hainele” tatălui.

Urmează alegerea calului (animalul slab care vine de trei ori la tava cu jăratic) care are puteri supranaturale (vorbeşte, zboară) şi devine cel mai bun prieten şi sfetnic al băiatului. Apoi, tatăl îl sfătuieşte să se ferească de omul spân şi de omul roş (motivul interdicţiei). Pe drum însă, feciorul se rătăceşte, e ademenit de Spân, capătă identitatea de Harap-Alb, după episodul fântânii şi trece obstacole în număr de trei; probe de iniţiere.

Testul de prindere a fetei împăratului presupune alte serii de încercări, prin care împăratul Roş tinde să îndepărteze ceata de peţitori (casa înroşită, ospăţul, alegerea macului din nisip.).

Eroul basmului iese cu bine din toate aceste încercări, datorită personajelor adjuvante: calul, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Ochilă.

Punctul culminant corespunde momentului de dezvăluire a identităţii răufăcătorului, Spânul, a cărui tentativă de a-l suprima definitiv pe Harap-Alb, eşuează.Fata împăratului îl salvează pe erou, iar impostorul îşi pierde viaţa, nu în luptă cu tânărul, ci fiind ucis de cal.

Deznodământul constă în răsplătirea protagonistului pentru comportamentul, însuşirile sale pozitive dovedite în împrejurări dificile.Astfel conflictul exterior, lupta dintre bine şi rău, se încheie prin triumful forţelor benefice.

Construcţia personajelor în basm:

Protagonistul, Harap-Alb, nu are puteri supranaturale, dar dobândeşte, prin trecerea probelor, o serie de calităţi: milă, generozitate, bunătate, prietenia, curajul, perseverenţa.

Numele lui reflectă condiţia duală: rob/ slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar sugestia cromatică alb/ negru sugerează trecerea sa  de la stadiul de neiniţiat, inocent, la cel de persoană maturizată, capabilă să conducă.

Personajul principal este întruchiparea binelui, dar este un  erou atipic de basm, deoarece este lipsit de însuşiri supranaturale şi este construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă din greşeli şi progresează.

El este sprijinit de ajutoare şi donatori, fiinţe cu însuşiri supranaturale, pentru că reuşeşte prin gesturile sale de milă, omenie, bunătate, cumsecădenie, să şi le apropie, fiind sociabil, comunicativ, prietenos, calităţi necesare pentru un împărat care trebuie să interrelaţioneze cu supuşii.

Harap-Alb este văzut în evoluţie, prin caracterizare directă, a autorului : ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste”, prin caracterizare indirectă: fapte, gesturi, relaţii cu alte personaje, nume.

Statutul iniţial al personajului este cel de neiniţiat, de tânăr naiv (boboc), fără experienţă. Pe parcursul iniţierii sale, el cunoaşte oameni, obţine capacitatea de a citi dincolo de aparenţă, puterea de a cântări ceea ce e sinceritate şi ceea ce e prefăcătorie.

El are de învăţat de la mai mulţi “pedagogi”: tatăl său, Sfânta Duminică, calul-prieten, chiar de la Spân.

Dacă naivitatea face parte din codul iniţierii, bunătatea este calitatea sa înnăscută, care provoacă transformarea personajului.

În trecerea primelor teste, Harap-Alb îşi demonstrează curajul şi destoinicia, dar şi ascultarea sfaturilor date de Sfânta Duminică.

Generos şi îndemânatic, el se împrieteneşte cu furnicile şi albinele care îl vor ajuta la momentul oportun prin reprezentantele lor, crăiesele.

Prietenos, comunicativ, eroul se întovărăşeşte, fără mare dificultate, cu cinci personaje hilare, caricaturale, ce se dovedesc ajutoare de nădejde în încercările impuse de împăratul Roş.

Pentru Harap-Alb, prinderea fetei acestuia este o probă grea pentru că pe drum se îndrăgosteşte de ea, dar onest, îşi respectă jurământul făcut şi nu-i mărturiseşte adevărata sa identitate.

Deşi este un personaj de basm, protagonistul nu reprezintă tipul lui Făt-Frumos din basmele populare, căci evoluţia sa reflectă concepţia despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Potrivit spuselor lui G. Călinescu, el este o întruchipare a “omului de soi”.

În basmul lui Creangă, Harap-Alb este un erou pozitiv, un simbol al binelui, iar Spânul este un  erou negativ, un simbol al forţelor malefice, prin urmare aceste personaje sunt construite în antiteză.

Antagonistul, Spânul, este viclean, mincinos, impostor, agresiv, egoist. Este rivalul eroului pozitiv, cu care se înfruntă până la deznodământul care stabileşte echilibrul şi dreptatea: cel bun, onest, curajos, cinstit, milostiv, inimos, prietenos câştigă, învinge.

