Archive for the ‘Comentariu’ Category

Comentariu literar Morometii

Comentariu literar Morometii

Volumul I-1955
Tema predilectă a operei lui Marin Preda este cea rurală, reprezentată de Câmpia Dunării, ilustrai prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, salul supus zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relaţia individului cu istoria, dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la “Ion” allui Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a “Moromeţilor” constă în densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia dintre două orânduiri sociale.
Volumul I apare în 1955, Marin Preda documenlându-se şi gândind îndelung (.de prin 1948) la “universul moromeţian” pe care 1-a conturat în TOrnlmTCrezuI literar.al lui Marin Preda .s-ar putea restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul “Marele singuratic” din 1972: “Un ţăran dacă vine la Bucureşti, toi ţăran caută”.Structura, compoziţia şi problematica romanului “Moromeţii”. VOLUMULI
Acţiunea romanului eslc plasată cu trei ani înainte de începerea celui de-al doilea război mondial (1937) într-un sat din “câmpia Dunării”, Siliştea-Gumcşti, într-o perioadă în care “timpul aven cu oamenii nesfârşită răbdare”, iar viaţa ţăranilor “se scurgea aici fără conflicte mari.” Axa fundamentală a romanului o constituie ideea timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul operei, revine simetric în final, răslurnând imaginea “vieţii tihnite”, când “timpul nu mm avea răbdare”. Romanul se bazează pe relaţia omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci, când societatea se ailă sub presiunea unor evenimente zguduitoare. Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.
Acţiunea volumului l se petrece în timpul răbdător cu oamenii, majoritatea întâmplărilor desfăşurându-se de la începutul până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în trei mari episoade epice:
*un_sfert din volumul l cuprinde fapte din viaţa familiei Moromele şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de îâ întoarcerea Moromelilor de la câmp până la fuga Polinei Bălosu cu JBirică^
*al doilea episod epic este ilustrat de unul din cele mai importante momente din viaţa salului: secerişul;
*ultimul episod prezintă conflictul dintre llie Moromete şi fiii săi, Nilă, Paraschiv şi Achim, care fugiseră la oraş cu caii şi cu oile, lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai.
Planurile de acţiune sunt paralele, destinele familiilor ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa cum se întâmplă în romanul “Ion” al lui Rebreanu. Există aici un pian al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni şi un plan al celorlalte destine şi familii din sal, care evoluează paralel.
Scene antologice ale romanului.
Romanul începe cu întoarcerea de la câmp a lui llie Moroiyiete, împreună cu cei trei Iii, autorul având şi el nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau gest, construind o scenă monumentală – aceea a cinei – cu o simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromoclilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi din alte căsătorii, este o “familie hibridă”, generatoare de conflicte în nteriorul ci. “prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale” (M.Ungheanu): llie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât soţia lui, Calrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi, Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fele, Tita şi llinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Moromeţii se află la cină, strânşi “în tindă”, în jurul unei mese mici, joase şi rotunde, “pe nişte scăunele cât palma”, aşezaţi “unul lângă altul, după fire şi neam”. Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea dinafară a tindei, “ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece”, în partea dinspre vatră, aproape de oalele eu mâncaree stătea “întotdeauna” Catrina. având lângă ea pe Niculae. pe llinca şi pe Tita, “copii făcuţi cu Moromete ‘. Autoritatea capului familiei este sugerată încă de acum, deoarece “Moromete stătea parcă deasupra tuturor”, veghindu-şi familia , stăpânind “cu privirea pe fiecare”. Atmosfera este tensionată, fiecare dintre membrii săi având nemulţumiri ce mocnesc să izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia, ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv. Nilâ şi Achim, apoi între llie Moromete şi fiul său, Niculae, care ar lî vrut să se ducă la şcoală, să înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut pentru că “altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem*. Calrina Moromele mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de “apă la plămâni”. Din această căsătorie mai avea ea o fată, pe care o lăsase s-o crească foştii socri, cu care însă Catrina “nu se avea bine . Catrina îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora mai marc a lui Moromele, Măria – zisă Guica -nemulţumită, la rândul ei, de această căsătorie. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromelilor şi de copii, ca să poală avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din.spatele casei. Pe Calrina o mai duşmănesc şi Tudor Bălosu, lot pentru lotul, de casă şi o rudă mai îndepărtată a lui Moromele. poreclit Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinci, dar şi a surorilor vitrege, Tila şi llinca, întrucât ele îşi făceau “ţoale” noi, erau “vesele şi vioaie” şi li se strângea zestre pentru măritiş înlr-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea
voie să umble.

