Archive for the ‘Eseuri lb. romana’ Category

Roman realist obiectiv postbelic Morometii de Marin Preda

Roman realist obiectiv postbelic Morometii de Marin Preda

Roman realist, obiectiv, postbelic ( primul volum apare în 1955, al doilea, în 1967), capodopera lui Marin Preda are tematică rurală complexă: familia; drama ţăranului român dintr-un sat  din Câmpia Dunării, confruntat cu istoria, cu prefacerile sociale şi politice; destrămarea vieţii rurale patriarhale, dominate de tradiţii şi obiceiuri; dragostea; trecerea timpului; comunicarea interumană.

Romanul are o epică densă, profunzime psihologică, problematică nuanţată în legătura cu destinul frământat al satului românesc dinaintea şi după al Doilea Război Mondial, sat bulversat de schimbări radicale de ordin ideologic, aflat la răscrucea a două regimuri diferite: capitalismul şi socialismul.

Structura, subiectul operei, relaţia incipit- final:

    Incipitul volumului I consemnează plasarea acţiunii “În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial…”, mai precis în satul Siliştea-Gumeşti, în anul 1937, atunci când “timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”.

Tema timpului, îngăduitor cu ţăranii, la începutul cărţii, se reia în finalul aceluiaşi volum, care precizează, după consemnarea dramei familiei Moromete şi a satului, că: ”Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare”, ceea ce sugerează dispariţia unei lumi patriarhale.Ancorarea temei timpului în incipit şi în final caracterizează construcţia volumului ca fiind simetrică, circulară.

Structura: acţiunea primului volum se desfăşoară în perioada de la începutul verii, axându-se pe trei episoade narative importante: fapte din viaţa Moromeţilor şi a satului, care au loc de sâmbătă seara până duminică noaptea, de la întoarcerea  Moromeţilor  de la câmp, până la fuga Polinei cu Birică; descrierea secerişului; conflictul exterior dintre Ilie Moromete şi cei trei feciori din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, care fug la Bucureşti cu oile şi caii, în speranţa de a trăi mai bine şi mai uşor.

    Acţiunea se desfăşoară cronologic, pe planuri narative paralele: un plan al familiei Moromete, un plan al altor destine, al altor familii. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a (cu narator omniscient, obiectiv, cu perspectiva narativă “dindărăt”), intersectată de dialoguri vii, de descrieri amănunţite ale gesturilor personajelor, ale unor momente importante din viaţa lor, care se derulează parcă după un cod bine stabilit, după un ritual păstrat din vechime; de descrieri ale unor tradiţii, obiceiuri ce subliniază caracterul monografic al romanului; de analiză psihologică profundă a personajului principal.

Trăsăturile de modernitate reies din construcţia circulară a primului volum, din caracterul analitic al operei, din caracterul independent al unor secvenţe şi scene antologice care, desprinse sau decupate din cuprinsul cărţii, au statut de sine-stătător.

Astfel de scene memorabile, din volumul I, sunt următoarele: scena cinei, care are loc după ce familia Moromete se întoarce acasă, de la câmp. Paraschiv, fiul cel mare şi mijlociul, Nilă, se culcă gemând, ultimul, Achim, se retrage în grajd, în timp ce fetele, Tita şi Ilinca (din a doua căsătorie a lui Ilie) pleacă la scăldat.

Tatăl iese în faţa porţii, fumând, cu intenţia de a sta de vorbă cu cineva. Dar oamenii sunt în aceste momente ocupaţi cu treburile de la sfârşitul zilei. Totuşi apare Tudor Bălosu ( o prezenţă nedorită de Ilie), care îi cere din nou să-i vândă salcâmul. Moromete nu-i dă un răspuns clar, sperând că va ploua şi astfel o să aibă mult grâu.

Catrina, a doua soţie a lui Ilie, este singura care se ocupă de pregătirea mesei. Între timp soseşte şi mezinul, Niculae, care aduce oile de la păscut (Bisisica este una dintre oile care îi dă de furcă băiatului).

Niculae reaminteşte mamei lui că vrea să înveţe, că are nevoie de cărţi şi o roagă să intervină pe lângă Ilie să-l lase la şcoală.

Catrina îi cheamă pe toţi la masă. (La un moment dat, câinele Duţulache le fură o bucată de brânză, fapt care îl determină pe Ilie să i se adreseze calm şi ironic Catrinei: ”Dă-i apă”, după care, tot liniştit,

s-o apostrofeze:”fa, proasto…zăltato, sărito…”)

Scena cinei se desfăşoară în tindă, unde Moromeţii mâncau ”la o masă joasă şi rotundă, aşezaţi în jurul ei pe nişte scăunele cât palma”. Fiecare membru al familiei are un loc bine stabilit la această masă: băieţii cei mari pe partea dinafară a tindei; lângă vatră-Catrina, alături de ea: Ilinca, Tita, Niculae, copiii făcuţi cu Moromete. (Din prima ei căsătorie avea o fată, lăsată în grija socrului, după moartea bărbatului ei).

Locul lui Ilie era pe pragul odăii, astfel încât să-i privească pe toţi cu autoritate părintească (“stătea parcă deasupra tuturor”).

Mâncarea este tradiţională, ţărănească: mămăligă, lapte proaspăt, ciorbă de ierburi, brânză.

La cină, Catrina încearcă să-l convingă pe Ilie că Niculae vrea să meargă la şcoală, dar tatăl îi răspunde cu ironie: ”Altă treabă n-avem noi acum! Ne apucăm să studiem…”

Intriga se prefigurează de acum: Achim redeschide discuţia despre plecarea sa cu oile la Bucureşti, să le vândă, să capete bani. Dar Ilie ştie că oile înseamnă hrana lor de zi cu zi şi nu este de acord, ceea ce prefigurează conflictul.

Totul degenerează în ceartă, tatăl, cu autoritatea sa, liniştindu-i pe toţi: ”Mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă…” La sfârşitul mesei, el se delectează cu o ţigară.

Aşadar, atmosfera de la cină este tensionată: fiecare are nemulţumiri, dorinţe care vor alimenta conflictul exteriordintre Ilie şi băieţii săi, dintre Catrina şi cei trei fii vitregi, conflictul interior (psihologic) declanşat la nivelul protagonistului.

Conflictul dintre tată şi cei trei băieţi mai mari este adâncit şi de sora lui Ilie, Maria (Guica), invidioasă pe Catrina şi pe fetele ei, pentru locul din spatele casei, pentru zestrea adunată.