Personajele sunt individualizate prin fapte, dar mai ales prin limbaj. Acesta cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme, ziceri tipice, proverbe şi zicători, introduse în text prin expresia “vorba ceea”.

Limbajul naratorului, dominat de oralitate şi umor, face memorabile portretele fizice ale eroilor cu figuri caricaturale: Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Păsărilă, Ochilă.

Originalitatea basmului “Povestea lui Harap- Alb” constă în: arta narativă, adică în modul de a povesti care se caracterizează prin: ritmul alert al naraţiunii, individualizarea faptelor şi personajelor, folosirea dialogului pentru dezvoltarea acţiunii şi caracterizarea eroilor, aglomerarea detaliilor asupra mişcărilor, gesturilor sugestive pentru reliefarea unor tipuri umane: fricosul, laşul, curajosul, sfătosul, vicleanul, frigurosul, mâncăciosul, setosul.

De asemenea, originalitatea operei se explică prin umorul dat de starea de bună dispoziţie a autorului, de plăcerea lui de a povesti. Modalităţile de realizare a umorului sunt: exprimarea poznaşă, glumeaţă (mucalită), combinaţia neaşteptată de cuvinte, caracterizările pitoreşti, ironia, scene comice , porecle, diminutive.

         Exprimarea unei opinii argumentate:

Fără îndoială că basmul, prin dimensiunea sa morală, nu urmăreşte să ofere modele abstracte, ci modele accesibile, umane. De aceea Harap-Alb nu are calităţi excepţionale, supranaturale; este bun, curajos, naiv, ca orice tânăr de vârsta lui. El excelează prin omenescul lui, prin slăbiciunile fireşti vârstei şi devine un exemplu prin fermitatea cu care îşi asumă iniţierea.

Ajunge împărat vrednic şi soţ iubit pentru că are însuşiri remarcabile: corectitudine, onoare, omenie, tenacitate.

Trecerea protagonistului prin încercări dificile, ca şi experienţa condiţiei umilitoare de rob la dispoziţia unui stăpân nedrept, conturează sensul didactic al basmului, exprimat de Sfânta Duminică: “Când vei ajunge şi tu mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir- a- păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul”.

În literatura noastră, personajul Harap-Alb, creat de Ion Creangă, rămâne un simbol al binelui, al frumosului şi adevărului, valori pe care orice cititor le apreciază în mod deosebit.

Neomodernismul in Alta matematica de Nichita Stanescu

Neomodernismul in Alta matematica de Nichita Stanescu

Contextul apariţiei; încadrarea într-un curent literar:

În perioada anilor 1960-1970 se manifestă curentul literar numit neomodernism, care se caracterizează prin: redescoperirea sentimentelor, lirismul pur, puterea metaforei, spiritul ludic, profunzimile fiinţei umane şi marile întrebări ale acesteia, reprezentarea abstracţiilor în formă concretă, noutatea expresiei poetice, asociaţii sau combinaţii originale, neobişnuite de cuvinte, ambiguitatea mesajului, nonsensul, absurdul.

Poetul Nichita Stănescu s-a remarcat în perioada 1960-1980, fiind neomodernist în volumele sale de versuri: “Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”, “11 elegii”, “Oul şi sfera”, “Necuvintele”, “În dulcele stil clasic”, “Noduri şi semne”.

Tema şi motive:

Poezia “Altă matematică” este publicată în volumul din 1972, intitulat “Măreţia frigului”, având ca temă iubirea şi ca motiv, cuplul de îndrăgostiţi.

Compoziţia: poezia are patru strofe cu versuri inegale (prima strofă are treisprezece versuri, a doua- nouă, a treia- patru versuri, a patra -două/ distih).

Titlul operei este semnificativ şi se poate explica în sensul că iubirea este înţeleasă ca o “altă matematică”, un sentiment puternic, nesupus măsurării exacte, matematice.

             Semnificaţiile textului; expresivitatea limbajului:

În prima strofă, se remarcă două planuri: unul al cunoaşterii, bazat pe logică, pe raţiune; celălalt al sentimentului de dragoste; ele sunt prezentate în antiteză.

În planul cunoaşterii raţionale, matematice, există reguli clare, precise, aşa cum dovedesc operaţiile aritmetice: înmulţirea- “unu ori unu fac unu”, scăderea- “cinci fără patru fac unu”, împărţirea- ”opt împărţit la opt fac unu”; adunarea- “unu plus unu fac doi”.

Poetul foloseşte în calcule repetarea numeralului “unu” care simbolizează singurătatea, unicitatea, dar în final, semnalează existenţa numeralului “doi” care anticipează, în plan sentimental, cuplul.  De asemenea, el introduce în această demonstraţie verbul “ştim” (cu persoană neutră, generalizată- noi), care desemnează cunoaşterea de către toţi receptorii a unor operaţii logice, elementare.