AH eonii ici se naşte, între .llie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, un pogon de pământ pe care Moromete îl vânduse din lotul ei, în timpul foametei de după primul război. Moromete îi promisese în schimb că îi face acle pe casă, ca ea sănu rămână “pe drumuri”, la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, dar acum chiar glumea când ca aducea vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, deoarece acesta “nu face nimic, stă toată ziua”, iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap să plece la muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. 11 acuză pe Moromele că nu c în stare de nimic, pe când “alţii, ca alde Bălosu”, ştiu să câştige bani din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie, spre satisfacţia cinică a lui Moromete. Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata “foncierei” şi traiul zilnic al unei familii numeroase îl sufoca pe Moromete, care trebuie să se descurce cumva, iară-să vândă din pământ. Se hotărăşte să vândă Iui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta “străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a satului”, ca simbol al trăinicie) şi ai Stabilităţii satului.
Tăierea salcâmului este o altă scenă .memorabilă a romanului atât prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv, prin cuvintele expresive, dar şi prin simbolistica dramatică, acesta fiind primul semn al declinului familiei Moromete. dar şi a! salului tradiţional, rămas parcă fără apărare: “… acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile”. Salcâmul tăiat făcea parte din viaţa familiei Moromete, dar şi din existenţa salului, “toată lumea cunoştea acest salcâm”, simbolizând elementul păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii ţărăneşti.
Inima adevărată a salului era Poiana lui locan, locul unde se adună gospodarii, cei care suni “nici săraci, nici bogaţi”, între care Moromete, Cpcoşilă şi Dumitru al iui Nae,.citesc ziarul şi comentează politica ironic şi. cu.umor, după legi anume, numai de ei ştiute. In faţa fierăriei Iui locan “se-afla o poiană măre”, unde, în fiecare.duminică,, aveau loc “adunările cele mai zgomotoase”, dar “dacă de la ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite”. Moromete era. abonat la “Mişcarea”, locan la “Curentul”, iar Cocoşilă la “Dimineaţă”, dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau supăraţi “şi n-aveau chef să discute politică”. Poiana era plină de oameni, “toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători”, întâmpinându-1 “de departe cu exclamaţii” entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în fiecare duminică: “Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!” El citeşte apoi ziarul “cu glas schimbat şi necunoscut, (…) cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu opriri care scormoneau înţelesuri ncmărturisile (…) care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care asculau”, concluzionând fără drept de apel: “trei chestiuni se desprinde de fapt din această situaţie”.
Plata dărilor către stat constituie principalul motiv de îngrijorare pentru Moromete, deşi avea acum “vreo şase pogoane de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă”, însă nu avea suficienţi bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele împrumutului luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete văzu pe prispa casei doi oameni care-1 aşteptau. Unul dintre ci era Jupuiţii, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă “mânca numai miercurea şi vinerea”, agent de urmărire, care venise după “foncierea pământului”, taxă restantă în valoare de 2863 de lei. Moromete “joacă” scena “foncierii” cu o gamă inepuizabilă de tertipuri, încercând să scape şi de dala aceasta. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc un moment unic în literatură. Deşi era singur acasă, Moromete strigă la toţi ai casei (“Catrino, ia, fa, seccrile astea”, “Paraschive, (…) nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!”), pentru a părea un om ocupai, care are de rezolvai probleme mult mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i ignoră cu desăvârşire, apoi se întoarse brusc “pe călcâie şi strigă: – N-am!” Moromete îi aduce pe cei doi în stare să-i ia din casă “ţoalele”, să-i taie chitanţă pentru trei inii de lei, să se-mpingâ şi să se certe cu Calrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o mie de lei. urmând să-i mai plătească ceva “peste o săptămână, două”. După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui Bălosu: “l-am păcălit cu două sule de lei”, bucurându-se nespus că nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său, care-1 priveşte buimac: “Glumea Moromele? îşi bălea joc de el?”.