Conflictul dintre Ilie şi Catrina se ascute fiindcă ea cere pogonul ei de pământ, vândut de soţ în timpul foametei. Acesta îi promisese că îi face acte pe casă, dar nu se ţinuse de cuvânt, mai mult, o ironiza mereu.

Idealul ţăranului Ilie Moromete este să păstreze pământul, să nu vândă din el. Dar bărbatul are datorii la bancă, plata taxelor (“fonciirea”) este inevitabilă, familia numeroasă trebuie hranită şi atunci el decide tăierea salcâmului, simbol al stabilităţii, al trăiniciei traiului rural.

Tăierea salcâmului, o scenă antologică din primul volum, sugerează primul pas spre destrămarea familiei Moromete, inclusiv a satului.

Scena este construită din detalii progresive, din dialoguri expresive, care stârnesc un umor ”tragic”: într-o dimineaţă, Ilie îl trezeşte pe Nilă, fără să-i spună de ce, îşi iau securea şi se duc în fundul grădinii. În fundal, se aude bocetul unei femei care-şi plânge mortul, semnal sonor al durerii lui Ilie care se vede nevoit să sacrifice copacul. Nilă este adânc mirat când află motivul trezirii sale atât de matinale. Salcâmul uriaş avea o strânsă legătură cu viaţa tuturor, în plus, el ştia că este al mătuşii Maria.

Ilie, în stilul său caracteristic, nu-i dă multe explicaţii- îl taie ”ca să se mire proştii!” şi-l vinde “ăstuia” arătând spre Bălosu. Cum Nilă nu se pricepe să îndrepte căruţa cu cai într-o poziţie bună pentru doborârea salcâmului, Ilie cugetă în sinea lui: ”Ce băiat greu de cap…” şi îi vorbeşte batjocoritor: ”-Ei, acuma ce-ai rămas cu capul între urechi?!”

După prăbuşirea salcâmului, mama, Tita, Paraschiv vor să ştie de ce a fost tăiat, iar Ilie le spune să-l întrebe pe Nilă care, evident, îl “citează” pe tatăl său: ”ca să se mire proştii”.

Cronologic, urmează secvenţa întâlnirii ţăranilor în poiana fierăriei lui Iocan, loc de citire, de dezbatere, de comentare a articolelor din ziare. Aici ţăranii: Moromete, Cocoşilă, Iocan, Dumitru lui Nae ”fac politică” discutând cu umor şi ironie, despre Nicolae Iorga, despre Brătieni, despre majestatea sa, regele.”Actorul” scenei este Ilie Moromete care citeşte un articol despre “Marele congres agricol”, despre discursul regelui.Lectura atrage o serie de replici mucalite din partea ţăranilor care se întreabă dacă “primul agricultor” merge la plug, dacă are pământ: “Are aşa… cam un lot şi jumătate” apreciază Cocoşilă, în vreme ce altcineva precizează că : ”Are mai mult, că trebuie să-l ţină şi pe- ăla micu, pe Mihai…”

Dialogul este încărcat de umor, de haz, ţăranii judecând “starea” regelui în limbajul lor specific, popular, pigmentat cu ironii, cu ticuri verbale (“Eşti prost” subliniază adesea Cocoşilă).

Urmatoarea secvenţă remarcabilă este “fonciirea” (plata impozitului). Protagonistul ei este tot Ilie, care joacă un teatru teribil cu cei doi agenţi fiscali, dintre care unul este Albei, zis Jupuitu (nume sugestiv ales), în speranţa că şi de această dată va scăpa de plata integrală a taxelor pentru pământ. Moromete face o serie de gesturi şi rosteşte vorbe menite să-i enerveze pe cei doi. El se adresează membrilor familiei, aceştia nefiind prezenţi acolo, îşi găseşte câte ceva de făcut, dorind să pară un om ocupat cu lucruri mai importante decât plata impozitului. Îi ignoră pe agenţi mult timp şi deodată îi anunţă: “N-am”. Lui Ilie i se cere să plătească măcar restanţele, dar bărbatul cere o ţigară însoţitorului, apoi vrea un foc. El este calm, în vreme ce Jupuitu e din ce în ce mai agitat, mai nervos, mai ameninţător şi taie chitanţa. Moromete susţine în continuare că nu are bani şi fumează liniştit. Iritat la culme, agentul intră în casă pentru a lua din zestrea fetelor, dar Tita o apără cu străşnicie.

În curte, de unde ar vrea să ia căruţa, Jupuitu se loveşte de Paraschiv care păzeşte caii.

În cele din urmă, Ilie se învoieşte să dea o mie de lei amânând plata restului (“Ce, crezi că noi fătăm bani?”).

Furios, Jupuitu acceptă scriind altă chitanţă şi ameninţând că în două săptămâni Ilie trebuie să achite tot la primărie dacă nu, vine cu jandarmii la el.

Agentul pleacă mâniat la culme, indignat că Ilie Moromete, deşi n-are bani, e totuşi abonat la ziarul “Mişcarea” şi “face politică”.

Scena secerişului pune în lumină un moment semnificativ din viaţa ţăranului român. Muncile agricole au reguli precise, statornicite de tradiţie, cum ar fi de exemplu faptul că recoltarea grânelor este începută de cel mai vrednic dintre copii, apoi tatăl leagă snopii, iar femeile se ocupă de pregătirea prânzului. Catrina încălzeşte fasolea, Ilie se repede să guste din ea, se frige, dar nu-l avertizează pe Paraschiv care, la rândul lui, se arde. Tatăl îi dă să bea apă, şi-i mărturiseşte naiv că el credea că fasolea e rece.

Secvenţa serbării şcolare este impresionantă, încărcată de dramatism. Niculae ia premiul întâi la băieţi, spre surprinderea tatălui său, dar, când să recite o poezie, întră în criză de friguri şi Moromete se vede nevoit să-şi care băiatul până acasă în spinare, moment care trezeşte o mare compasiune şi care îl tulbură pe părintele copilului.

Apoi Moromete trebuie să ia decizii importante: dându-şi seama că Achim nu va trimite bani pe oi, că a rămas fără caii cu care au fugit Paraschiv şi Nilă ( pe care îi bătuse cu parul într-un gest ultim de autoritate eşuată), îi vinde lui Bălosu un lot de pământ, locul din spatele casei, astfel reuşind să achite “fonciirea”, datoria la bancă, taxele şcolare pentru Niculae pe care-l duce la şcoală.