În planul sentimentelor erotice, verbul nu mai este la forma afirmativă, ci la cea negativă “nu ştim”, deoarece în privinţa iubirii totul este greu de înţeles, totul este lipsit de logică, de raţiune.

Dragostea nu se poate supune regulilor, de aceea limbajul poetic conţine asociaţii ciudate, absurde, caracterizate de nonsens, ambiguitate şi spirit ludic :”dar un inorog ori o pană/ nu ştim cât face”; “dar un nor fără o corabie/ nu ştim cât face”( motivele sunt poetice şi simbolice: inorogul indică o lume fantastică, pana- sfera creaţiei, norul- aspiraţia spre înalt, corabia- melancolia depărtărilor).

În finalul strofei, eul liric îşi exprimă direct şi, evident subiectiv, sentimentele, referindu-se la cuplul de îndrăgostiţi: “dar eu şi cu tine,/ nu ştim, vai, nu ştim cât facem”. Lirismul subiectiv este prezent prin mărcile specifice: pronumele personale la persoana I (“eu”) şi a doua (“tine”), singular; prin verbul la forma negativă (“nu ştim”), repetat, la persoana I, plural; prin interjecţia “vai”.

Cea de-a doua strofă debutează tot cu o interjecţie care exprimă subiectivitatea”Ah” şi continuă cu suprapunerea celor două planuri, al cunoaşterii şi al iubirii, într-un limbaj caracterizat de absurditate, de ambiguitate, ce accentuează ideea ca în dragoste nu există legi, calcule, reguli pentru toţi: “un cal fără un tramvai/ face un înger”,/ o conopidă plus un ou,/ face un astragal…” Punctele de suspensie din finalul strofei îndeamnă cititorul să-şi conducă imaginaţia şi fantezia în sfera visului, a iubirii greu de descifrat.

A treia strofă se concentrează asupra cuplului de îndrăgostiţi care nu se supun regulilor, pentru că sentimentele nu ţin cont de raţiune, de logica cea mai simplă: “ Numai tu şi cu mine/ înmulţiţi şi împărţiţi/ adunaţi şi scăzuţi/ rămânem aceiaşi…” Punctele de suspensie din finalul acestei strofe sugerează că un cuplu rămâne neschimbat dacă iubirea este statornică.

Distihul final: “Pieri din mintea mea! / Revino-mi in inimă!” conţine două cuvinte-cheie: mintea şi inima. Primul indică raţiunea, al doilea este un simbol al iubirii. Versurile sunt exclamaţii retorice prin care eul liric îşi exprimă dorinţele puternice, adresate direct persoanei iubite, prin intermediul verbelor la modul imperativ: “pieri”, “revino”, la persoana a II-a, singular, transmiţând mesajul clar al iubirii împărtăşite din toată inima.

Relaţii de simetrie: ele se evidenţiază în poziţionarea simetrică a verbului “ştim”/ “nu ştim”  la începutul unor versuri,  prin repetarea verbului “fac”/ “face”, prin prezenţa punctelor de suspensie de la sfârşitul strofei a doua şi a treia, intensificând caracterul meditativ, efectul de surpriză, necunoscutul, ce caracterizează sfera iubirii, prin aceea că  fiecare vers al distihului începe cu majuscule şi se încheie cu semnul exclamării, scoţând în relief dorinţele, îndemnul, pasiunea eulul liric.

Relaţiile de opoziţie: ele marchează diferenţele dintre aria cunoaşterii raţionale şi aria sentimentelor, prin folosirea alternativă a verbului când la forma afirmativă, când la forma negativă: “ştim”-“nu ştim”; se stabilesc în modul de calcul matematic, exact, logic, pe de o parte şi în modul de calcul aberant, hilar , absurd, ludic, pe de altă parte, din planul iubirii nedescifrabile.

Poezia “Altă matematică”  de Nichita Stănescu este un monolog, o confesiune lirică neomodernistă, care se caracterizează prin: ambiguitatea expresiei, redescoperirea sentimentului erotic, combinaţiile neobişnuite, originale ale cuvintelor, unele dintre ele nepoetice, prin elementele de prozodie, ca: lipsa rimei, versuri inegale, scrierea unor versuri la început cu majuscule şi a altora cu litera mică, ceea ce evidentiază tehnica ingambamentului (o idee începută într-un vers este continuată în al doilea sau în următoarele versuri).

Exprimarea unei opinii argumentate:

Fără îndoială, poetul Nichita Stănescu a contribuit în manieră personală la reînnoirea limbajului poetic, urmând tradiţia marilor săi înaintaşi din lirică: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu.

Poetul neomodernist a valorificat limbajul novator în exprimarea unor sentimente etern umane, a unor trăiri şi dorinţe puternice, în evidenţierea unei teme nelipsite din sfera poeziei: iubirea.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.