Scena secerişului prezintă aspecte din viaţa satului tradiţional, constiluindti-se într-o adevărată monografie a obiceiurilor şi ritualurilor •statornicite aici din (impuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile naturii. Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea grânelor, măsurând cu pasul “staţiile”, părţile de loc pe care va trebui să le ducă fiecare scccrălor la capăt, apoi “începe să taie spicele şi sa arunce manirnchiurilc în urmă”, iar tatăl leagă snopii şi-i aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, iar în anul acesta recolta este foarte bună, de aceea o veselie -nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina la udând u-1 pe Cel de Sus pentru “mana cerească”, cum îi spunea ea .grâului, “cu care îi milostivise Dumnezeu”.
Când alia că Paraschiv şi Milă fugiseră cu caii, Ivtaseră toţi banii şi ceic mai bune covoare, Moromclc fu convins că Achim nu va trimite nici un ban din oile duse la Bucureşti şi ia hotărâri decisive: îi vinde lui Bâlosu un tot de pământ şi locul drn spatele casei, reuşind astfel să-şi achite taxeleînceputul romanului “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe fiecare”. Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei, cuvintele deseori jignitoare (“ca să se mire proştii”), educaţia dură în spiritul muncii şi hărniciei (“mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă”) se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate scăpa familia de la destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta !a taclale, deşi singurul cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, cu care pierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei: “Eşti mort după şedere şi după tutun (…) lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi!”. La începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga podiştei, gândindu-se că “n-ar.fi rău dacă s-ar ivi cineva (…) oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum”. Auzindu-se strigat, se bucură: “iată că se ivise totuşi cineva”. Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai “nenorocirile mari” pot schimba firea puternică a lui Moromete. în finalul volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, “nu mai.-fu’vâzul -stând] ceasuri întregi pe’prispă sau la drum pe stănoaga. Nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind.” llie Moromete de aciim semăna cu “capul de humă arsă”, pe care i-1 modelase cândva din lut Din Vasilescu, nu mai participa la adunările din Poiana lui locan, care “lipsite însă de omul lor (…) aveau sa¬şi piardă şi ele curând orice interes.” Schimbările profunde produse asupra lui Moromete aveau sa se extindă în curând asupra întregului sat, “trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”.
Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care ilustrează moartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fala cea mică, Ilinca. Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup, Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă garduri, pe câmp, până când, într-o zi, fu adus cu roaba acasă. Pe patul de moarte, llie Moromete îşi concentrează întreaga filozofie de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi satisfacţie, doctorului: “Domnule, (…) eu totdeauna am dus o viaţă independentă”.
Personajul principal al romanului “Moromeţii” de Marin Preda, llie Moromete este “un contemplativ inteligent, temperat, un iubind (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face nimic durabil) şi mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire şi exprimare a opiniilor”. (Ion Rotarii)
Particularităţile stilistice se conturează din stilul narativ lent şi răbdător, cu accente pe amănunte descriptive, pe .detaliile sugestive .ale gesturilor şi mimicii personajelor: Ţăranii lui Marin Preda,au,independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, autorul nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii sunt personaje-reflector.Prozatorul utilizează întreaga gamă narativă şi psihologică, de la dialosz la monolog şi monolog interior, autointrospecţie, conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie şi ale prozei de analiză psihologică.
Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a personalului principal, llie Moromete reflectând asupra condiţiei ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie pe lotul lui de pământ, căulându-şi liniştea în singurătatea familiară a peisajului rural.
Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea verbelor actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi zguduie din temelii tradiţiile milenare
ale satului româcsc.
“Moromeţii” lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi conferă precizie, concizie şi claritate.
“Prin “Moromeţii”, Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că, dimpotrivă, e capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite”. (Al.Piru)

