Archive for the ‘Eseuri lb. romana’ Category

Roman modern subiectiv psihologic interbelic Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Roman modern subiectiv psihologic interbelic Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

Contextul apariţiei; încadrarea operei într-o specie, într-o epocă, într-un curent literar:

În perioada interbelică, modernismul este promovat de criticul literar Eugen lovinescu, adept al sincronismului şi al teoriei imitaţiei, şi ilustrat de mari romancieri printre care se numără şi Camil Petrescu.

Noua estetică a romanului susţinută de acesta se bazează pe autenticitate (ilustrarea realităţii prin propria conştiinţă), substanţialitate (concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubirea, gelozia, orgoliul, cunoaşterea, dreptatea, adevărul), sincronizare (armonizarea literaturii cu filozofia şi psihologia epocii), luciditate (intelectualii sunt analitici, introspectivi, hipersensibili: „câtă luciditate, atâta dramă”),naraţiune la persoana I (timpul este subiectiv, aduce în prezent gânduri, fapte trecute, subordonate memoriei involuntare: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”), relativism (mai multe puncte de vedere asupra aceluiaşi obiect), anticalofilism (împotriva scrisului frumos), promovare a jurnalului, a confesiunii.

Romanele lui Camil Petrescu se remarcă totodată prin: pătrunderea în zonele adânci ale subconştientului; proustianism (metoda proustiană, specifică autorului francez Marcel Proust); monolog interior; drama intelectualului dominat de absolut, hipersensibil, superior, intransigent, lucid, victimă a propriului ideal; identificarea autorului cu personajul principal.  

     “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apărut în 1930 (perioada interbelică) este un romanmodern, subiectiv, psihologic prin: acţiune relativ redusă, desfăşurată în mediul citadin, prin eroul principal, un intelectual, prin nerespecrarea cronologiei faptelor, naraţiunea la persoana I, apelul la memoria involuntară, elementele de jurnal, de confesiune, de analiză psihologică profundă.

       Perspectiva narativă: romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a protagonistului, Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe diferite: dragostea şi războiul.

       Naraţiunea la persoana I, cu focalizare internă, viziunea ”împreună cu”, presupune existenţa unui narator implicat, identitatea dintre planul naratorului şi al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor şi celelalte personaje, îl determină pe cititor să cunoască despre ele atât cât ştie şi personalul principal.

Ficţiunea se construieşte pornind de la o sursă autobiografică: jurnalul de campanie al autorului din timpul Primului Război Mondial, însă personajul-narator este o instanţă a comunicării narative a cărei întruchipare nu se confundă cu existenţa reală a scriitorului.

Însuşi  Camil Petrescu recunoaşte că partea întâi a romanului, despre povestea de dragoste a eroului, este o fabulaţie, o născocire, pe când, cea de-a doua parte, despre război, este construită pe baza memorialului său de campanie.

Viziunea despre lume a scriitorului este ilustrată în noua estetică a romanului pe care el însuşi o teoretizează şi o reflectă în operele sale. Este viziunea unui spirit reflexiv, cu preocupări filozofice şi literare, Ştefan  Gheorghidiu.

Camil Petrescu respinge romanul de tip tradiţional şi optează pentru romanul modern, subiectiv, psihologic, de tip proustian, bazat pe estetica autenticităţii. Pentru acest scriitor, actul de creaţie este un act de cunoaştere, autorul descrie realitatea propriei conştiinţe, exprimă cu sinceritate experienţe de viaţă adevărate, prin confesiune, analiză, autoanaliză lucidă, prin refuzul scrisului frumos (stilul anticalofil).

Tematica romanului este sugerată de titlu: iubirea şi războiul, două experienţe majore de cunoaştere, trăite de eroul principal. Prima parte reprezintă istoria iubirii ratate dintre Ştefan şi Ela, a doua parte, relatează sub forma jurnalului de campanie, experienţa de pe front, din timpul Primului Război Mondial.

          Titlul romanului sugerează temele; cuvântul “noapte” din structura lui simetrică marchează sfârşitul unei experienţe erotice frământate, eşuate şi începutul unei etape a vieţii la fel de bulversantă, în care imaginea războiului este tragică, absurdă.Titlul ilustrează dubla dramă trăită de protagonist: a intelectualului dornic de dragoste absolută, dominat de incertitudine şi de gelozie şi a omului care se confruntă cu moartea într-un război inuman, apocaliptic. Titlul face referire şi la timpul psihologic, subiectiv, al iubirii şi la timpul obiectiv, cronologic.

      Astfel, cel dintâi capitol evidenţiază cele două planuri temporale ale discursului narativ: timpul narării, cel cronologic, al prezentului de pe front, şi timpul narat, cel psihologic, al trecutului poveştii de dragoste.

Capitolul întâi şi şase din prima parte a cărţii cuprind evenimentele contemporane cu momentul narării, prezentul amintirii.Capitolele doi şi cinci sunt o retrospectivă a iubirii, reprezentând aproape doi ani şi jumătate din viaţa eroului. În capitolul şase se revine în prezent, reluându-se firul cronologic întrerupt prin retrospectivă şi cuprinde două zile chinuitoare pentru Ştefan (drumul la Câmpulung, cearta cu soţia, întoarcerea pe front).Capitolele şapte-doisprezece cuprind relatări din război. În ultimul capitol se revine la povestea de dragoste, evidenţiind schimbarea personajului, care se eliberează de gelozie, renunţă la Ela definitiv şi-şi schimbă perspectiva asupra vieţii, morţii şi, desigur, asupra iubirii.

Incipitul romanului, din primul capitol “La Piatra Craiului în munte”, fixează cu precizie realistă timpul (primăvara anului 1916) şi spaţiul (Valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal). Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, se află concentrat ca sublocotenent în Primul Război Mondial, aşteptând intrarea României în conflictul militar.

         La popota ofiţerilor, el asistă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers preluat din presă, din care reiese că un bărbat şi-a ucis soţia necredincioasă şi că tribunalul l-a achitat.

Discuţia dintre ofiţeri declanşează memoria afectivă a eroului care îşi aminteşte de căsnicia sa cu Ela.

