Archive for the ‘clasicism’ Category

Constructia subiectului intr-o comedie studiata O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

Constructia subiectului intr-o comedie studiata O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic, aparută, ca şi tragedia, în Grecia Antică, din serbările închinate zeului Dionysos. Comedia înfăţişează personaje, caractere şi moravuri într-un mod care să stârnească rasul, având deznodământ vesel şi sens moralizator.
Personajele literare ale unei opere comice sunt fiinţe mediocre întruchipând defecte morale ce stârnesc râsul. Fiind un antierou, personajul comic este tipic, expresie a contrastului aparenţă-esenţă.
Intriga este derizorie, conflictul se rezolvă prin împăcarea tuturor personajelor.
În comedie se îmbină mai multe tipuri de comic, cum ar fi: comicul de situaţie, comicul de moravuri, comicul de caracter şi cel de limbaj.
În funcţie de temă, „O scrisoare pierdută” poate fi interpretată drept: 1) comedie de moravuri, despre defecte omeneşti ca parvenitismul, imoralitatea, prostia, în cazul în care tema este morală; 2) comedie de caractere, despre comportamentul oamenilor în situaţii deosebite, dacă tema este psihologică; 3) comedie despre felul în care se dobândeşte şi se exercită puterea politică, dacă tema este politică; 4) comedie despre pasiunile erotice, în cazul unei teme sentimentale, ce are în vedere amorul dintre Zoe şi Tipatescu.
Titlul, pretext dramatic al comediei, vizează lupta pentru putere politică, ce se realizează prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului o scrisoare pierdută.
În primul rând, construcţia complexă are la bază tehnica bulgărelui de zăpadă, adică acumularea de situaţii conflictuale. Prin aceasta se are în vedere menţinerea la un nivel ridicat a tensiunii dramatice. Aceasta înseamnă pe de o parte complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale, iar pe de altă parte stimularea curiozităţii spectatorului. Pentru întărirea tensiunii dramatice, Caragiale foloseşte diverse procedee compoziţionale. E vorba despre modificarea raporturilor dintre personaje: la început gruparea Caţavencu pare triumfătoare, iar gruparea Trahanache învinsă, la sfârşit învinge gruparea Trahanache şi pierde Caţavencu. Un alt procedeu este cel al evenimentului surpriză. Este vorba despre candidatul numit de la centru Agamiţă Dandanache.
Al doilea argument vizează evoluţia situaţiilor conflictuale, natura conflictului şi modul în care este prezentat. Avem de-a face cu conflicte directe, ca acela dintre Tipătescu şi Caţavencu, din actul al doilea; indirecte, precum cel dintre Trahanache şi Tipătescu din actul I; explicite, asemenea celui dintre Zoe şi Tipătescu din actul al doilea, sau implicite: Trahanache versus Tipătescu.