Celelalte planuri ale acţiunii surprind destinele altor familii: Tudor Bălosu este în conflict cu fiica sa, Polina, care fuge cu Birică, un băiat sărac; Vasile Boţoghină se ceartă cu soţia lui care nu este de acord să vândă un lot de pământ pentru a avea bani de sanatoriu, unde el să se trateze de plămâni; Ţugurlan este blestemat să-i moară în fiecare an un copil, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge la închisoare.

Volumul al doilea  reconstituie imaginea vieţii ţăranului român după al Doilea Război Mondial.

Ilie Moromete nu mai este acelaşi: nu mai iese la drum, face negoţ, nu-l mai lasă pe Niculae la şcoală.

El este îngândurat, din ce în ce mai singur, părăsit de toţi, de băieţii cei mari, de Catrina, de prieteni.

Moromete pleacă la Bucureşti să-şi convingă feciorii să se întoarcă acasă (Paraschiv lucra ca sudor, Nilă era portar de bloc, Achim avea un magazin). Dar Ilie nu reuşeşte să-şi adune familia destrămată şi războiul avea să i-o ştirbească în mod tragic: Nilă moare în bătălia de la Cotul Donului. Apoi, îl pierde  şi pe Paraschiv care suferea de plămâni.

Satul românesc trece prin schimbări radicale produse de venirea la putere a comuniştilor care ruinează ţăranul şi agricultura.

Marin Preda introduce personaje noi care întruchipează prostia, ambiţia de a obţine putere; sunt nişte venetici prezentaţi cu ironie, în goană după funcţii, promovaţi pe baze politice, care nu au nimic în comun cu tradiţia şi spiritul ţărănesc.

Niculae Moromete ajunge activist de partid, supraveghează buna desfăşurare a primelor forme colective de muncă. Conflictele, intrigile pentru funcţii şi putere îl determină pe tânăr să-şi continuie studiile  şi să devină inginer horticultor. Se căsătoreşte cu Mărioara lui Adam Fântână, asistentă medicală.

Ultimele capitole povestesc despre moartea lui Ilie Moromete. El se stinge de bătrâneţe, la aproape 80 de ani, fără suferinţă, fără dramatism, moartea lui fiind ceva firesc. A căzut la pat şi şi-a terminat zilele de trăit. Doctorului, care l-a tratat, i-a transmis crezul său de o viaţă: “Domnule, eu totdeauna am avut o viaţă independentă”.

       Caracterizarea lui Ilie Moromete:

       Marin Preda a mărturisit că “eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu”, ceea ce arată că modelul scriitorului în construirea personajului său a fost Tudor Călăraşu.

Moromete nu este lacom după pământ, nu vrea să se îmbogăţească, aşa cum dorea Ion, eroul lui Liviu Rebreanu. Pentru el pământul însemna libertate materială, siguranţă, independenţă.

Protagonistul romanului este un ţăran- filozof pentru că el are o fire reflexivă, se gândeşte, meditează la propria existenţă, îşi pune întrebări, caută explicaţii în legătură cu motivele/ cauzele destrămării familiei sale. Gândurile lui duc către o autoanaliză a felului său de a fi ca părinte, a conflictelor dintre generaţii.El crede că a făcut tot ce trebuia (volumul I, “Piatra albă de hotar”).Mai târziu, prin monolog interior, analizează condiţia ţăranului, relaţia dintre tată şi copii. Dezamăgit, rănit de băieţi în autoritatea lui, se consolează că şi-a îndeplinit rolul de părinte, a crescut copii, le-a păstrat pământul. El se simte trădat, neînţeles de băieţii care n-au vrut să muncească pământul. El le-a vrut binele, s-a îngrijit de ei şi a ţinut la ei chiar dacă nu le-a arătat-o. (volumul al II-lea)

Caracterizarea eroului se realizează prin mai multe modalităţi directe şi indirecte.

Faptele, gesturile, felul de a vorbi, de a gândi îl definesc pe Ilie Moromete în mod semnificativ.

Scenele antologice ale romanului evidenţiază trăsăturile lui preponderente: disimularea, firea sucită, indecisă, spontană, care provoacă reacţii uluitoare celor din jur.

Inteligenţa, ironia, plăcerea de a face haz de necaz, spiritul mucalit îl scot în evidenţă.

Autoritatea sa devine recunoscută în familie, în grupul de prieteni, în sat.

Comunicativ, el caută mereu ocazii de a mai vorbi, de a sta la taifas cu cineva, spre disperarea nevestei:”Eşti mort după şedere şi după tutun…”

O bună parte a acestor însuşiri se vor atenua şi se vor pierde pentru că necazurile, dezamăgirea, tristeţea, singurătatea îl vor copleşi.

Dimensiunea complexă a protagonistului se construieşte printr-o succesiune de scene semnificative prin care el se raportează la viaţa de familie, la viaţa socială din lumea satului tradiţional: întoarcerea de la câmp, cina, secerişul, tăierea salcâmului, plata impozitului, adunările duminicale din poiana fierăriei lui Iocan.

Ilie Motomete este un ţăran reflexiv, contemplativ, care are plăcerea de a vorbi şi de a ironiza.El domină lumea prin cuvânt; el nu se poate lipsi de acesta nici când e singur, când stă de vorbă cu sine însuşi (monolog interior).

Autoritatea sa se reflectă în locul ocupat la masă, dar şi în glasul care stopează nemulţumirile, cu fermitate, chiar cu agresivitate (avea glas “puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să tresară de teamă”). Autoritatea lui Ilie reuşeşte să ţină familia unită până când conflictele mocnite izbucnesc cu putere.

Plăcerea vorbei, contemplarea spectacolului vieţii, uneori regizarea acestuia constituie marile bucurii ale lui Moromete. Atitudinea sa ludică în faţa vieţii îl eliberează de apăsările acesteia.

Nelipsit de la întâlnirile de duminică din poiana fierăriei, unde ocupa prim-planul dezbaterilor şi trezeşte invidia interlocutorilor prin faptul că reuşeşte să găsească în paginile ziarelor ceea ce nimeni nu observa, mereu aflat în aşteptarea unui partener de discuţie pe care să-l ridiculizeze cu subtilitate pentru a-i demonstra inferioritatea, maestru al disimulaţiei, Moromete este neîntrecut în ticluirea cuvintelor.