Între incipit şi final sunt deosebiri: în vreme ce incipitul precizează coordonatele temporale şi spaţiale, finalul este deschis, supus interpretărilor diverse, fiind un final specific unui roman analitic. Gheorghidiu se desparte de Ela lăsându-i “tot ce e în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi…de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Ultimele cuvinte sugerează eliberarea eroului de incertitudini, de gelozie, de o dragoste care nu a fost aşa cum şi-a dorit-o, absolută, ci una ratată, nefericită.

Conflictul romanului este interior (psihologic), produs în conştiinţa personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu, care are stări sufleteşti zbuciumate şi este marcat de gelozie, în relaţia lui cu Ela. Cuplul se destramă pentru că partenerii ajung să preţuiască valori umane diferite.

        Conflictul exterior evidenţiază raportul personajului cu societatea, Ştefan Gheorghidiu făcând parte din categoria inadaptaţilor social. De exemplu, el nu are spirit de întreprinzător, nu reuşeşte să dezvolte o afacere, preferând să rămână în lumea cărţilor.

Subiectul operei se axează pe etapele iubirii şi pe drama războiului.

        Cel de-al doilea capitol “Diagonalele unui testament” începe cu retrospectiva iubirii dintre Ştefan şi Ela: “Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”.

Ştefan, atunci student la Filozofie, se ataşează de Ela şi o iubeşte din admiraţie, din duioşie, dar şi din orgoliu: “eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.

Cei doi tineri se căsătoresc şi duc un trai modest, dar fericit. Însă soarta lor se schimbă radical în urma morţii unchiului Tache, un avar bogat, care lasă o moştenire consistentă nepotului său “favorit”, Ştefan. Ela se implică în discuţiile despre bani, ceea ce soţului ei nu-i place, crezând că ea trebuie să fie în afara acestor discuţii “vulgare”. Curând femeia se simte atrasă de viaţa mondenă, de lux, de bani şi astfel relaţiile cuplului încep să se deterioreze. Mai mult, episodul excursiei de la Odobeşti, demonstrează că Ela este frivolă, cochetând cu domnul G., un avocat, un dansator, tipul donjuanului, pe care Ştefan îl crede amantul soţiei sale.

De fapt, eroul lui Camil Petrescu trăieşte măcinat de îndoială, de incertitudine şi de un obsesiv sentiment al geloziei chinuitoare.

După excursia de la Odobeşti, relaţia cuplului serios afectată, trece prin momente de separări şi împăcări. De exemplu, Ştefan se întoarce de la Azuga şi nu o găseşte pe soţia sa acasă, prilej de noi bănuieli şi chiar de despărţire, dar, după un timp, descoperă un bilet din care reiese că , în noaptea cu pricina, Ela fusese la verişoara lui, la Anişoara, căsătorită cu bogătaşul Iorgu, ceea ce îl determină să se împace iar cu ea.

Apoi, în timp ce Ştefan este concentrat pe Valea Prahovei, este chemat de Ela la Câmpulung în scopul de a-l convinge să treacă pe numele ei o sumă de bani de la bancă, pentru a-şi asigura existenţa în situaţia în care el ar pieri pe front. Soţul este cu atât mai bulversat cu cât îl zăreşte în oraş pe domnul G. Izbucnirea războiului însă îl împiedică să verifice dacă Ela îl înşela cu adevărat.

Ca participant direct la luptele de pe front, eroul principal al romanului are parte de o nouă experienţă dramatică. Războiul înseamnă haos, măsuri absurde, oameni mutilaţi, îngroziţi, moarte. Imaginea este apocaliptică aşa cum reiese din capitolul “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Viaţa luptătorilor ţine de hazard, eroismul este înlocuit de frica teribilă a morţii. “Nu mai e nimic omenesc în noi” concentrează starea de spirit a individului şi a colectivităţii.

Ultimul capitol “Comunicat apocrif” (apocrif înseamnă care este atribuit altui autor decât cel adevărat sau a cărei autenticitate este îndoielnică) ilustrează schimbarea interioară a eroului. Rănit şi spitalizat. Gheorghidiu primeşte o permisie şi revine acasă, la Bucureşti, unde găseşte o scrisoare anonimă din care reiese că Ela îl înşală. Acum el este însă alt om, detaşat, indiferent, care renunţă definitiv la soţie.

Finalul este deschis interpretărilor: cititorul nu este lămurit dacă Ela îşi înşela sau nu soţul şi dacă  acesta,care nu-şi încheiase misiunea de pe front, se va mai întoarce teafăr.

Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, al inadaptatului, însetat de dragoste absolută.

Ela, personajul feminin, este”creaţia integrală a minţii personajului masculin” (D. Micu), deoarece tot comportamentul ei este mediat de viziunea soţului.

Cititorul îşi construieşte o perspectivă asupra Elei, dar este perspectiva lui Ştefan: femeie schimbătoare sub influenţa banului, superficială, mondenă, interesată de lux, de distracţie, dornică de a flirta cu un bărbat cuceritor, domnul G.

Relaţia dintre cei doi parteneri se naşte din orgoliu şi se destramă din acelaşi motiv.

Ştefan Gheorghidiu analizează lucid aspecte ale planului interior, din fluxul conştiinţei (trăiri, sentimente) şi ale planului exterior (fapte, relaţii cu alte personaje), prin introspecţie (autoanaliză), monolog interior, confesiune (tehnici ale analizei psihologice).

Personajul este caracterizat, mai ales, în mod indirect, prin fapte, gânduri, gesturi, limbaj, atitudini, reacţii, relaţii cu celelalte personaje.

O trăsătură de caracter a acestui erou este orgoliul, manifestat nu doar în relaţia de cuplu, ci şi în alte situaţii: de pildă, invitat la masă de către unchiul său Tache, Ştefan trebuie să-l înfrunte pe celălalt unchi, pe Nae, care îi ia în derâdere tatăl, pe Corneliu, care n-a făcut şi n-a lăsat avere, căsătorindu-se din dragoste, ceea ce avea să facă şi fiul său.

Ştefan apără memoria părintelui acuzându-i pe toţi cei care se căsătoresc din interes, pentru bani.

După ce primeşte moştenirea de la Tache, Ştefan este dezgustat de procesul intentat de familia lui Nae pentru avere şi de atitudinea Elei care se implică în discuţiile despre bani.