Comentariu literar Ion Liviu Rebreanu

Comentariu literar Ion Liviu Rebreanu

 

Opera literara Ion de L.Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv apartinanad prozei interbelice.De asemenea este roman social cu tematica rurala.Potrivit tipologiei lui Nicolae Manolescu (din lucrarea “arca lui noe”) este roman doric.

Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la pers a3a.Viziunea din trecut presupune un narrator obiectiv,detasat,care nu se implica in  faptele prezentate.Inlantuite temporal si causal faptele sunt credibile.Efectul asupra cititorului este de iluzie  a vietii(veridicitate si obiectivitate).

Tema romanului este prezentarea problematicii pamantului in conditiile satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea.Romanul prezinta lupta unui taran sarac pentru a obtine pamantul ,si consecintele actelor sale.

Caracterul monografic al romanului orienteaza investigatia narativa spre diverse aspect ale vietii rurale:obiceiuri legate de marile moment din viata omului(nasterea,nunta,inmormantarea),relatii sociale generate de diferentele economice(stratificarea sociala),sau cultural(universul taranilor.universul intelectualitatii rurale),relatii de familie.Tema centrala,posesiunea pamantului este dublata de tema iubirii.Conceptia autorului despre roman,inteles ca un corp geometric perfect “corp sferoid” se reflecta artistic in structura circular a romanului.Simetria inceputului cu finalul se realizeaza pin descrierea drumului care intra si iese din satul Pripas,loc al actiunii romanului.Personificat cu ajutorul verbelor(se desprinde,alearga,urca,inainteaza),drumul are semnificatia simbolica a destinului unor oameni.Asemenea ramie unui tablou ,el separa viata reala a cititorului de viata fictionala a personajelor din roman.

Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice in discursul narativ.Descrierea initiala are pe langa rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spatiale si temporal,functie simbolica de anticipare.Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare e realitatii prin absenta marcilor subiectivitatii.Dialogul sustine veridicitatea si concentrarea epica.

Romanul este alcatuit din doua parti opuse complementare ,coordonate ale evolutiei interioare a personajului principal:Glasul pamantului si Glasul iubirii.Titlurile celor 13 capitole(numar simbolic nefast),sunt semnificative,discursul narativ avand un Inceput si un Sfarsit:Inceputul,Zvarcolirea,Iubirea,Noapea,Rusinea,Nunta(prima parte);Vasile,Copilul,Sarutarea,Streangul,Blestemul,George,Sfarsitl(partea a2a).

Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurale.Trecerea de  la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternnta,iar succesiunea secventelor narrative este redata prin inlantuire.Viata personajelor se desfasoara dupa legile interne ale lumii lor  si evolueaza parallel.

Actiunea romanului incepe intr- o zi de duminic in care locuitorii satului Pripas se afla la hora in curtea Teodosiei,vaduva lui Maxim Oprea.In expozitiune sunt prezentate principalele personaje,timpul si spatiul,ceea ce confera veridiciate romanului realist.

Cele doua planuri narrative se intalnesc inca de la inceputul romanului in memorabilia scena a horei,pretext narativ pentru prezentarea personajelor,a atitudinilor lo ai a ierarhiilor sociale prestabilite.

Dupa descrierea drumului care intra in satul Pripas ,in expozitiune este infatisata o hora a soartei.Mica intelectualitate de la tara isi face aparitia la petrecerile poporului ,dar nu se implica pastrand o distant demna.Taranii instariti stau in grup compact,iar cei saraci le dau tarcoale asemenea lui Alexandru Glanetasu,”ca un caine la usa bucatariei”.

Ion o joaca pe uratica Ancuta  cu gandul la averea ei chiar daca inima lui este daruita Floricai.Intriga este marcata de aparitia intempestiva a lui Vasile Baciu ,bocotanul care-l numeste pe Ion  “hot,talhar,sarantoc si fleandura” declansand in taranul mandru si ambitios o sete de razbunare care se va finalize dramatic pt toate personajele.