Momentul descoperirii dimensiunilor conflictului exterior, cu fiii cei mari, îi prilejuieşte eroului noi clipe de reflecţie monologul interior relevând tragismul fiinţei care se descoperă vulnerabilă în faţa destinului. El este convins că le oferă copiilor săi poveţe înţelepte, nebănuind nemulţumirile acestora care se confruntă cu apariţia altor oportunităţi de viaţă, cu mirajul oraşului şi al banului. El  nu înţelege revolta acestora împotriva autorităţii sale şi a modului de viaţă arhaic şi intuieşte dimensiunile conflictului când acesta se consumase (gestul său de a-i bate cu parul pe băieţii Paraschiv şi Nilă este tardiv şi îi ştirbeşte autoritatea, ca urmare ei, mai îndârjiţi, tot pleacă la Bucureşti, cum planuiseră deja).

Descoperirea însă îl va zdruncina pe Moromete, îl va determina să se raporteze altfel la viaţă, îi va schimba întregul comportament: se însingurează, se înstrăinează, nu mai este comunicativ, pare a fi înfrânt.

Protagonistul romanului “Moromeţii” este un personaj dramatic, în ciuda simplităţii condiţiei sale de ţăran, are o viziune despre lume şi o putere de interiorizare şi de reflecţie care îi conferă adâncime psihologică, fiind un ţăran atipic, şi tocmai de aceea capabil să trăiască în conştiinţă drama proprie, a familiei şi a colectivităţii.

În personalitatea lui Niculae se va răsfrânge felul de a fi al tatălui. Amândoi sunt adepţii lui a fi, nu a lui   a avea, ai raportării la lume prin gândire şi prin cuvânt.

Tatăl şi fiul au o profundă dimensiune reflexivă, însă relaţiile conflictuale din familie, mersul istoriei, schimbările sociale au distrus afecţiunea şi comunicarea lor spirituală.

Ilie Moromete este un erou magistral individualizat de un scriitor realist ca Marin Preda care l-a creat cu autenticitate ca tip al ţăranului patriarhal.

Roman realist obiectiv interbelic balzacian Enigma Otiliei de G Calinescu

Roman realist obiectiv interbelic balzacian Enigma Otiliei de G Calinescu

Contextul apariţiei; încadrarea operei într-un curent literar, într-o epocă, într-o tipologie a   romanului:

În galeria romancierilor din epoca interbelică se înscrie şi G. Călinescu, renumit critic şi istoric literar, care respinge romanul subiectiv, de tip proustian, promovat de Camil Petrescu, fiind adeptul romanului realist-clasic, obiectiv, scris în manieră balzaciană (modelul său preferat fiind scriitorul francez Honore de Balzac), ilustrat în anul 1938, cu “Enigma Otiliei”, despre care Nicolae Manolescu afirmă că “este un roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic”.

“Enigma Otiliei”este un roman realist prin: observaţia atentă a vieţii sociale, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul pentru detaliu, descrierea Bucureştiului de dinaintea Primului Război Mondial, naraţiunea la persoana a III-a, narator omniscient, tematică, structura închisă.

Roman citadin, frescă a burgheziei bucureştene, a unei societăţi de tip capitalist, degradată moral, în care doar banul are valoare, opera lui G. Călinescu propune coordonatele tematice ale realismului balzacian: familia, căsătoria, parvenirea, eşecul erotic, motivul moştenirii şi al paternitaţii.Totuşi autorul apelează şi la elemente ale modernităţii, depăşeşte modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic, polemic, ludic, parodic. În plus, caracterul de frescă este completat de caracterul de bildungsroman, deoarece imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea, maturizarea unui tânăr care vine în Capitală pentru a-şi face o carieră şi care are o experienţă erotică nefericită: Felix Sima.El şi Otilia Mărculescu sunt protagoniştii adolescenţi ai poveştii de iubire imposibil de împlinit.

Viziunea despre lume este precizată de G. Călinescu în lucrarea “Sensul clasicismului”, în care defineşte romanul ca “scriere de dimensiuni mari, bizuită pe fapte ca elemente de documentare a conştiinţei umane” şi afrmă că doar orientarea “spre o psihologie caracterologică şi spre o umanitate canonică” duce la adevărata creaţie de roman.

În concepţia lui G.Călinescu, romanul trebuie să fie epic, să dea impresia de viaţă, să fie autentic, obiectiv. El porneşte de la datele realităţii pentru a înfăţişa imaginea societăţii româneşti din Bucureştiul primelor decenii ale secolului al XX-lea.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă în romanul “Enigma Otiliei” în temă, structura simetrică, circulară, secvenţele descriptive în tehnica balzaciană, preocuparea pentru aspectele morale, tipologii, modalităţi de caracterizare a personajelor, descrierea spaţiului citadin, mediul familial, problematica îmbogăţirii.

Perspectiva narativă: evenimentele sunt relatate în roman la persoana a treia; naratorul este omniscient, omniprezent, ştie tot despre acţiune şi personaje, se comportă ca un regizor care controlează evoluţia acestora. Viziunea “dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, neimplicat în faptele prezentate.

Totuşi naratorul nu este absent, se află în postura unui estet, spectator şi comentator al comediei umane şi comunică astfel cu instanţele narative. Naratorul se camuflează în spatele personajului-reflector, Felix Sima, prin intermediul căruia cititorul străbate străzile  bucureştene, pătrunde în casa lui Giurgiuveanu, ia contact cu personajele. Unul dintre acestea, Otilia Mărculescu, nu este prezentată din perspectiva unică a naratorului. Portretul ei este realizat prin tehnici moderne: comportamentul şi reflectarea poliedrică, prin care eroina îşi dezvăluie mai multe faţete: firea enigmatică, capricioasă, serioasă, blazată, răsfăţată, fiind un personaj atipic.

Tema romanului este balzaciană (istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu), ca şi motivul paternităţii (cei doi tineri Felix şi Otilia sunt orfani) şi citadină, în spiritul modernismului lovinescian.

Iniţial, romanul se intitula “Părinţii Otiliei”, în ideea de a reflecta motivul balzacian al paternităţii. Titlul este schimbat pentru a atrage atenţia asupra misterului eroinei.

Structura operei:

Romanul este alcătuit din douăzeci de capitole, fără titluri, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc destinele personajelor. Unul dintre planuri surprinde lupta clanului Tulea în scopul de a obţine averea lui Costache şi de a o înlătura pe Otilia, pupila acestuia, din rândul pretendenţilor la moştenire. Alt plan prezintă soarta lui Felix Sima, adolescentul orfan, care vine la tutorele său, acelaşi Costache, să locuiască şi să urmeze Medicina. El se îndrăgosteşte de Otilia, dar povestea lor de iubire este imposibilă. În plan secundar, este ilustrată viaţa citadină.