Al treilea argument se referă la intrigă. În orice comedie, intriga are un rol deosebit de important, ea determină desfăşurarea acţiunii şi efectul de ansamblu pe care piesa îl produce asupra spectatorului. În comedie, intriga e derizorie şi în această piesă e reprezentată de pierderea scrisorii, dobândirea ei de către Caţavencu şi folosirea scrisorii ca instrument de şantaj politic. Semnificaţia acestei intrigi vizează ridicolul şi produce o agitaţie nejustificată.
Al patrulea argument nu se regăseşte în citatul lui Adrian Marino şi dovedeşte originalitatea dramaturgului. În construcţia subiectului piesei, o poziţie aparte au două personaje secundare: Cetăţeanul turmentat şi Agamiţă Dandanache. Amândoi au intervenţii decisive, deşi involuntare în derularea intrigii. Cetăţeanul turmentat face ca scrisoarea de amor să-i parvină lui Caţavencu şi tot el o regăseşte din întâmplare înspre finalul piesei şi o readuce destinatarului. În acest caz este un instrument al hazardului. În plus, i se adaugă o importanţă deosebită în economia piesei, intră în numeroase rânduri în scenă, de fiecare dată ca prezenţă nedorită şi cu aceeaşi replică, având valoare de laitmotiv: „Eu cu cine votez?”
În compoziţia şi în semnificaţia piesei, Cetăţeanul turmentat are funcţii multiple. Mai întâi creează suspans: găseşte scrisoarea, o pierde şi o găseşte din nou. Personajul este în evident contrast situaţional cu celelalte personaje: toţi sunt agitaţi, preocupaţi de alegeri şi prinşi în jocul politic, numai el are o singură grijă (de a şti cu cine votează). Personajul creează efect comic prin starea de turmentare şi prin limbaj. Este un personaj caricatural, mai apropiat de personajele dintr-o farsa. Eroul are şi o semnificaţie simbolică. El întruchipează masa amorfa a alegătorilor, incapabili de opţiune şi de asumarea unei responsabilităţi. Vrea să ştie cu cine votează pentru a se pune bine cu mai-marii zilei şi pentru a obţine astfel un profit. Nu duce scrisoarea din onestitate, ci din automatism, deoarece fusese factor poştal.
Agamiţă Dandanache este folosit în piesă ca un element surpriză. Personajul întareşte prin generalizare şi prin îngroşare a trăsăturilor, semnificaţia piesei: candidatul trimis de la centru nu e cu nimic mai bun decât pretendenţii locali la funcţia de deputat. Dimpotrivă, obţine postul prin şantaj, pe care îl consideră o formă de diplomaţie. La aceasta se adaugă convingerea că totul în politică este să nu îţi ţii cuvântul. Păstrează scrisoarea compromiţătoare pentru ca şi altă data să poată şantaja. Caragiale spune despre el ca este „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu.”
În concluzie, afirmaţia lui Adrian Marino îşi găseşte ilustrarea în construcţia subiectului şi în substanţa piesei lui Caragiale. Mai mult chiar, se pot adăuga consideraţiile lui Ştefan Cazimir despre I. L. Caragiale: „ceea ce s-a spus despre Caragiale poate fi supus revizuirilor, ceea ce a spus Caragiale despre noi este turnat ca bronzul eternităţii.”