Însuşi unchiul Nae îl caracterizează pe nepot: “N-ai spirit practic…Ai să-ţi pierzi averea…Cu filozofia dumitale nu faci doi bani”.

Într-adevăr, lui Ştefan îi lipseşte spiritul pragmatic: experienţa sa în domeniul afacerilor este un eşec. El nu-şi găseşte locul într-o societate mediocră, supusă banului. El nu este un întreprinzător, cu spirit de afacerist, ci un intelectual orgolios, lucid, consecvent cu sine însuşi, onest, integru, inflexibil, extrem de sensibil, un tip reflexiv, care preferă lumea cărţilor, a filozofiei, fiind în totală contradicţie cu rudele sale avide de bani şi de putere.

Autocaracterizarea, ca modalitate de caracterizare directă, poate fi ilustrată prin exemplele: “Eram înalt şi elegant”; “Lipsit de orice talent…fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza…decât într-o dragoste absolută”.

Trăirile, frământările interioare sunt evidenţiate prin tehnici specifice romanului analitic: introspecţia: “Niciodată nu m-am simţit mai…nenorocit”; autoanaliza: “Slăbisem într-un mod care mă despera” ceea ce arată că suferea din cauza femeii iubite; “Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi”, mărturisire care evidenţiază idealul său de iubire absolută.

Analiza lui Ştefan se îndreaptă şi către comportamentul Elei căreia îi studiază fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare cuvânt.Episodul excursiei de la Odobeşti pune în lumină zbuciumul interior al protagonistului şi comportamentul Elei, atent analizat de soţ. Plimbarea declanşează criza de gelozie a lui Ştefan care remarcă faptul că Ela flirtează cu domnul G.: “În cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav…” mărturiseşte eroul. El încearcă să pară vessel, se preface că se simte bine, dar, de fapt, suferă cumplit văzând cum soţia dansează cu acel bărbat pe romanţa lor preferată. Gheorghidiu suferă din orgoliu, deziluzie, neputinţă, este mistuit de o gelozie chinuitoare.

El este, de asemenea, conştient de drama sa lăuntrică, viaţa alături de femeia care l-a decepţionat  devenind “ o tortură”.

Măcinat de îndoielile sale în legătură cu infidelitatea nevestei, trăieşte drama iubirii. A văzut în ea idealul său de dragoste şi feminitate şi ea l-a dezamăgit, nereuşind să se ridice la nivelul aşteptărilor sale, lăsându-se copleşită de snobism, lux, bani, relaţii mondene, devenind vulgară, superficială, cochetă.

Ştefan nu poate fi socotit un învins, deoarece depăşeşte condiţia unui gelos incurabil, dezumanizat, capabil să-şi ucidă soţia, renunţând la Ela şi supravieţuind cu demnitate experienţei erotice neîmplinite.

Personajul feminin rămâne învăluit într-o aură de mister, cititorul nefiind lămurit în privinţa infidelităţii ei. Trădarea ei nu este evidentă, ci se constituie dintr-o suită de împrejurări interpretate de Ştefan în manieră proprie. Dacă e s-o creadă cititorul pe Ela, ea nu a făcut nimic reprobabil, s-a comportat ca şi celelate femei (“toate femeile fac la fel”) atunci când a acordat atenţie domnului G. Ea consideră că Ştefan este hipersensibil, iar comportamentul ei este normal pentru o femeie care ia parte la viaţa mondenă.

Opinia mea este că evoluţia relaţiei lui Ştefan cu Ela reprezintă simbolic evoluţia relaţiei cu lumea. Intelectualul foarte sensibil, însetat de absolut, care se simte bine în lumea ideilor, nu se poate adapta în lumea reală, din care face parte Ela, deci relaţia cuplului se caracterizează prin incompatibilitate.

Eroina l-a iubit pe Ştefan cât timp a fost mândră de valoarea lui intelectuală. Dar când averea i-a dăruit un alt statut social, ea s-a integrat lumii reale, cercului de prieteni mondeni şi soţul nu i-a mai trezit admiraţia. Iar el a rămas fidel principiilor şi aspiraţiilor sale. Aşa se explică gestul hotărâtor din finalul romanului: Ştefan îi lasă Elei bunuri materiale care pentru el nu au valoare, dar, mai mult îi lasă “amintirile şi tot trecutul”, deci absolut tot ce ar fi putut avea vreo legătură sentimentală, afectivă, cu soţia sa.

Eseu roman realist obiectiv interbelic Ion de Liviu Rebreanu

Eseu roman realist obiectiv interbelic Ion de Liviu Rebreanu

Contextul apariţiei; epoca; specia literară; tipologia romanului:

În perioada interbelică, în care se manifestau două mişcări literare diferite: modernismul (promovat de criticul Eugen Lovinescu, adeptul sincronizării literaturii române cu spiritul veacului şi al teoriei imitaţiei) şitraditionalismul (axat pe tematica rurală, pe determinarea religioasă-ortodoxă-, pe mitologia autohtonă), Liviu Rebreanu deschide drumul romanului realist modern cu “Ion”, care face parte dintr-o trilogie pe tema pământului şi a condiţiei ţăranului, fiind primul roman al trilogiei în care se prezintă drama ţăranului român integrat într-o societate pentru care pământul este un criteriu al valorii individuale.

     Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Al doilea roman al trilogiei este “Răscoala”, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, iar al treilea, care urma să complice problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a ramas în fază de proiect.

Liviu Rebreanu propune o investigaţie literară a lumii ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cultivând specia predilectă pentru acest deziderat artistic şi anume romanul, cu acţiune complexă, la care iau parte numeroase personaje, angrenate în conflicte puternice.

Evoluţia prozei de inspiraţie rurală, care ilustrează civilizaţia tradiţională, arhaică, centrată pe figura ţăranului, a fost marcată de opere remarcabile ale scriitorulor: Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda.

În 1920, apare “Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat de criticul Eugen Lovinescu pentru aderarea la estetica realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea observaţiei, pentru individualizarea ţăranului atipic.

Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor. Omul este prezentat ca un exponent al mediului social şi istoric în care trăieşte şi cu care se află în relaţie de interdependenţă.

Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.

Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale transilvănene, cu aspecte sociale, naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Prin urmare, opera lui Rebreanu este un roman realist care deschide o noua epocă în literatura română interbelică prin obiectivitatea şi impersonalitatea autorului, prin viziunea care iese din limitele idilismului (înfrumuseţarea vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin construcţia amplă, grandioasă, marcând naşterea realismului modern.

Pentru Eugen Lovinescu, anul 1920 al apariţiei romanului “Ion”, reprezintă “o dată istorică…în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”, iar eroul “este expresia violentă a unei energii…este un tip unitar”.

Viziunea despre lume:

Liviu Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia despre literatură şi menirea ei, în articolul “Cred” din 1926, în care formulează principiile estetice cărora le rămâne fidel şi care sunt ilustrate în romanele ”Ion” (1920), “Pădurea spânzuraţilor” (1922), “Răscoala” (1932).

Aceste principii sunt: literatura înseamnă “creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul “fixează curgerea vieţii”, este “o oglindă selectivă, sintetică” a vieţii, fără însa a copia lumea cu fidelitate fotografică. Reprezentarea lumii se face, în opinia sa, cu privirea imparţială a unui narator omniscient, omniprezent, având perspectiva narativă “dindărăt”.

       Raportul realitate-ficţiune:

Acesta se reflectă în geneza romanului “Ion”. În 1932, în “Mărturisiri”, autorul recunoaşte că trei scene importante l-au determinat să-şi scrie opera de debut: scena sărutării pământului s-a petrecut în realitate (scriitorul a surprins gestul unui ţăran care, în genunchi, a sărutat pământul); fata unui bogătaş din comunitatea rurală a Prislopului a fost bătută de tatăl ei pentru că a rămas însărcinată cu un flăcău sărac din sat; discuţia autorului cu un ţăran, care nutrea “o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”, un ţăran tânăr, Ion Pop al Glanetaşului.

Unele aspecte din destinul familiei Herdelea au sursa în viaţa autorului: nunta unei surori devine model de inspiraţie pentru căsătoria Laurei, Titu Herdelea este considerat un alter-ego al scriitorului, prin inclinaţia lui spre literatură şi preocupările intelectuale.

Tematica romanului este complexă: socială (evidenţierea relaţiilor de tip capitalist, a mentalităţii satului ardelenesc potrivit căreia omul respectat este cel bogat); de familie (Glanetaşu, Herdelea, Baciu, Bulbuc); erotică(Ion-Florica); a cuplului Ion-Ana (din interes), George-Florica, Zaharia-Maria, Laura-George; psihologică(analizarea stărilor, trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, gesturilor, sentimentelor eroilor), condiţia intelectualului rural (învăţătorul Herdelea, părintele Belciug).

Problematica pământului este particularizată în confruntarea dintre două pasiuni puternice ale aceluiaşi personaj, Ion, care îşi manifestă iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie, Florica.

Maniera realistă de ilustrare implică şi dezvoltarea caracterului monografic, prin prezentarea societăţii de tip rural, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărani şi intelectualii satului, a ceremonialurilor ce ţin de naştere, nuntă, înmormântare.

Perspectiva narativă:

Naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu emite judecăţi, nu empatizează cu ele.

Impasibilitatea naratorului în faţa vieţii devine şi mai impresionantă în faţa morţii: sinuciderea Anei, moartea violentă a lui Ion sunt prezentate cu indiferenţă, cu detaşare.

Perspectiva narativă semnifică, de fapt, viziunea despre lume a autorului, o lume în care personajele îşi consumă soarta implacabilă.

Naratorul cunoaşte destinele eroilor şi plasează indicii, semne, simboluri care le anticipează devenirea.El propune cititorului o lume ficţională creată în concordanţă cu mecanismele realităţii, pe care nu o copiază, ci o reface prin analogie.

     Structura operei:

Romanul “Ion” are două părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, titluri ce sugerează “vocile” interioare care motivează acţiunile personajului.

Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, om bogat din Pripas şi reprimându-şi dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu ea, pământul.

Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza de stăpân al averii dorite şi reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său. Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită acţiunea, grăbind şi sfârşitul tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins în ograda sa.

Romanul are treisprezece capitole (număr fatidic, ales pentru a sugera probabil tragedia eroului), ce poartă titluri semnificative: primul “Începutul”, ultimul ”Sfârşitul” indicând construcţia simetrică; unele fiind identice cu numele unor personaje: “Vasile”, “Copilul”, “George”; altele marcând evenimente: “Nunta”, “Sărutarea”, “Ştreangul”; altele cu titluri simbolice: “Zvârcolirea” ,”Noaptea”, “Blestemul”.

Compoziţia (tehnica narativă, planurile narative):

Romanul oglindeşte imaginea satului ardelenesc din zona Năsăudului, de la începutul secolului al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului sunt prezentate viaţa ţăranilor şi a intelectualilor, evenimente precum nunta (a lui Ion şi a Anei; a Laurei şi a lui Pintea; a Floricai şi a lui George), conflicte puternice între Ion şi George, între învăţător şi preot.

Acţiunea romanului evoluează pe două planuri narative care se desfăşoară fie paralel, fie prin intersectare, având în centru destinul lui Ion şi intelectualitatea satului: Zaharia Herdelea şi Belciug.

Incipit şi final:

Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o construcţie simetrică, circulară, închizând în paginile sale un univers rural stratificat social, economic, cultural.

Din “şoseaua cea mare şi fără de sfârşit” se desprinde un drum care înaintează spre Pripas, satul unde se petrece acţiunea. La final, descrierea aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat înspre şoseaua cea mare.Crucea strâmbă, cu Hristosul din tinichea ruginită, veghează atât la început cât şi la sfârşit o lume în care curg destinele dramatice.

Relaţii temporale şi spaţiale:

Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea, începând în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai lent, în cronologia specifică timpului real. Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se produce moartea lui.

Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în cea mai mare parte în satul Pripas, dar cu trimiteri în zone învecinate: Armadia, Jidoviţa, Lechinţa, Cluj, Sibiu, aşadar în regiunea Ardealului.

Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a crea impresia de veridicitate, iluzia realului, caracteristică romanului realist.