Secvenţele narative se succed prin înlănţuire, prin respectarea cronologiei faptelor. Unele secvenţe narative au caracter scenic (de exemplu, Capitolul I şi al XVIII-lea), prin folosirea dialogului ca mod de expunere preponderent, a monologului interior (care reflectă gândurile personajelor), prin notarea gesturilor şi vestimentaţiei.

G. Călinescu realizează, în manieră balzaciană, ample descrieri ale spaţiilor exterioare şi interioare (strada, camere), ale vestimentaţiei, prin tehnica detaliului, pentru a da impresia unui univers autentic, pentru a caracteriza personajele în mod indirect.

Incipit şi final:

Incipitul romanului precizează coordonatele temporale: “într-o seară de la începutul lui iulie 1909” şi pe cele spaţiale, prin descrierea străzii Antim, din Bucureşti, a arhitecturii caselor, inclusiv a lui Costache Giurgiuveanu şi a interiorului casei lui. Bătrânul îl întâmpină pe Felix cu replica: “Nu-nu-nu stă nimeni aici”.

Finalul este închis pentru că aduce rezolvarea conflictului şi se prezintă sub forma unui epilog.

Romanul este construit simetric, circular, deoarece în final, acelaşi personaj, Felix străbate strada Antim, dar după zece ani, şi, ajuns în faţa casei avarului, îşi reaminteşte cuvintele: “Aici nu stă nimeni!”

Subiectul:

Expoziţiunea este realizată în manieră balzaciană, prin fixarea timpului şi spaţiului, prin descrierea minuţioasă a străzii Antim, a exterioarelor şi apoi a casei lui Giurgiuveanu, dinspre exterior spre interior, totul este văzut prin ochii lui Felix Sima, personaj-reflector.

De la descrierea caselor, se ajunge la prezentarea fizionomiei şi la gesturile locatarilor, prin tehnica focalizării, ca modalitate de pătrundere a psihologiei personajelor.

Strada şi casa lui Giurgiuveanu sugerează contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust şi realitatea care înfăţişează incultura, zgârcenia, snobismul.

Acţiunea romanului începe cu venirea lui Felix Sima la Bucureşti, de la Iaşi , şi stabilirea lui în casa lui Costache, tutorele său, care o creşte pe Otilia, fiica sa vitregă, orfană.

Aglae, sora bătrânului, consideră că această fată este un pericol pentru familia ei în problema moştenirii. Felix, ajuns în casa unchiului său, o cunoaşte pe Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table, la care participă clanul Tulea, Aglae, în primul rând, dar şi un apropiat al gazdei, moşierul Leonida Pascalopol.

Prin intermediul lui Felix, se realizează observaţia atentă a personajelor: portretele fizice, cu detalii vestimentare şi fiziologice care sugerează trăsături de caracter. Sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele de biografie.

Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar Otilia se arată protectoare faţă de Felix, care se ataşează de ea.

Intriga se dezvoltă atât în planul moştenirii lui Costache, cât şi în planul maturizării tânărului Sima.

Lupta pentru averea lui Giurgiuveanu este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar nu asigură viitorul Otiliei, amână înfierea ei, deşi ţine la ea, de teamă să nu cheltuiască bani, de teama surorii sale, Aglae.

Tot ce face este să înceapă construirea unei case pentru Otilia, din materiale de la demolări. Dar efortul depus îi produce o criză de apoplexie, în timpul căreia rudele îi ocupă casa aşteptând să moară. Singurii care se îngrijesc de soarta lui sunt: Otilia, Felix, Pascalopol.

Moartea lui moş Costache este provocată de rivalul său, Stănică Raţiu, care îi găseşte banii sub saltea şi îi fură. Prin demersul său, arivistul Stănică susţine intriga romanului, urmărind să dea lovitura vieţii sale, până la rezolvarea în deznodământ.

Avariţia, lăcomia, parvenitismul sunt aspecte sociale supuse observaţiei şi criticii în romanul realist, în care sunt înfăţişate şi aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi.

Căsătoria face parte din preocupările mai multor personaje: Aurica, fata bătrână, este nefericită că nu-şi găseşte un partener; Titi, fratele ei, are o căsnicie eşuată, Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia, în speranţa că va avea un cămin împlinit, Stănică se însoară cu Olimpia pentru zestrea niciodată primită, apoi renunţă la fata Aglaei, după ce i-a furat banii lui Costache şi o ia de nevastă pe Georgeta.

Relaţia dintre soţi este afectată de forţa banului. Stănică o abandonează pe Olimpia din momentul în care aceasta nu mai înseamnă nimic pentru el din punct de vedere financiar.

Cuplul este afectat şi de personalitatea partenerilor: Aglae conduce cu autoritate şi lipsă de afecţiune un mariaj în care soţul, Simion, brodează, se crede Isus Hristos, îşi pierde minţile, fiind uitat, în cele din urmă, într-un ospiciu.

Însăşi relaţia dintre Pascalopol şi Otilia se destramă: moşierul mărturiseşte că i-a redat soţiei sale libertatea, iar ea şi-a găsit un alt partener, un conte argentinian.

Felix, decepţionat de reacţia Otiliei de a-l părăsi în favoarea rivalului său, Leonida, face carieră şi se căsătoreşte cu o femeie dintr-un cerc influent.

Motivul paternităţii străbate romanul evidenţiind în primul rând, soarta orfanilor Felix şi Otilia, aflaţi sub protecţia avarului Costache şi în al doilea rând, destinul copiilor Aglaei, pe care aceasta îi sufocă, îi copleşeşte cu grija şi dragostea ei, anulându-le şansa realizării în plan matrimonial.

Conflictului romanului, de tip exterior, se desfăşoară la nivelul relaţiilor dintre două familii înrudite: Costache Giurgiuveanu, care deţine o avere considerabilă, râvnită de clanul Tulea, condus de sora sa, Aglae.

Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescentului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei, care pentru tânăr rămâne o imagine a eternului feminin, iar pentru moşier, o enigmă.

Construcţia personajelor:

G. Călinescu optează pentru tehnica balzaciană în caracterizarea personajelor sale.Caracterul clasic al avarului capătă în viziune realistă o dimensiune socială şi psihologică. Un alt tip uman, arivistul, este individualizat alături de avar, astfel că în roman ei apar într-o relaţie de rivalitate, de “vânător”, Stănică Raţiu, şi “vânat”, Costache Giurgiuveanu.