Comicul de caracter si de moravuri intr-o comedie studiata: O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

Comicul de caracter si de moravuri intr-o comedie studiata: O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Piesa de teatru este transformată în spectacol pe scenă, cu ajutorul actorilor, regizorului, scenaristului, tehnicienilor; exprimă astfel relaţiile dintre literatură şi alte arte (desen, muzică, design).
În „O scrisoare pierdută”, tema este corupţia societăţii burgheze de la sfârşitul secolului al XIX-lea (politicianismul, demagogia, farsa electorală, viciile şi relaţiile vicioase dintre oameni, dar şi în familie).
Acţiunea se desfăşoară secvenţial, gradat-cronologic, pe momentele subiectului, de la expoziţiune până în punctul culminant; sunt secvenţe tensionate şi acţiunile par să fie între dramatic şi comic; deznodământul devine comic, toate părţile angrenate în conflicte politice şi morale se împacă; finalul are şi o nuanţă tragică, pentru că nimic nu s-a rezolvat în bine, corupţia are acelaşi nivel ca la început, alegerile au fost o farsă pentru că „alesul” a fost impus de la centru, onoarea cuplului Ştefan Tipătescu – Zoe a fost salvată, iar viaţa oraşului de provincie va curge în acelaşi fel.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă şi numeşte principalul motiv al comediei: o scrisoare de amor a lui Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, către amanta sa, Zoe Trahanache, soţia şefului partidului conservator de la putere. Pierdută, găsită, iar pierdută (furată de Nae Caţavencu de la Cetăţeanul turmentat), pierdută şi de Nae la întrunirea electorală şi iar găsită de Cetăţeanul turmentat şi dată în final Zoei („andrisantul necunoscut”), scrisoarea devine un adevărat personaj al piesei. A doua scrisoare prezentă în text este tot o armă de şantaj : senatorul Agamemnon Dandanache găseşte în buzunarul paltonului unui amic, „persoană importantă’’, o scrisoare de amor către o doamnă din înalta societate din capitală; Dandanache îi cere amicului să-i găsească un colegiu pentru alegerile de deputat. Aşa ajunge senator pentru oraşul capitală de judeţ de munte. Această scrisoare rămâne pierdută pentru totdeauna. De aici, ambiguitatea titlului comediei. Mai sunt în text şi alte „scrisori”: o scrisoare de bancă falsificată de Nae Caţavencu ; scrisoarea pe care Farfuridi şi Brânzovenescu vor să o trimită în capitală, să se plângă la partid de corupţia din oraşul lor, vor să o semneze amândoi şi „să o dea anonimă’’.
Comedia este o operă dramatică în care autorul-dramaturg îşi exprimă concepţia despre lume, viaţă, moravuri, oameni şi relaţiile dintre ei, direct în didascalii şi indirect prin modalităţile de realizare a comicului, subiect, acţiune, personaje, stil.
„O scrisoare pierdută” este o comedie spumoasă, Caragiale exploatând aproape toate resursele comicului. Comicul este principala modalitate estetică şi în dialog devine comic de nume/ moravuri/ caracter/ limbaj/ situaţii/ intenţie.
Cu ajutorul comicului de moravuri, autorul dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor politicieni corupţi şi lipsiţi de simţ civic: spaţiul politic apare ca un circ al intereselor personale, iar spaţiul privat este dominat de imoralitate. Caragiale a rămas în literatura română ca moralistul clasic, observatorul lucid şi ironic al viciilor, al imposturii, al ridicolului şi al prostiei. Viziunea lui despre societate (familie, politică, prietenie, iubire, partide politie, relaţii interumane, interese, sentimente) este critică, satirică, ironică, uneori tragi-comică, moralizatoare, dar mereu realistă şi veridică (situaţii, personaje, atitudini din piesele lui I. L. Caragiale se întâlnesc şi astăzi).
Personajele sunt caracterizate direct de dramaturg în didascalii şi în lista de personaje, de alte personaje şi prin autocaracterizare; indirect personajele sunt caracterizate prin gesturi, emoţii, atitudini, acţiuni şi fapte mereu comice; relaţiile dintre personaje sunt vicioase, bazate pe interese.