Desfasurarea actiuniiprezinta pe mai multe planuri narrative evolutia personajelor si a relatiei dintre ele avand in centru nucleul format din ana,ion,vasile baciu,florica si George.Altercatia dintre ion si George bulbuc pornita in aparenta de la neplata lautarilor degenereaza intr-o bataie care camufleaza un conflict mult mai puternic:disputarea intaietatii la mana anei.

Toata energia lui ion se canalizeaza pe dobandirea pamantului mult visar.O seduce pe ana fortandu-l pe chiabur sa consimta la casatorie,dar complicatiile nu se opresc aici deoarece ion nu a intrat in posesia actelor pentru zestre.Calvarul anei batuta se alungata de sot si de tata se va sfarsi la un moment dat in grajd cu streangul de gat.Odata implinita pasiunea “initiala”,Ion concluzioneaza ca:”altceva trebuie sa fie temelia”  si aude din nou “glasul iubirii”

Deznodamantul rezolva dramatic toate conflictele:surprins noaptea la florica ,ion este ucis cu sapa de George intr-o scena simtrica celei de la hora cand tanarul bogat fusese infrant.Criminalul este arestat,iar florica urmeaza sa isi duc viata in singuratate.

In concluzie “Ion” de L.Rebreanu  este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca trasaturi:specificul relatiei narator-personaj,obiectivitatea naratorului omniscient care intretine “iluzia realitatii”(viziune realista),utilizarea naratiunii la pers a3a si atitudinea detasata in descriere si verosimilul intamplarilor.

Harap Alb comentariu literar

Harap Alb comentariu literar

 