Şi alte tipologii se pot observa în capodopera călinesciană: Aglae- femeia rea, maliţioasă; Aurica- fata bătrână; Simion-senilul; Titi-retardatul; Otilia- cocheta, fata enigmatică; Felix-intelectualul în devenire; Pascalopol-aristocratul rafinat, manierat.

O trăsătură a esteticii moderne este ambiguitatea care se remarcă în construcţia unor personaje: Costache nu este un avar dezumanizat ca Hagi-Tudose; el ţine sincer la Otilia şi are încredere în prietenul său, Pascalopol. Moşierul o iubeşte pe Otilia, când patern, când viril, oferindu-i protecţia şi siguranţa pe care fata şi le doreşte. Felix nu este un ambiţios fără scrupule, ci un tânăr care iubeşte dezinteresat şi care îşi face o carieră ca medic.

O altă caracteristică a modernismului o constituie interesul pentru entităţi psihice deviante, pentru alienaţi şi senili. Simion Tulea intră în categoria estetică a grotescului, iar fiul său, Titi este copia sa fidelă.

În comportamentul, răutatea, acreala Aglaei se citeşte caracterul fiicei, Aurica, o oglindă a mamei. Universul familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.

În plus, se remarcă şi construcţia antitetică a unor personaje: Otilia-Aurica; Felix-Titi; Costache-Leonida.

Modalităţi de caracterizare a personajelor:

În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civică, biografia personajelor.

Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă, prin fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje, mediu.

Costache Giurgiuveanu reprezintă tipul avarului, realizat cu tehnica balzaciană, prin evidenţierea portretului fizic (bătrân, mărunt, slab, neîngrijit ); a ţinutei sărăcăcioase, ponosite, jalnice, trădând avarul care nu cheltuieşte bani pentru îmbrăcămite şi încălţăminte; a aspectului exterior şi interior al casei sale învechite, care demonstrează că posesorul ei nu investeşte pentru îngrijirea şi înfrumuseţarea ei.

Acest personaj, construit în antiteză cu Pascalopol, care este elegant, având drept duşman pe Stănică Raţiu, produce ilaritate şi este sursă de comic.

El are comportamentul unui avar: ascunde banii, deţine toate cheile casei, plăteşte reţeta cea mai ieftină, atunci când e bolnav, nu duce la bun sfârşit niciun proiect, nu face testament.

Din punct de vedere psihic, este dominat permanent de teamă, este suspicios, evaziv; vrea să trăiască izolat, în secret, pentru ca rudele sale să nu afle despre moştenire.

El îşi depăşeşte condiţia de avar prin faptul că o iubeşte pe Otilia, “fe-fetiţa” lui, de aceea se bucură de afecţiunea şi atenţia celor doi tineri.

Scena  agoniei sale trezeşte sentimente de compasiune, fiind o sursă de tragic şi de comic.

Caracterizarea directă a acestui personaj reiese din portretul complex (fizic, moral, psihic), din felul cum este văzut de celelate personaje (prin procedeul oglinzilor): Otilia îl consideră “slab, ciudat”; Pascalopol îl socoteşte”om cam slab, dar bine intenţionat”, pentru Stănică este un “pezevenghi”; din autocaracterizarea făcută prin intermediul monologului, când îi poveşteşte lui Felix viaţa sa.

Caracterizarea indirectă rezultă din fapte, limbaj, comportamentul tipic al avarului, relaţiile cu alte personaje: afecţiune pentru tineri, prietenie pentru Pascalopol, antipatie faţă de rudele sale avide de bani, duşmănie faţă de Stanică.

Stănică Raţiu reprezintă tipul arivistului, de asemenea caracterizat în mod direct şi în mod indirect.

      Din caracterizarea directă reiese că aparţine unei familii înstărite şi ramificate, că este orfan, că urmăreşte să pună mâna pe averea lui moş Costache, de aceea o alege pe Olimpia drept consoartă, dar temporar, deoarece, odată intrat în posesia banilor furaţi de la bătrânul avar, el o părăseşte pentru o altă femeie, Georgeta, intră în politică, dezvoltă afaceri.

Prin autocaracterizare, pozează în intelectualul învins şi lipsit de bani: “Sunt un învins. Eu, un intelectual, un om destinat carierelor superioare, n-am un leu”.       

Prin caracterizarea indirectă, se remarcă portretul său moral şi psihic bine individualizat, având trăsăturile specifice unui arivist, care urmăreşte cu tenacitate un scop atins prin mijloace condamnabile: lipsit de bun simţ, de scrupule; inoportun, profitor, intrigant, iscoditor; cameleonic: cu Otilia e patetic, cu Simion e măgulitor, cu Aglae-respectuos, cu Pascalopol-umilit, cu moş Costache-persuasiv. El este un demagog, un “Caţavencu al ideii de paternitate”, atunci când moare Relişor, copilul lui şi al Olimpiei, pierdut din neglijenţa amândurora.

Vorbele îl caracterizează în mod evident, fiind adesea vulgar, trivial, în exprimare.

Comportamentul îi trădează caracterul ipocrit: averea o pretinde pentru “viitorul” Olimpiei şi al lui Relişor; luptă pentru a câştiga încrederea socrilor pe care îi măguleşte, îi răsfaţă cu vorbe prefăcute; este disperat când îi moare fiul şi “zguduit” când află de decesul lui Costache. Apogeul comportamentului său este ilustrat în scena agoniei bătrânului bolnav, din Capitolul al XVIII-lea, când Stănică îşi dovedeşte lipsa de maniere, de civilizaţie, caracterul infam, răscolind prin dulapuri şi sertare, servind cu mâncare şi băutură tot clanul Tulea, comportându-se ca la un priveghi, de parcă moşul ar fi murit.

Are opiniile sale referitoare la ceilalţi: Aglae e “scârboasă, viperă, mare cutră, o vrăjitoare”; Olimpia e “dobitoacă şi insensibilă”; Costache e “pezevenghi, şiret”.

Prin procedeul oglinzilor, el este văzut de alte personaje: Simion şi Giurgiuveanu îl consideră “pungaş”, Otilia recunoaşte că e “şiret”, în timp ce pentru autor el şi Olimpia sunt ”hiene avide de moşteniri”.

Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, eroina este prezentată prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile, din perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj.

Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu narativ de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce oferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contradictoriu: “fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache; fata exuberantă, “admirabilă” pentru Felix; femeia capricioasă, “cu un temperament de artistă”, pentru Pascalopol; “o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae; “o fată deşteaptă”, cu spirit practic, pentru Stănică.