Lumea comediei este una a compromisului moral. Râsul, spunea Caragiale, este singurul personaj pozitiv al operei sale. Autorul aduce în scenă tipuri umane, ridiculizate prin comportament şi atitudini – comicul de caractere. Caţavencu este tipul demagogului, care îşi schimbă principiile politice în funcţie de situaţie. Farfuridi face şi el parte din aceeaşi categorie a demagogilor, dar ilustrează şi tipul prostului fudul din teatrul clasic; discursul lui este o mostră de umor absurd. Mai abil decât cei doi la un loc este Dandanache, „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”: prostul ticălos. Deşi senil, el reuşeşte să-şi atingă scopul politic prin viclenie şi lipsa onoarei. Tipătescu este tipul donjuanului, impulsiv şi orgolios, conştient de puterea pe care i-o dă funcţia şi mulţumit cu tihna burgheză pe care i-o asigură relaţia cu Zoe. Aceasta, deşi cea mai distinsă dintre femeile din teatrul lui Caragiale, reprezintă tipul cochetei imorale. Voluntară, interesată de păstrarea aparenţelor, este capabilă de orice compromis pentru a-şi salva reputaţia. Zaharia Trahanache ilustrează tipul încornoratului. Este ridicol pentru că se consideră „un stâlp al puterii”, în timp ce de fapt Zoe este cea care hotărăşte ce candidat trebuie susţinut în alegeri. Ca politician însă, este abil în tactica jocului de culise. Ghiţă Pristanda, tipul omului slugarnic, profită de avantajele poziţiei sale. Deşi este omul lui Tipătescu, îl tratează cu umilinţă interesată şi pe Caţavencu, simţind că adversarul de astăzi poate fi stăpânul de mâine. Cetăţeanul turmentat reprezintă tipul omului simplu, derutat de mascarada politică. Dilema sa – alegerea candidatului căruia să-i dea votul – traversează întreaga piesă, stârnind râsete şi voie bună.
Numele personajelor sunt alese de dramaturg, ca şi vârsta, ocupaţiile şi caracterele lor. Asfel, numele Caţavencu vine de la cuvântul „caţă’’ şi îl caracterizează ca fiind demagog; Agamiţă este diminutivul amuzant de la numele gloriosului erou grec Agamemnon, iar numele Dandanache vine de la „dandana” şi îl caracterizează ca fiind pueril, împrăştiat şi generator de încurcături; Ghiţă este caracterizat prin tehnica onomasticii ca fiind slugarnic şi umil în faţa şefilor etc.
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea personajelor în mod indirect. Astfel, Trahanache îşi trădează originea grecească greşind neologismele ,,soţietate” şi ,,prinţip”. El mai pronunţă greşit şi neologismele din sfera limbajului politic, „dipotat’’, „docoment’’, „endependent”, „cestiuni arzătoare la ordinea zilei’’. Personajul se exprimă şi confuz, cu abateri de la normele limbii literare, ceea ce reflectă incultura acestuia. Limbajul politicienilor demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul de deputat, trădează în cazul lui Caţavencu, incultura, care contrastează comic cu pretenţia de erudiţie). În cazul lui Farfuridi, prostia este evidenţiată tocmai de pretinsa inteligenţă pe care crede că o probează prin răspunsurile proaste. Aceştia se întrec în discursuri patriotarde, în care nonsensul şi paradoxul demonstrează incultura şi snobismul.
Stilul lui I. L. Caragiale este inconfundabil nu doar prin structura sa şi prin compoziţia comediilor sale, ci şi prin limbaj. Lexicul abundă în regionalisme munteneşti, alături de arhaisme şi neologisme prost rostite sau înţelese; personajele se exprimă agramat, indirect, cu tautologii şi cacofonii, subliniind nivelul de cultură. Sunt şi câteva fraze memorabile: ,,Ce lume, dom’le, ce lume’’ – Ştefan Tipătescu ; ,,Bampir ? Ce-i aia bampir, dom’ prefect ?’’ – Ghiţă Pristanda; ,,Curat constituţional’’ – Ghiţă Pristanda.
Acţiunea se desfăşoară între două replici : ,,Eu, bampir ?’’ şi „Curat constituţional’’. Comedia are patru acte şi numeroase scene şi tablouri; după titlu, dramaturgul a scris lista de personaje; principalul mod de expunere este dialogul şi se realizează prin replici; descrierea se realiează prin dialog sau prin didascalii (costume, situaţii, atitudini, balul), iar naraţiunea apare doar în didascalii.
Problemele sociale, politice, familiale, sentimentale, obiceiurile din urbea X sau din capitală sunt descrise cu nuanţe tragi-comice, între lumini şi umbre, pentru că I. L. Caragiale îşi iubeşte personajele, dar le critică pentru că vrea să le îndrepte.