     Subiectul:  

     Expoziţiunea fixează locul, timpul, personajele cu ocazia desfăşurării unui enveniment dinamic, cu caracter monografic, hora duminicală, la care participă toată suflarea Pripasului.

În timpul petrecerii se prefigurează conflictul, deoarece Ion hotărăşte să danseze cu Ana, fata cea bogată, chiar dacă îl atrăgea Florica, fata cea saracă. Apariţia lui Vasile Baciu marchează intriga, pentru că ţăranul bogat îl numeşte pe Ion “sărăntoc”, umilindu-l, ceea ce declanşează dorinţa de răzbunare a tânărului ambiţios şi mândru.

Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte marginalizat în sat, fiindcă nu are avere.

Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul confruntării lor.

Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale romanului, de vocile/ glasurile care rezonează în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.

Conflictele secundare dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, dintre Ion şi George, dintre Ion şi Simion completează tabloul relaţiilor interumane.

Desfăşurarea actiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia personajelor şi a relaţiilor dintre ele, având în centru pe Ion, Ana, Vasile Baciu, George Bulbuc, Florica.

Prima confruntare dintre Ion şi George, care se bat la cârciumă, semnalează disputarea întâietăţii la mâna Anei.Vasile Baciu şi-l doreşte ca ginere pe George, dar fata lui are ochi doar pentru Ion.

În urma bătăii, acesta iese învingător, fapt pentru care preotul Belciug îl ceartă aspru în biserică. Acest episod are o replică simetrică în finalul romanului, când, din disputa celor doi tineri rivali, iese “învingător” George.

Apoi, eroul principal renuntă temporar la pasiunea lui pentru frumoasa Florica şi îşi îndreaptă toată atenţia către Ana, cea urâţică, pentru a-şi atinge scopul. Ion o seduce pe Ana, profitând de slăbiciunea ei pentru el, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie. Pentru Ana începe calvarul: este alungată şi maltratată atât de tată cât şi de bărbat, pentru că Ion nu intra în posesia actelor pentru avere.

Ana dă naştere copilului, lui Petrişor, dar ea îşi dă seama, încă de la nuntă, când mirele dansase cu Florica, rivala ei, că pasiunea celor doi nu s-a stins şi că, pe parcurs, Ion nu o iubea. Ca urmare, îi spune bărbatului ei că se va omorî, gest la care va recurge spânzurându-se în grajd (după cum procedase şi cârciumarul Avrum, a cărui sinucidere a marcat-o).

Nici moartea Anei, nici cea a copilului nu-i trezeşte lui Ion regrete sau sentimente de vinovaţie, deoarece amândoi însemnau pentru el doar nişte simple garanţii de obţinere şi de menţinere a proprietăţii asupra pământului lui Vasile Baciu.

Reîntors la dragostea dintâi, la Florica, Ion ignoră faptul că aceasta este măritată cu George.

Deznodământul previzibil rezolvă conflictele: Bulbuc ştie de la Savista, oloaga satului, de vizitele lui Ion la soţia sa.Într-o noapte îl surprinde în gospodăria lui, venind la Florica, şi îl ucide cu sapa. George îşi recunoaşte vina în faţa autorităţilor care, examinând corpul neînsufleţit al lui Ion, stabilesc că acesta ar fi putut trăi o sută de ani, dacă lovitura nu i-ar fi fost fatală. Florica rămâne singură în urma arestării lui George, iar preotul Belciug are satisfacţia de a vedea că averea lui Ion revine bisericii.

În plan secundar, este prezentat destinul familiei Herdelea, relaţiile învăţătorului cu Ion, cu preotul, cu autorităţile maghiare, evoluţia lui Titu ca poet şi jurnalist, nunta Laurei cu George Pintea, apoi a lui Ghighi, retragerea lui Zaharia la pensie şi instalarea unui proaspăt învăţător, Zăgreanu.

Episoade/ scene/ secvenţe narative semnificative:

Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a relaţiilor dintre personaje.

Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare).

Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje antagonice: Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt ce atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.

Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice, exterioare.

Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal, este realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei şi particularităţile obiceiului.

În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte copleşit: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.

Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă cineva i-ar fi luat “cea mai bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj “bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.

Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o mamă”.

Construcţia personajelor:

Protagonistul romanului, Ion, se află în centrul tuturor conflictelor; tot universul rural al Pripasului intră în relaţie cu Ion (în plan afectiv  el este legat de soarta Anei şi a Floricăi; conflictele exterioare cu Vasile Baciu şi George Bulbuc îl au în prim- plan, în raporturile cu intelectualii-autorităţi rurale-, preotul şi învăţătorul, Ion este pionul central).

Tânărul erou, individualizat în mod remarcabil de Liviu Rebreanu, reprezintă tipul generic al ţăranului român/ ardelean.

În caracterizarea directă, făcută de autor, se precizează că Ion a fost “cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea”, care a insistat pe lângă tatăl lui, Alexandru Glanetaşu să-l trimită la şcoala din Armadia, “să-l facă domn”. Strădania învăţătorului a dus la înscrierea fără taxă, “fiindcă băiatul era silitor şi cuminte”. Dar Ion a renunţat la şcoală, fiind pasionat de muncile câmpului şi vrând “să fie veşnic însoţit cu pământul”. Într-adevăr, tânărul ţăran este gospodar, “iute şi harnic ca mă-sa”, Zenobia.

Protagonistul este caracterizat de celelalte personaje, în maniera pluriperspectivistă: Vasile Baciu care îl socoteşte: “hoţ, tâlhar, sărăntoc şi fleandură”. Herdelea, care îl crede muncitor şi harnic; Belciug, care îl numeşte “bătăuş şi stricat”, în urma bătăii cu George.

Ion este caracterizat indirect, prin faptele, gesturile, atitudinile, reacţiile sale, manifestate în anumite împrejurări. Tot timpul este sfâşiat de două pasiuni: una pentru frumoasa Florica, alta pentru pământurile Anei.

Ion este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care face ca el să se evidenţieze pe toata întinderea romanului, ca un ţăran pe care iubirea pământului îi “era drag ca ochii din cap”.