Basmul “Povestea lui Harap-Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie literară este un basm cult, deoarece are un autor, Ion Creangă. A apărut în revista “Convorbiri literare”, la 1 august 1877, apoi în acelaşi an în ziarul “Timpul”.
Împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie narativă, Creangă îmbină supranaturalul popular cu evocarea realistă a satului moldovenesc de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii.
Semnificaţia titlului “Harap-Alb” reiese din scena în care spânul îl păcăleşte pe fiul craiului să intre în fântână: “Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”. Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului: “D-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele, şi altul nu.” Numele lui are sensul de “rob alb”, deoarece “harap” înseamnă “negru, rob”. Devenit sluga spânului, îşi asumă şi numele de Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş. El devine robul-ţigan, deşi era alb, nedumerind astfel chiar pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia, care simt pentru el o simpatie spontană. Cu toate acestea, flăcăul nu-şi încalcă jurământul făcut spânului, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii căpătate în copilărie, de a fi integru şi demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul tatălui.
Construcţia şi momentele subiectului
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, iar ca modalitate narativă, incipitul este reprezentat de formula iniţială tipică oricărui basm: “Amu cică era odată într-o ţară”. “Povestea lui Harap-Alb” este însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Ion Creangă, perspectiva narativă fiind aceea de narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu realul, armonizând eroii fabuloşi cu personajele ţărăneşti din Humuleştiul natal al autorului. Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.
Expoziţiunea relatează faptele ce se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii, în timp mitic. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit: “Amu cică era odată într-o ţară” un crai care avea trei feciori şi un singur “frate mai mare, care era împărat într-o ţară mai îndepărtată”, pe nume Verde împărat. Cei doi fraţi nu se văzuseră de multă vreme, iar verii nu se cunoscuseră între ei, pentru că împărăţia fratelui mai mare era “tocmai la o margine a pământului”, iar fratele mai mic trăia la altă margine “. In acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează – într-o înlănţuire cronologică – întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele basmului.
Verde împărat îi cere fratelui său, craiul, să-i trimită “grabnic pe cel mai vrednic” şi viteaz dintre fiii săi, ca să-i urmeze la tron, întrucât el avea numai fete. Ca să-i pună la încercare, pentru a vedea care dintre feciori “se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată ca aceea”, craiul se îmbracă într-o piele de urs şi se ascunde sub un pod. Cei doi fii mai mari se sperie de urs şi se întorc ruşinaţi la curtea craiului, care este dezamăgit de neputinţa lor şi rosteşte moralizator: “nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine”, ceea ce evidenţiază elementele reale ale basmuiui.
Mezinul, impresionat de amărăciunea tatălui, se duce în grădină “să plângă în inima sa”. Deodată, “o babă gârbovă de bătrâneţe” îi cere de pomană, apoi îl sfătuieşte să ceară tatălui său “calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, deşi hainele sunt “vechi şi ponosite”, iar “armele ruginite” şi să pună o tavă cu jăratic în mijlocul hergheliei ca să aleagă acel cal care va veni “la jăratic să mănânce”. Urmând întocmai sfaturile babei, (călăuzirea flăcăului către preţuirea şi respectarea tradiţiilor strămoşeşti), voinicul pleacă la drum, luând carte din partea tatălui şi, prin dreptul podului, “numai iaca îi iesă şi lui ursul înainte”. Trece cu bine de această primă probă, primeşte binecuvântarea părintelui său şi pielea de urs în dar, apoi sfatul ca în călătoria lui să se ferească “de omul roş, iară mai ales de cel spân”, să nu cumva să aibă de-a face cu ei. Ca trăsături ale basmului, sunt prezente aici formule iniţiale tipice şi cifra magică trei, care face posibilă depăşirea primei probe de către eroul principal.
Intriga. Fiul craiului şi calul pleacă la drum, basmul continuând cu formule mediane tipice, “şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă” până când întâlnesc în codru “un om spân” care se oferă drept “slugă la drum”. Voinicul îl refuză de două ori, dar a treia oară spânul îi iese în cale “îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos” tocmai când fiul craiului se rătăcise prin codrii întunecoşi. Deprins să urmeze sfatul părintelui său, acela de a nu se însoţi cu omul spân, dar pentru că îi mai ieşiseră în cale încă doi, el se gândeşte că “aiasta-i ţara spânilor” şi-1 angajează drept călăuză. În această secvenţă narativă este inclusă o pauză descriptivă, care întrerupe povestirea şi descrie codrii deşi şi întunecoşi, ce conturează un peisaj de basm