Tema si viziunea despre lume Miezul iernii

Publicate în 1868-1869, în revista Convorbiri literare, Pastelurile lui Alecsandri reprezintă o operă de maturitate. Prin acest ciclu de poezii ale senzorialităţii şi ale relaţiei nemijlocite cu natura, Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.
Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului paşoptist. Opera sa se află la întretăierea romantismului cu clasicismul, ca expresie a încercării de recuperare, într-un timp relativ scurt, a diferenţelor dintre literatura română şi cea occidentală.
Deşi sunt publicate mai târziu, Pastelurile reflectă o trăsătură a literaturii paşoptiste, coexistenţa curentelor literare (clasicism, romantism), şi o temă specifică acestei perioade, tema naturii. în general, poeziile aparţin clasicismului, prin viziunea asupra naturii, prin impersonalitate şi optimism cosmic, prin expresie şi echilibru compoziţional. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile şi dinamismul lui. însă ciclul se deschide cu o poezie meditativă, de atmosferă, Serile la Mirceşti, în care atitudinea eului liric se apropie de aceea eminesciană din poezia Singurătate.

Mezul iernei este un pastel reprezentativ, datorită viziunii poetice clasiciste, a compoziţiei (alternanţa static- dinamic) şi prin faptul că înfăţişează frumuseţea iernii, anotimp evocat în mai multe creaţii ale ciclului: Iarna, Gerul, Viscolul, Bradul.
Tema poeziei este natura încremenită sub încleştarea gerului, care compune tabloul „fantastic” al nopţii de iarnă. Atitudinea poetică este admiraţia faţă de măreţia cosmică, de liniştea absolută.
Impersonalitatea vocii lirice este motivată de faptul că accentul se pune pe spectacolul naturii contemplate, magnifică panoramă înregistrată obiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ale eului liric sunt minime: un verb la persona I singular, „văd, o,interjecţie, „o!”, punctele de suspensie şi propoziţii exclamative sau interogative. Ipostaza poetică este aceea a unui spectator îndrăgostit de natură.
Titlul sugerează încremenirea naturii şi atot­puternicia iernii.
Compoziţional, poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate în două secvenţe poetice, în funcţie de alternanţa static-dinamic, specifică pastelurilor lui Alecsandri. Primele trei strofe surprind predominant planul obiectiv, static, al naturii neclintite. Ultima strofă, predominant su­biectivă (prin frecvenţa mărcilor eului liric), constituie a doua secvenţă poetică, dinamică prin prezenţa imaginii de mişcare a unui element însufleţit din natură, lupul.

Descrierea zonei de câmpie, întinderea copleşită de zăpadă, sugestia infinitului prin orizontalitate, predominarea cromatică a albului, evitarea extremelor sălbăticiei excesive (muntele sau marea) constituie o imagine-emblemă a echilibrului clasic şi a veşniciei naturii.
Prima strofa din secvenţa statică este tabloul nopţii de iarnă cu natura mineralizată de gerul atot­puternic. Alternează imagini vizuale şi auditive ale păduriţ şi câmpiei. Propoziţiile exclamative dau plasti­citate tabloului: „în păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit?. Verbele „trăsnesc”, „scârţâie” au valoare onomatopeică sugerând încremenirea naturii. Epitetul dublu „ger amar, cumplit are efect personificator. Epitetele „zăpada cristalină”, „câmpii strălucitoare” şi metafora „lan de diamanturf realizează, imaginea feerică a nopţii de iarnă în planul terestru.
Această imagine este dezvoltată în strofele a doua şi a treia, în tabloul grandios al naturii proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii-templu este de o frumuseţe solemnă şi se realizează prin imagini artistice ale elementelor templului: coloane, făclii, altare, orgă. Procesul de abstractizare se produce la nivelul figurilor de stil prin trecerea de la comparaţie, „Fumuri albe se ridică în văzduhul scănteios/ Ca înaltele coloane unui templu maiestos”, la epitet „O! tablou măreţ, fantastic!…”, până la metaforă „nemărginitul templu”. Feeria nopţii de iarnă, grandiosul, sublimul, fantasticul, se realizează cu ajutorul epitetelor şi al personificărilor: „luna îşi aprinde farul tainic de lumină”, „crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare”. Tabloul nocturn, misterul nopţii, motivul lunii şi utilizarea hiperbolei sunt elemente romantice.
Ultimul catren constituie a doua secvenţa poetică, tabloul dinamic, realizat în antiteză (procedeu romantic de compoziţie) cu încremenirea din secvenţa statică, continuată şi aici, în primele două versuri: „ Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas”. Propoziţia interogativă introdusă prin conjuncţie adversativă „Dar ce văd?” impune perspectiva subiectivă şi aduce elementul dinamic, imaginea lupului şi a prăzii sale, chiar dacă şi aceasta poartă sugestia morţii.
Nivelul fonetic şi prozodic
– pauzele marcate de punctele de suspensie;
– muzicalitatea conferită de frecvenţa unor vocale (e în prima strofă, i şi u în strofele a doua şi a treia).
Particularităţi prozodice clasice:
– patru catrene;
– măsura versurilor: 15-16 silabe;
– ritm trohaic;
– rimă împerecheată.
Nivelul morfosintactic
– verbele la timpul prezent sugerează veşnicia naturii;
– expresivitatea adjectivului cu rol de epitet; adjective fără grad de comparaţie;
– conjuncţia adversativă dar, în strofa a JV-a – marchează alternarea static-dinamic, obiectiv- subiectiv;
– topica afectivă (inversiuni).
Nivelul lexico-semantic
– câmpul semantic al iernii: „ger”, „zăpada”, ,fiimuri albe”;
– câmpul semantic al nopţii: „luna”, „stele”, „făclii;
câmpul semantic al templului: „coloane”, „Jaclif, „altare”, „orgă”.