Înzestrat cu voinţă, ambiţie şi orgoliu, cu un temperament controlat de instinctele primare, foarte hotărât şi perseverent în atingerea scopului sau, Ion este un tip isteţ, viclean, care îşi stabileşte un plan prin care să ajungă în posesia averii lui Baciu.

Primul pas îi este sugerat în discuţia cu Titu, fiul învăţătorului, care, întrebat de Ion, cum să procedeze pentru a-l determina pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, îl sfătuieşte: “Trebuie să-l sileşti!” Vorbele acestea sunt suficiente pentru tânărul ţăran, care profita de dragostea Anei pentru el, o seduce, o lasă însărcinată şi astfel Baciu este silit să accepte căsătoria fetei lui cu “sărăntocul” satului.

Dupa nuntă, Ion se comportă cu Ana rece, distant, violent, brutal; e semeţ şi sfidător când negociază averea cu Vasile Baciu, pe care, în cele din urmă, după mai multe tergiversări,îl aduce în faţa notarului, la care, după cum afirmă acesta, a venit bogat şi de la care pleacă, “cerşetor”.

Mediul social în care trăieşte Ion este un factor modelator asupra eroului, deoarece acesta repetă într-o oarecare masură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie.

Dar Vasile Baciu şi-a iubit nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă a patimii sale nestăvilite, a violenţei şi nepăsării sale.

Ion reprezintă tipul realist din două motive: social, este ţăranul care vrea pământul pentru a fi respectat în comunitate; moral, este un arivist care îşi atinge scopul, fără scrupule, folosind femeia ca mijloc de parvenire.

Eroul evoluează dinspre tipic spre atipic, având o individualitate pregnantă, caracterizată de forţa pe care o declanşează în lupta cu un destin potrivnic, din dorinţa puternică de a-şi găsi în societate locul pe care crede că îl merită.

Tipologia personajului principal este reliefată în relaţiile cu celelalte personaje, prin tehnica contrapunctului. De pildă, adversarul său, George Bulbuc, cu care se află în antiteză, este bogat, dorit ca ginere de Vasile Baciu, dar lipsit de personalitate, moale, incapabil s-o cucerească pe Ana şi mulţumindu-se cu Florica şi sărăcia ei.

Ana, personajul feminin, victima tragică a lui Ion, este construită tot prin tehnica contrapunctului, prin antiteză cu Florica. Ana este bogată, dar urâtă-Florica este frumoasă şi săracă.

Fiica lui Baciu este personaj de mare complexitate psihologică: orfană de mică, lipsită de afecţiunea mamei, ea creşte sub autoritatea paternă şi-şi îndreaptă dragostea sinceră către Ion.

În ochii tatălui şi bărbatului ei, femeia nu este decât o “marfă”, un pretext pentru a negocia averea.

În secvenţa în care se întâlnesc cele două familii, Glanetaşu şi Baciu, în prezenţa preotului care urmărea împăcarea lor, Ana nu este luată în seamă, este tratată ca un obiect, motiv de suferinţă şi durere.

Simetria dintre cele două femei din viaţa lui Ion poate fi ilustrată şi de faptul că, în vreme ce Ana n-a avut parte de caldura sufletească a mamei, Florica, fiind orfană de tată, nu s-a bucurat de protecţia acestuia.

Ana este personajul care-şi înţelege condiţia, dar care nu poate lupta împotriva destinului său. Îndrăgostită de Ion, îl respinge pe George Bulbuc, cel menit să o aibă de soţie, pentru că e dorit de Baciu şi pentru că e bogat.

Orbită de pasiunea pentru Ion, se lasă amăgită de acesta, manifestându-şi slăbiciunea, căzând în capcana şi apoi trăindu-şi calvarul: maltratările soţului şi ale tatălui. Încă din seara nunţii citise în ochii lui Ion iubirea acestuia pentru Florica pe care o dansa, iar suferinţa avea să i se amplifice, în timp , dându-şi seama că bărbatul ei o tratează cu dispreţ, cu silă, în batjocură, fără respect.

Ea dă naştere copilului, lui Petrişor, pe câmp, sub un măr, asistată fiind de soacra sa, Zenobia, scenă de mare emoţie artistică, similară cu aceea care povesteşte de celebra eroina Tess şi venirea pe lume a copilului ei.

Dar faptul că are un băiat, că a devenit mamă, nu o schimbă pe Ana. Durerea ei sufletească e prea adâncă, slăbiciunea ei pentru Ion-prea mare, caracterul ei- prea fragil, încât găseşte soluţia de a ieşi din cercul suferinţei: copiază gestul sinucigaşului Avrum, se spânzură în grajd, pentru a pune capăt calvarului său, pentru a se elibera din strânsoarea unei pasiuni imposibile, nefericite.

Moartea Anei provoacă însă destinul lui Ion, principalul vinovat moral pentru dispariţia femeii, întrucât protagonistul se întoarce la prima dragoste, consecinţa faptei fiind de aşteptat: moartea violentă, produsă de eternul său rival.

Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un univers ficţional, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.

A realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează alte personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din care fac parte, ţărănimea sau intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie Moromete, fire contemplativă şi ironică, “cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu).

Pasoptism si romantism in nuvela romantica Alexandru Lapusneanul

Pasoptism si romantism in nuvela romantica Alexandru Lapusneanul

Contextul apariţiei; încadrarea într-o specie, într-o epocă, într-un curent literar:

Opera literară “Alexandru Lăpuşneanul “ de Costache Negruzzi este prima nuvelă romantică de inspiraţie istorică din literatura română, o capodoperă, publicată în perioada paşoptistă, în primul număr al revistei “Dacia literară” (1840). Ea ilustrează una dintre sursele literaturii romantice, istoria naţională (Evul Mediu), potrivit recomandărilor lui Mihail Kogălniceanu din articolul-program al revistei, intitulat “Introducţie”, care constituie manifestul literar al romantismului românesc.