Ajunşi la o fântână care “nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”, spânul intră în puţ, umple plosca, apoi îl sfătuieşte pe fiul craiului să coboare şi el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân, dar acesta trânteşte capacul peste gura fântânii şi-1 ameninţă că dacă nu-i povesteşte totul despre el, “cine eşti, de unde vii, şi încotro te duci”, acolo îi vor putrezi oasele. Sub ameninţarea morţii, feciorul de crai jură “pe ascuţişul paloşului” că va fi sluga supusă a spânului, care se va da drept nepotul împăratului şi că va păstra taina “până când va muri şi iar va învia”, anticipând astfel finalul basmului. Spânul îi dă numele de Harap-Alb, care-1 va sluji cu credinţă, respectându-şi jurământul făcut.
Desfăşurarea acţiunii începe odată cu sosirea la palatul împăratului Verde, unde Spânul se dă drept nepotul său şi, înfumurat peste măsură, îl trimite pe Harap-Alb să stea la grajduri, să aibă grijă de calul lui, că altfel va fi “vai de pielea ta”, dându-i şi o palmă – “ca să ţii minte ce ţi-am spus”-, că altfel “prinde mămăliga coajă”. De remarcat este aici elipsa narativă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei călătoriei făcute de erou ca slugă a spânului până la împărăţia unchiului său, naratorul sugerând numai că aceasta s-a efectuat.
Basmul este structurat în mai multe episoade înlănţuite, care se constituie în tot atâtea probe la care este supus protagonistul. într-o zi, având la masă “nişte salăţi foarte minunate”, care se căpătau cu multă greutate, spânul hotărăşte să-şi trimită sluga să-i aducă acele bunătăţi din grădina ursului. Calul fabulos îl duce în zbor pe Harap-Alb la Sfânta Duminică, iar aceasta îl ajută să-şi îndeplinească misiunea şi să treacă proba. Următorul episod are loc după alte câteva zile, când împăratul îi arată spânului nişte pietre preţioase foarte frumoase, iar acesta îşi trimite sluga să-i aducă “pielea cerbului cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”. Din nou Sfânta Duminică îl ajută pe Harap-Alb să ia pielea şi capul cerbului pe care se aflau nestematele şi să le ducă spânului, eroul trecând cu bine şi această probă fabuloasă.
După un timp, împăratul dă un ospăţ foarte mare în cinstea nepotului său, la care a invitat împăraţi, crai, voievozi “şi alte feţe cinstite”, în timpul petrecerii, incitat de poveştile bizare despre fata Împăratului Roş, spânul îi porunceşte lui Harap-Alb să i-o aducă degrabă pe această tânără, că altfel “te-ai dus de pe faţa pământului”.
Harap-Alb, gândindu-se la sfatul pe care i-1 dăduse tatăl său, acela de a se feri de omul spân şi de omul roş, este înspăimântat, plângându-se calului: “parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta”, apoi pornesc împreună către Roşu împărat. Episodul călătoriei este alcătuit din mai multe secvenţe narative. Pe un pod, Harap-Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi trece prin apă ca să nu curme “viaţa atâtor gâzuliţe nevinovate”. Regina furnicilor îi dă voinicului o aripioară, ca atunci când va crede că are nevoie de ea să dea foc aripii. După un timp, călătorii văd un roi de albine care se învârteau bezmetice, neavând pe ce să se aşeze. Atunci, Harap-Alb îşi scoate pălăria, o aşază pe pământ cu gura în sus, iar albinele se îngrămădesc acolo. Voinicul ciopleşte un buştean şi le face un adăpost, după care crăiasa albinelor îi dă o aripă, ca, în caz de nevoie, Harap-Alb să-i dea foc şi ea va veni în ajutor.
Acţiunea continuă cu formule mediane -“Mai merge el cât merge”- şi Harap-Alb întâlneşte, pe rând, cinci personaje fabuloase, descrise detaliat de narator: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Călătoria alături de cei cinci oameni ciudaţi este plină de peripeţii, că “pe unde treceau, pârjol făceau”. Harap-Alb le este tovarăş “şi la pagubă şi la câştig” şi se poartă prietenos cu fiecare, întrucât simţea că va avea nevoie de ei la curtea împăratului Roş, despre care aflase că “era un om pâclişit (negru la suflet) şi răutăcios la culme”. De aceea, flăcăul consideră că “la unul fără suflet”, cum era împăratul, era nevoie de “unul fără de lege”, sperând că, “din cinci nespălaţi” câţi erau, i-o veni “vreunul de hac”, conform proverbului: “Lumea asta e pe dos,/ Toate merg cu capu-n jos/ Puţini suie, mulţi coboară,/ Unul macină la moară.”