    Nivelul stilistic
– puternicul imagism realizat prin cultivarea epitetului, adesea în inversiune, a metaforei, a comparaţiei, a personificării şi a hiperbolei.
Mezul iernei de Vasile Alecsandri este un pastel reprezentativ prin echilibru compoziţional şi claritate, tablou fantastic şi grandios al nopţii de iarnă.
Vasile Alecsandri a fost cel mai mare poet al epocii preeminesciene, insusi criticul Titu Maiorescu numindu-l cap al poeziei noastre literare in generatia trecuta.
Ciclul sau de Pasteluri reflecta succesiunea anotimpurilor, intr-un peisaj romanesc de coline si campii, animat de prezenta oamenilor.

In prima strofa, joasa temperatura usuca padurea in sunetul de orga al vantului, prefacand totul in diamante (G.Calinescu).
Intr-o noapte cu ger napraznic, stejarii se aud traznind, stelele par a fi inghetate, cerul insusi devenind de otel, ca si cand intreaga natura, pana in inaltul cerului, s-ar fi pietrificat, ar fi coborat in regnul mineral.
In lumina zilei zapada a capatat straluciri si duritati de pietre pretioase, oferind privirii un tablou diamantin infinit.
Dintre mijloacele folosite de poet pot fi mentionate; forma nearticulata a substantivului campie, la plural, procedeu care creeaza impresia de nelimitat; verbul onomatopeic trasnesc; dublul epitet amar, cumplit care da masura spaimei autorului in fata anotimpului friguros; epitetele ornante cristalina si stralucitoare (care contribuie la lumina ireala a tabloului).
Imaginile se constituie la intretaierea planului real cu planul iluzoriu, prin repetarea verbului a parea.
In strofa a II-a, natura este privita prin transfigurare: ea devine un templu, ale carui coloane sunt fumurile albe care se ridica din cosurile caselor. Sustinuta de aceste coloane albe, bolta cerului este luminata de farul tainic al lunii.
Daca in prima strofa, tabloul era vast pe orizontala, de data aceasta dimensiunea nemarginita se realizeaza pe verticala.
Metafora centrala a strofei este farul tainic de lumina. Ea imprima peisajului o nota de mister sacru si atrage dupa sine comparatiile din strofa urmatoare: muntii sunt altare, codrii par a fi o imensa orga la care canta crivatul, iar stelele sunt faclii.
Cateva epitete (fumuri albe, vazduhul scanteios , templu maiestuos, bolta senina) contribuie la realizarea unui tablou fascinant si plin de grandoare.
Strofa a III-a se deschide prin exclamatia O! Tablou maret, fantastic! prin care poetul isi arata admiratia (ba, chiar extazul) in fata naturii templu. Cateva epitete (stele argintii, vecinice faclii) ca si inversiunea nemarginitul templu contribuie la fiorul de sacralitate care cuprinde natura infinita si plina de mister.

Strofa a IV-a cuprinde doua secvente:
In prima, natura incremenita este solemna si lipsita de viata, asa cum era, poate, inainte de nasterea Lumii.
In cea de a doua secventa, apare elementul insufletit, un lup aplecat dupa prada, iar tabloul aluneca din nou spre fabulos: in raza lunei , in lumina argintata, lupul devine o fantasma venita parca dintr-o alta era.
Masura versului este de 15-16 silabe, ritmul trohaic, iar rimele sunt perechi. (aa bb).
Sentimentele poetului sunt exprimate prin intermediul peisajului descris; prezenta sa se simte prin folosirea verbului a parea ca si din interogatia din strofa finala.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.