“Alexandru Lăpuşneanul “este o nuvelă, deoarece este o specie epică în proză, cu o construcţie riguroasă, având un fir narativ central, o intrigă concisă, tendinţa de obiectivare a perspectivei narative şi verosimilitatea faptelor prezentate.Personajele sunt relativ puţine, caracterizate succinct şi gravitează în jurul protagonistului. Este o nuvelă romantică prin: tematică istorică; naraţiunea liniară; conflict exterior; personaje excepţionale care acţionează în împrejurări excepţionale (Alexandru Lăpuşneanul); personaje construite în antiteză (Lăpuşneanul e crud, tiran, răzbunător, iar soţia sa, doamna Ruxanda este blândă, supusă, influenţabilă); culoarea epocii în descrieri cu valoare documentară, nu cu valoare epică; liniaritate psihologică în construcţia personajelor, replici memorabile.

        Viziune despre lume:

Scriitorii romantici se inspiră din cronici şi din folclor, conform esteticii romantice. Negruzzi, întemeietorul nuvelei istorice româneşti, este primul scriitor care valorifică într-o creaţie literară cronicile moldoveneşti (“Letopiseţul Tării Moldovei” de Grigore Ureche şi de Miron Costin).

Nuvela lui Negruzzi prezintă nu un model de patriotism, ci un antimodel de conducător.

         Relaţia realitate-ficţiune:

Din cronica lui Ureche, Negruzzi preia imaginea personalităţii domnitorului Alexandru Lăpuşneanul, scene, fapte, replici (de exemplu: mottoul capitolului I şi al IV-lea), dar se distanţează de realitatea istorică prin apelul la ficţiune şi prin viziunea romantică asupra istoriei, influenţată de ideologia paşoptistă. Nu trebuie confundate persoane/ personalităţi istorice, a căror existenţă este consemnată în cronici sau în lucrări ştiinţifice, şi personaje literare, care ilustrează anumite tipuri umane, iar autorul le atribuie destine şi profiluri psihologice care susţin coerenţa narativă.

Perspectiva narativă:

Naratorul este omniscient, omniprezent, sobru, detaşat, predominant obiectiv (intervine direct prin câteva epitete de caracterizare: “tiran”, “deşănţată cuvântare”).

Naraţiunea la persoana a III-a (cu focalizare zero, viziunea “dindărăt”) aminteşte, prin obiectivitate şi concizie, de relatarea cronicilor.

Tema: Nuvela are ca temă lupta pentru putere în epoca medievală, în Moldova, la mijlocul secolului al XVI-lea. Evocarea artistică a celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564-1569) evidenţiază lupta pentru impunerea autorităţii domneşti şi consecinţele deţinerii puterii de un domnitor crud, tiran.

Elementele de structură şi compoziţie:

Relaţia incipit-final: incipitul şi finalul se remarcă prin sobrietate. Paragraful iniţial rezumă evenimentele care motivează revenirea la tron a lui Lăpuşneanul şi atitudinea lui vindicativă (de răzbunare). Frazele finale consemnează sfârşitul tiranului în mod concis şi obiectiv, în stil cronicăresc: “Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lasă o pată de sânge în istoria Moldovei”.

Construcţia discursului narativ: naraţiunea se desfăşoară linear, cronologic, prin înlănţuirea secvenţelor narative şi a episoadelor (particularitate narativă romantică).

Echilibrul compoziţional este realizat prin organizarea textului narativ în patru capitole, care fixează momentele subiectului.Capitolele poartă câte un motto, cu rol rezumativ, care constituie replici memorabile ale personajelor.

În capitolul I, “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”  este răspunsul dat de Lăpuşneanul soliei de boieri (Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici) care îl resping sub motivul că poporul nu-l vrea ca domnitor.

În capitolul al II-lea, “Ai să dai samă, Doamnă!” este avertismentul pe care văduva unui boier decapitat îl adresează doamnei Ruxanda, pentru că nu ia atitudine faţă de crimele soţului ei.

În capitolul al III-lea, “Capul lui Moţoc vrem…” este cererea mulţimii adunate la porţile cetăţii, care găseşte în boierul Moţoc vinovatul pentru toate nemulţumirile.

În capitolul al IV-lea, “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” este ameninţarea rostită de domnitor care, bolnav, fusese călugărit pierzând astfel puterea domnească.

Construcţia subiectului; momentele subiectului:

Capitolul I cuprinde expoziţiunea ( întoarcerea lui Lăpuşneanul la tronul Moldovei, în 1564, în fruntea unei armate turceşti şi întâlnirea cu solia boierilor trimişi de domnitorul Stefan Tomşa) şi intriga (hotărârea lui Alexandru de a-şi relua tronul şi dorinţa de răzbunare faţă de boierii trădători).

Capitolul al II-lea corespunde conflictului exterior şi desfăşurării acţiunii cuprinzând o serie de evenimente declanşate de reluarea domniei de către Alexandru Lăpuşneanul: fuga lui Tomşa în Muntenia, incendierea cetăţilor, desfiinţarea armatei pământene, confiscarea averilor boiereşti, uciderea unor boieri, intervenţia doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile şi promisiunea lui că îi va da “un leac de frică”.

Capitolul al III-lea conţine scene ca: participarea şi discursul la slujba religioasă de la mitropolie, ospăţul de la palat şi uciderea celor 47 de boieri, omorârea lui Moţoc de către mulţimea revoltată şi “leacul de frică” pentru doamnă (piramida din capetele boierilor ucişi).

Acest capitol cuprinde, prin prezentarea faptelor sângeroase, punctul culminant al nuvelei.

În capitolul al IV-lea, este înfăţişat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de la cumplitele evenimente, Lăpuşneanul se retrage în cetatea Hotin, unde cade bolnav de friguri, este călugărit după obicei, şi atunci când îşi revine, ameninţă să-i ucidă pe toţi (inclusiv pe fiul său, urmaşul la tron). Aceasta o determină pe Ruxanda să accepte sfatul mitropolitului Teofan şi al boierilor Spancioc şi Stroici de a-l otrăvi.

Conflictul: principalul conflict, exterior, este de ordin politic: lupta pentru putere iscată între domnitor şi boieri.Lăpuşneanul îşi impune autoritatea în faţa boierilor prin mijloace sângeroase, caracteristice tiranului feudal. Actele personajului sunt motivate psihologic: cruzimea devine expresia dorinţei de răzbunare pentru trădarea boierilor în prima sa domnie.

Conflictul secundar, între domnitor şi Moţoc ( boierul trădător), particularizează dorinţa de răzbunare a domnitorului, fiind anunţat în primul capitol şi încheiat în capitolul al III-lea.