În felul acesta, Otilia devine un personaj atipic în comparaţie cu alte personaje ale romanului.

Caracterul atipic al eroinei este conferit de aura de mister care o înconjoară, mai ales că ea se poartă diferit faţă de personajele cărţii. Astfel în relaţie cu familia Tulea adoptă o seriozitate rece, blazată, iar cu moş Costache, Felix şi Pascalopol este protectoare, răsfăţată, capricioasă, naivă.

Personalitate în formare, copil şi femeie, cu un comportament derutant, Otilia întruchipează un ideal de feminitate atât pentru Felix, care visează să o ia de soţie, sau pentru Pascalopol, cât şi pentru autor însuşi, după cum rezultă din mărturisirile sale.

Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază pianul, citeşte şi este indiferentă în privinţa averii tutorelui ei. Ea îi poartă de grijă lui Felix din momentul intrării în casa avarului şi îl va cuceri cu volubilitatea şi exuberanţa ei.

Otilia este tipul cochetei care consideră că femeia are un singur rost: să placă.

După mariajul cu Pascalopol, Felix o vede într-o fotografie şi Otilia este total schimbată, de nerecunoscut: “un aer de platitudine stingea totul”.

Modalităţile de caracterizare a personajului feminin, Otilia: mijloacele balzaciene introduc imaginea contradictorie a adolescentei prin descrierea camerei şi a portretului fizic.Interiorul dezvăluie preocupările artistice, naturaleţea, cochetăria, curiozitatea, atracţia spre nou, neliniştea, nerăbdarea, specifică tinereţii. Portretul fizic surpride vârsta, frumuseţea, eleganţa, delicateţea, trăsături ce o opun Auricăi, dar şi fragilitatea, vulnerabilitatea ei.

Un portret fizic este realizat din perspectiva lui Felix, prin caracterizare directă: “un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle”.

Prin autocaracterizare, personajul îşi dezvăluie propria personalitate: “Sunt foarte capricioasă…Eu am temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

În roman, personajele masculine, cu excepţia lui Costache, văd în Otilia promisiunea erotică: directă-Felix; mascată-Pascalopol; senzuală-Stănică; sexuală-Titi. Pentru personajele feminine, Aglae şi Aurica, Otilia este o femeie frivolă, fără preocupări gospodăreşti, care nu prezintă siguranţă în căsnicie. Weissmann intuieşte caracterul Otiliei în raport cu Felix: fata îl iubeşte, dar nu poate sta în calea realizării sale profesionale şi atunci îl părăseşte pentru Pascalopol.

În opinia mea, Otilia reprezintă eternul feminin. Deşi are o personalitate în formare şi un comportament derutant pentru bărbaţii din jurul său, ea este singurul personaj feminin rafinat din roman. Prin această eroină, G. Călinescu îşi exprimă propria concepţie despre condiţia femeii în contextul societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

Roman modern subiectiv interbelic al experientei Maitreyi de Mircea Eliade

Roman modern subiectiv interbelic al experientei Maitreyi de Mircea Eliade

Încadrarea operei într-un tip de roman, într-o perioadă literară, într-o orientare tematică:

Romanul modern, de analiză psihologică “Maitreyi” de Mircea Eliade este un roman al autenticităţii şi al experienţei, un roman de dragoste, exotic, apărut în 1933, în perioada interbelică.

“Maitreyi” este un roman al existenţei pentru că valorifică trăirile intense ale personajelor care au experienţe definitorii şi un roman al autenticităţii prin utilizarea unor elemente care ţin de  realitate (jurnalul din India al scriitorului, aspecte autobiografice, scrisori).

Principala sursă de inspiraţie a romanului este povestea de iubire a autorului şi a fiicei profesorului său, gazda lui din India, unde Eliade s-a dedicat studiilor de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Însemnările din jurnalul acestei perioade stau la baza creaţiei epice din 1933, care aparţine totuşi ficţiunii prin modificarea numelor, ocupaţiilor unor personaje, finalului poveştii. Lui Allan, personajul-narator al romanului şi alter-ego al autorului scriitorul îi transferă o parte din propria experienţă.

“Maitreyi” este un roman existenţial prin legăturile cu viaţa reală a autorului, prin faptul că opera creează impresia de viaţă autentică, iar eroii lui îşi trăiesc iubirea cu intensitate, prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana I, introspecţia, autoanaliza lucidă.

Tema romanului este reprezentată de iubirea înfiripată între doi tineri, Allan şi Maitreyi, un cuplu de îndrăgostiţi care trăiesc o experienţă de iubire nefericită în decorul exotic al Indiei. Ei aparţin unor culturi şi civilizaţii diferite (occidentală şi orientală ), incompatibilitatea lor fiind cauzată de diferenţele de mentalitate, religie, civilizaţie. Pentru Allan, iubirea are semnificaţia unei duble iniţieri: erotică şi culturală; pentru Maitreyi, dragostea îi dă doar iluzia împlinirii cuplului.

Perspectiva narativă: romanul este subiectiv prin relatarea la persoana I, din perspectiva personajului –narator, Allan. Există trei niveluri ale scriiturii: primul nivel cuprinde însemnările zilnice ale lui Allan, consemnate în timpul şederii sale în casa lui Sen, tatăl fetei; al doilea nivel conţine comentarii adăugate între paranteze, ulterioare producerii faptelor, care au scopul de a clarifica anumite aspecte notate în jurnal; al treilea nivel este o confesiune a personajului-narator, care, în timp ce scrie, retrăieşte, de fapt, povestea de iubire cu Maitreyi, analizând lucid sensul evoluţiei şi al semnificaţiilor acestei istorii.

Elemente de structură şi de compoziţie: noutatea construcţiei discursului narativ constă în dubla perspectivă temporală pe care naratorul-personaj o are asupra evenimentelor: contemporană şi ulterioară.El nu evocă doar întâmplările rememorându-le, ci reconstituie evenimentele trecute prin raportare la timpul prezent, dar şi la felul în care percepuse respectivele fapte în momentele în care le trăise, consultând pentru aceasta jurnalul acelei perioade.

Titlul cărţii este acelaşi cu numele eroinei, Maitreyi, considerată de critica literară un personaj feminin exotic, “femeie şi mit”, un “simbol al sacrificiului în iubire” (P. Constantinescu).