Într-un târziu, ajung cu toţii la împărăţie – episodul de la curtea Împăratului Roşu fiind introdus de formula mediană “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este” – unde Împăratul Roş îi supune la probe fabuloase şi foarte periculoase, care se constituie în secvenţe narative. Mai întâi îi cazează într-o casă de aramă, căreia i se dă foc pe dedesubt, dar Gerilă suflă de trei ori, “cu buzişoarele sale cele iscusite” şi casa rămâne “nici fierbinte, nici rece”, tocmai bună de dormit într-însă. Următoarea probă este un ospăţ cu foarte multe bucate şi băutură, pe care Flămânzilă şi Setilă le fac să dispară într-o clipă, apoi încep să strige în gura mare, unul că “moare de foame” şi celălalt “că crapă de sete”, spre disperarea împăratului, care nu-şi putea crede ochilor.
Cerând încă o dată fata, Harap-Alb este supus unei alte probe. El primeşte zece baniţe de “sămânţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel” şi porunca de a alege până dimineaţă macul de nisip Atunci Harap-Alb îşi aminteşte de crăiasa furnicilor, dă foc aripioarei şi într-o clipă o droaie de furnici, “câtă frunză şi iarbă” au ales “năsipul de o parte şi macul de artă parte”, fiind şi aceasta o secvenţă fabuloasă specifică basmelor.
Împăratul refuză din nou să le dea fata şi-i supune altei probe, anume să o păzească toată noaptea pe fată, iar “dacă mâine dimineaţă s-ar afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau”, altfel “v-aţi dus pe copcă”. Cei şase prieteni s-au aşezat de pază de la uşa fetei până la poarta împărăţiei, dar fata împăratului, având puteri supranaturale, se preface într-o păsărică şi “zboară nevăzută prin cinci străji”. Ochilă şi Păsărilă se ţin după ea şi abia izbutesc s-o prindă şi s-o ducă înapoi în odaia ei.
Plin de ciudă, împăratul le spune că el mai are o fată luată de suflet, dar care seamănă perfect cu fiica sa.Dacă Harap-Alb va depăşi această probă şi le va deosebi, “ferice de tine va fi”, dar dacă nu va reuşi vor pleca imediat de la curtea împărătească, deoarece “nu vă mai pot suferi”. Harap-Alb dă foc aripioarei de albină, care -l ajută să o identifice pe fata împăratului. Trecând şi această probă cu bine, Harap-Alb cere fata, iar împăratul, “ovilit (ofilit) şi sarbăd (palid) de supărare şi ruşine”, îi urează să fie vrednic s-o stăpânească, pentru că i-o dă din toată inima.
Fata vrea şi ea să-l supună la o probă. Trimite calul lui Harap-Alb împreună cu turturica ei să aducă “trei smicele (nuiele, crenguţe) de măr dulce şi apă vie şi apă moartă” dintr-un loc numai de ea ştiut, acolo “unde se bat munţii în capete”. Calul se întoarce primul şi fata împăratului Roş porneşte cu ei la drum spre palatul împăratului Verde, “Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este”. Lui Harap-Alb i se tulbură minţile privind fata care era tânără, frumoasă “şi plină de vină-ncoace” şi nu ar vrea s-o ducă spânului, “fiind nebun de dragostea ei”.
Punctul culminant. între timp, turturica ajunsese cu vestea la împăratul Verde şi acesta se apucase să facă pregătiri pentru primirea fetei împăratului Roş. Văzând cât este de frumoasă fata, spânul se repede să o ia în braţe, dar ea îl îmbrânceşte şi-i spune că a venit acolo pentru Harap-Alb, căci “el este adevăratul nepot al împăratului Verde”. Turbat de furie că a fost dat în vileag, spânul se repede la Harap-Alb “şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş”, strigând că aşa trebuie să păţească cel ce-şi încalcă jurământul. Atunci calul lui Harap-Alb se repede la spân, îl înşfacă de cap, “zboară cu dânsul în înaltul ceriului” de unde îi dă drumul şi acesta se face “praf şi pulbere”. Fata împăratului Roş, ca personaj fabulos, are puteri supranaturale şi-l poate reînvia, prin leacuri miraculoase, pe Harap-Alb. Ea pune capul lui Harap-Alb la loc şi prin ritualuri străvechi cu “cele trei smicele de măr dulce” şi cu apa moartă îi lipeşte capul de corp. Harap-Alb se trezeşte ca dintr-un somn adânc, fata îl
sărută cu drag, apoi îngenunchează amândoi în faţa Împăratului Verde ca să primească binecuvântarea, jurându-şi credinţă unul altuia.
Deznodământul basmului constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, victoria adevărului, aşa că nunta începe “ş-apoi dă, Doamne, bine!”. S-a strâns lumea să privească, ba chiar “soarele şi luna din ceriu râdea”. Au fost poftiţi la nunta împărătească, pe lângă crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor şi crăiasa zânelor, crai şi împăraţi, oameni importanţi “Ş-un păcat de povestariu (povestitor)/ Fără bani în buzunariu”. S-au bucurat şi au petrecut cu toţii: “Veselie mare între toţi era,/ Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!”. Finalul este fericit şi deschis, deoarece veselia a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă”.
Compoziţional, basmul conţine formule specifice finale, prezente şi în creaţia lui Creangă. Ca la orice nuntă împărătească din basme, veselia a ţinut ani întregi, “şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă”.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.