Conflictul social, între boieri şi popor, se limitează la revolta mulţimii din capitolul al III-lea.

În proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele într-o relaţie de antiteză: conflictul dintre  Lăpuşneanul şi Ruxanda este evidenţiat în capitolul al II-lea.

Relaţiile temporale şi spaţiale: timpul şi spaţiul acţiunii sunt precizate şi conferă verosimilitate naraţiunii: întoarcerea lui Lăpuşneanul pe tronul Moldovei, în cea de-a doua domnie.

În primele trei capitole, evenimentele se desfăşoară îndată după revenirea la tron, iar în ultimul capitol se trece, prin rezumare, la secvenţa morţii domnitorului patru ani mai târziu.

 

 

Construcţia personajelor:

Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje excepţionale (au calităţi şi defecte ieşite din comun) în situaţii excepţionale, utilizarea antitezei ca procedeu de construcţie, liniaritatea psihologică, replicile memorabile.

Statutul social, psihologic şi moral al personajului principal: Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, excepţional, care acţionează în împrejurări excepţionale: scena uciderii boierilor, pedepsirea lui Moţoc, moartea domnitorului otrăvit. El întruchipează tipul domnitorului tiran, sângeros, crud. Este construit din contraste, are o psihologie complexă, calităţi şi defecte puternice.

       Mijloacele de caracterizare a personajului:

Alexandru Lăpuşneanul este caracterizat direct (de către narator, de alte personaje, prin autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, atitudine, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi).

Naratorul realizează, în mod direct, portretul domnitorului prin descrierea vestimentaţiei specifice epocii, prin utilizarea substantivelor care precizează ipostazele personajului (vodă, domnul, tiranul, bolnavul), dar şi prin epitete (mărci ale subiectivităţii) “nenorocitul domn”, care ţine o “deşănţată cuvântare” (discurs mincinos).

Caracterizarea realizată de alte personaje: “crud şi cumplit este omul acesta” (mitropolitul), “un tiran” (Spancioc).

Autocaracterizarea evidentiază trăsăturile morale: ”n-aş fi un nătărău de frunte, dacă m-aş încrede în tine?”

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidentiază în manieră romantică cruzimea personajului şi dorinţa lui de a distruge influenţa boierilor: uciderea, mutilarea lor, distrugerea cetăţilor.

Portretul moral al eroului central este complex: viclean, îi atrage pe boieri la curte spre a-i ucide; abil, disimulat (prefăcut, ipocrit) se foloseşte de momentul slujbei religioase ca să câştige încrederea boierilor şi susţine un discurs mincinos, dar convingător; crud, ordonă masacrarea boierilor, apoi formează el însuşi piramida din capete; nemilos, râde în timpul masacrului şi îl dă pe Moţoc mulţimii, cu sânge rece.

Replicile lui sunt memorabile, o emblemă a personajului care se defineşte prin voinţa de neînfrânt.

Inteligenţa/ abilitatea politică este ilustrată, de exemplu, în celebrul răspuns dat de domnitor lui Moţoc în legatură cu prezenţa oamenilor nemulţumiţi: ”Proşti, dar mulţi!”

Forţa excepţională a personajului domină relaţiile cu celelalte personaje, care, în general, sunt manipulate de domnitor.

Construcţia personajelor secundare:

Doamna Ruxanda este personaj secundar, de tip romantic, construit în antiteză cu Lăpuşneanul (blândă-crud; caracter slab-caracter puternic).

Ea nu acţionează din voinţă proprie, ci când i se cere (văduva îi solicită să intervină pe lângă domn; mitropolitul o convinge să-i dea soţului ei paharul cu otravă”.

Boierul Moţoc reprezintă tipul boierului trădător, viclean, laş, intrigant. El nu urmăreşte decât interesele proprii. Îl linguşeşte pe Lăpuşneanul ca să-i câştige încrederea, să fie iertat pentru trădarea din prima domnie, să-şi păstreze rangul şi viaţa. În faţa primejdiei, este laş, se umileşte, plânge în faţa domnitorului în speranţa că acesta nu-l va da pe mâna mulţimii răzvrătite.

Personajele episodice:

Acestea sunt Spancioc şi Stroici, în antiteză cu eroul central. Ei sunt tineri, patrioţi, buni cunoscători ai psihologiei tiranului. Ei nu participă la ospăţ, înţelegând că este o cursă şi fug din ţară. Reîntorşi, propun otrăvirea lui Lăpuşneanul, care moare în chinuri groaznice sub privirile adversarilor săi, Spancioc şi Stroici.

Personajul colectiv: el este reprezentat de mulţimea de târgoveţi, care se adună la porţile palatului cerând dreptate. Psihologia mulţimii este surprinsă în mod realist: strângerea la curte din cauza unor veşti nelămurite, dezorganizarea, lipsa unui conducător, rostirea unor nemulţumiri, pentru ca, în cele din urmă, să găsească vinovatul: Moţoc.

Oamenii din popor sunt cei “proşti, dar mulţi”, de care Lăpuşneanul scapă şi pe care îi manipulează. El îl dă pe boier mulţimii împlinindu-şi ameninţarea iniţială şi dorinţa de răzbunare faţă de trădători ca el.

Limbajul operei; stilul narativ;

Limbajul conţine expresii populare, regionalisme fonetice, dar şi unele neologisme.

Stilul narativ se remarcă prin sobrietate, concizie, echilibru între termenii arhaici şi neologici, o mare frecvenţă a gerunziului, simplitatea topicii.

Stilul indirect alternează cu stilul direct, realizat prin dialog şi intervenţie izolată.

Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare şi concentrează atitudini, redă trăsături în mod direct.

Exprimarea unei opinii argumentate:

“Alexandru Lăpuşneanul” este o nuvelă istorică, ce ilustrează principiile ideologiei paşoptiste şi ale esteticii romantice. Epoca surprinsă este reînviată prin valorizarea şi transfigurarea adevărului istoric.

Costache Negruzzi face din Lăpuşneanul un domnitor crud, un tiran, sugerând astfel caracterul excepţional al domniei sale, deşi comportamentul lui nu este prea diferit de cel al altor domnitori/ regi din Evul Mediu.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.