         Incipitul  romanului surprinde o confesiune referitoare la timp şi spaţiu, la misterul femeii iubite: “Am şovăit atât în faţa acestui caiet, pentru că n-am izbutit să aflu încă ziua precisă când am întâlnit-o pe Maitreyi. În însemnările mele din acel an n-am găsit nimic. Numele ei apare acolo mult mai târziu, după ce am ieşit din sanatoriu şi a trebuit să mă mut în casa inginerului Narendra Sen, în cartierul Bhowanipore. Dar aceasta s-a întâmplat în 1929…”  Din amănuntele consemnate în incipit, referitoare la frumuseţea stranie a tinerei bengaleze, se poate deduce că înfiriparea unei poveşti de iubire este aproape iminentă.

        Finalul romanului îl surprinde pe eroul-narator, care încearcă să afle noutăţi despre Matreyi şi despre ce a urmat despărţirii lor, de la nepotul doamnei Sen. Acest final este deschis, deoarece întreţine misterul frumoasei bengaleze, care rămâne pentru europeanul Allan  o enigmă.

Subiectul; relaţii temporale şi spaţiale; conflictul:

Acţiunea cărţii alcătuită din 15 capitole (fără titluri), se petrece în 1929, în Calcutta, unde trăieşte o lume pestriţă, formată din trei comunităţi: cea autohtonă, foarte conservatoare, cea albă, preponderent englezească şi comunitatea eurasiatică, dornică să-i imite pe europeni. În acest cadru exotic se desfăşoară o poveste de dragoste imposibilă, pentru că îndrăgostiţii Allan şi Maitreyi sunt fiinţe de rase deosebite, de religii diferite, din lumi opuse.

Conflictul se construieşte pe opoziţia dintre cele două lumi: europeană şi asiatică. Se poate vorbi despre unconflict exterior între Allan şi inginerul Sen, bazat pe libertatea dragostei în cazul tânărului şi pe constrângerile tradiţiei în cazul tatălui fetei. Dar conflictul interior, psihologic este cel care îl marchează pe erou, care are o fire reflexivă, care trăieşte iubirea intens şi se autoanalizează lucid. Allan este un tânăr inginer englez care, atras de exotismul Indiei, dornic de a face o carieră, se angajează la o societate, dar se îmbolnăveşte de malarie, este spitalizat şi apoi invitat în casa lui Narendra Sen, pe timpul convalescenţei.

La primele întâlniri cu Maitreyi, Allan este frapat de trăsăturile fizice şi vestimentare ale adolescentei. La început, nu se gândeşte la dragoste, dar se simte atras de misterul bengalezei şi este fascinat de universul familiei alcătuită din cei doi soţi şi două fete, Maitreyi şi Chabu. Treptat, tânărul este cucerit de senzuala şi inocenta Maitreyi, de la care învaţă limba ei şi pe care el o învaţă franceza. Allan este surprins de gesturile ei de seducţie şi de concepţiile fetei. Ea iubeşte “un pom cu şapte frunze”, are ca idol pe Tagore, poetul naţional, oficiază logodna lor printr-un legământ faţă de cer şi pământ, dăruindu-i un inel. Alături de Maitreyi, Allan traversează toate etapele iubirii: începutul, când se simte tulburat, evoluţia sentimentului, când se simte vrăjit şi îndrăgostit, finalul dramatic, când soarta îi desparte pentru totdeauna.

Fericirea îndrăgostiţilor nu a durat mult pentru că Chabu a divulgat părinţilor secretul celor doi. Sen, care îl socotea pe Allan un fiu spiritual şi nimic mai mult, care nu era de acord să-şi dea fata unui străin ce nu aparţinea castei sale, îl alungă din casă. Consecinţele sunt dramatice: tatăl orbeşte, Chabu moare, iar Maitreyi, în speranţa că va fi alungată de acasă, se dăruieşte unui vânzător de fructe, gest care se dovedeşte inutil.Allan se întoarce în Himalaya, având iubiri pasagere. Întrebările care îl frământă în finalul romanului sugerează că nici distanţarea temporală, nici rememorarea faptelor nu pot destrăma misterul iubirii Maitreyiei.

Construcţia personajelor:

          Allan şi Maitreyi sunt implicaţi într-o poveste de dragoste care fascinează prin faptul că aşază faţă în faţă două civilizaţii diametral opuse: lumea britanicului este dominată de pragmatism şi raţiune, lumea bengalezei este tradiţională, patriarhală, conservatoare, spiritualizată.

Eroina cărţii simbolizează misterul feminin, portretul ei fiind realizat din perspectiva subiectivă a lui Allan. Felul în care acesta o vede variază în funcţie de stările şi sentimentele lui care sunt schimbătoare (recunoaşte că fata îl tulbură, îl fascinează, îl amuză până când se îndrăgosteşte de ea). Pentru Allan, Maitreyi reprezintă un mit, o enigmă a feminităţii.

Protagonistul romanului, în acelaşi timp şi personajul-narator, este un exponent al culturii şi civilizaţiei occidentale, obişnuit să experimenteze, să observe, să noteze impresii în jurnal, să analizeze. Allan este inteligent, sensibil, dornic de cunoaştere, socializează uşor, se integrează în societatea indiană şi în familia lui Sen, care-i oferă protecţie şi l-ar adopta ca pe un fiu spiritual. El înţelege greşit gesturile de afecţiune ale soţilor Sen care se dovedesc ospitalieri faţă de el, dar care nu l-ar accepta niciodată ca soţ al fiicei lor, Maitreyi, fiind ancoraţi în mentalităţi învechite ale castei lor.

Prin introspecţie şi monolog interior, Allan îşi analizează cu luciditate trăirile. El este europeanul/ străinul care descifrează esenţa spiritualităţii indiene, având drept cale de acces erosul.

Prin caracterizare directă, naratorul realizează, în diferite etape ale iubirii, mai multe portrete ale fetei care se arată, prin gesturi şi vorbe, inocentă şi senzuală. Dacă la prima vedere ea nu pare frumoasă, treptat, prin descoperirea complexităţii sufletului său, Maitreyi îşi dovedeşte frumuseţea spirituală fascinantă.Ea îl initiază, de fapt, pe Allan în iubire, în cultura orientală şi în sacralitate.

În opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului Mircea Eliade este oglindită într-o afirmaţie care aparţine chiar acestui autor: “Orice se întâmplă în viaţă, poate constitui un roman…”, din care se înţelege că el optează pentru categoria romanului experienţei, autentic, psihologic, capabil să exprime cel mai bine punctul său de vedere asupra vieţii şi asupra lumii.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.