Archive for the ‘caracterizari’ Category

Caracterizarea lui Harap Alb

Ca orice basm, “ Povestea lui Harap-Alb “ ilustreaza o alta lume decat cea reala, personajele fiind imparati si crai, Sf. Duminica, animale si gaze fermecate, eroi cu trasaturi fabuloase, alaturi de personaje realiste aduse de Ion Creanga din Humulestiul natal, ceea ce-i confera acestei creatii originalitate inconfundabila.Personajele sunt reale si fabuloase, acestea din urma avand puteri supranaturale si putandu-se metamorfoza in animale, plante, insecte, prin leacuri miraculoase.

Harap-Alb, fecior de crai, este un Fat-Frumos din basmele populare, destoinic si curajos, dar ramane in zona umanului, fiind prietenos, cuminte si ascultator, ca un flacau din Humulesti. El este un personaj pozitiv si intruchipeaza inaltele principii morale cultivate de orice basm: adevarul, dreptatea, cinstea, prietenia, curajul, trasaturi ce reies indirect din intamplari, fapte, din propriile vorbe si ganduri, si direct din ceea ce alte personaje spun despre el.Calatoria pe care o face pentru a ajunge imparat este o initiere a flacaului in vederea formarii lui pentru a deveni conducatorul unei familii, pe care urmeaza sa si-o intemeieze. El parcurge o perioada de a deprinde si alte lucruri decat cele obisnuite, de a invata si altee aspecte ale unei lumi necunoscute pana atunci.

Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana. Numele lui este un oximoron, acesta insemnand “ negru alb “.Faptele eroului raman si ele in limita umorului, probele care depasesc sfera realului fiind trecute cu ajutorul celorlalte personaje, inzestrate cu puteri supranaturale. Lipsit de experienta, “ boboc in felul sau “, mezinul craiului devine sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata de stapanul sau, isi respecta cuvantul dat.

Cinstit din fire, Harap-Alb, nu-l tradeaza niciodata pe Span, desi un stapan tiran ca acesta ar fi meritat.Probele la care il supune Spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata ta. Ca si in viata reala, flacaul este ajutat de cei mai buni prieteni ai sai.Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta, cere numai ajutorul acelora in care avea incredere, semn ca invatase ceva din experienta cu Spanul.

In aceasta perioada a initierii, Harap-Alb cunoaste dragostea aprinsa pentru o fata de imparat, care vine, asadar, din aceeasi lume cu el, pregatindu-l pentru casatorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale.

Ca si critica, Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii, care, desi inzestrat cu importante calitati, are slabiciuni omenesti, momente de tristete si disperare, de satisfactii ale invingatorului, toate conducand la desavarsirea lor ca oameni.

Caracterizarea lui Stefan Tipatescu din comedia “O scrisoare pierduta”

Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român, a creat adevãrate capodopere ale genului, surprinzând aspecte ale realitãtii din societatea noastrã la sfârsitul secolului al XIX-lea. Cea mai cunoscutã comedie a sa este „O scrisoare pierdutã”, comedie de moravuri în care este prezentatã si criticatã viata publicã si de familie a unor politicieni. Actiunea se desfãsoarã în capitala unui judet de munte, pe fondul agitat al unei campanii electorale.

Caragiale a creat personaje vii, reprezentative pentru societatea timpului sãu. Ele sunt tipuri umane care au o trãsãturã dominantã, cãreia i se adaugã altele, personajele fiind surprinse în complexitatea lor.Stefan Tipãtescu este personajul principal al operei, el participã la toate actiunile ei, iar celelalte personaje actioneazã si reactioneazã în functie de ce face el. Tipãtescu este prefectul judetului de munte si este stãpânit de aroganta celui ce se stie atotputernic.

Dupã cum reiese, în mod direct, din conflictul principal al piesei, Tipãtescu este tipul amorezului, fiind amantul Zoei Trahanche, sotia celui mai bun prieten al sãu, Zaharia Trahanache. De-a lungul operei, Tipãtescu dovedeste cã este un tip instruit, fapt sugerat prin replicile sale, intrând astfel în antitezã cu celelalte personaje care fac greseli de exprimare si au ticuri verbale.El dã dovadã de inteligentã în jocurile politice, dar uneori devine impulsiv si violent, la fel cum se întâmplã si într-unul dintre conflictele sale cu Nae Catavencu. Acest fapt este reliefat în mod direct prin vorbele lui Zaharia Trahanache: „bãiat bun, dar iute”.

Tipãtescu este unul dintre stâlpii puterii locale cãruia îi revine totul si de aceea face aluzie încãlcând legea si acceptând compromisuri. Astfel, dupã ce încearcã sã scoatã de la Catavencu scrisoarea compromitatoare, el îi promite acestuia diferite functii si mosia „Zãvoiul”, numai sã intre în posesia „rãvasului” cu pricina. Aceastã posturã de a dispune de tot dupã bunul plac este caracterizatã de Ghitã Pristanda: „mosia, mosie, fonctia, fonctie, coana Joitica, coana „Joitica”, sugerând cã Tipãtescu apãrea în ochii politaiul drept detinãtorul tuturor izvoarelor fericirii.. De asemenea, opinia lui Pristanda pune în evidentã, în mod indirect, altã trãsãturã a prefectului, si anume imoralitatea.

Tipãtescu, cu abilitate, stie sã-l facã servil pe politai, care se prezintã la ordin în orice moment. De-a lungul actiunii se observã o pendulare a prefectului între dorinta de ascensiune politicã si sentimentele pentru Zoe. Dã dovadã de luciditate când cedeazã insistentelor amantei si promite sustinerea candidaturii lui Catavencu..De remarcat la Tipãtescu este arta disimilarii: fatã de Trahanache se preface cã nu stie nimic de scrisoare, iar fatã de cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, joacã rolul victimei.

Caragiale reliefeazã defectele si viciile lui Stefan Tipãtescu, trãsãturi general-umane. El nu este încadrat în grupul politicienilor demagogi si inculti. Postura de amant este subliniatã prin comicul de moravuri, autorul criticã astfel moralitatea vietii de familie. Numele personajului, comicul de nume, este deosebit de sugestiv: „Tipãtescu” ne duce cu gândul la un tip important în viata politicã, dar si capabil de aventuri amoroase, datoritã pozitiei sale.

Caracterizarea personajului Ghita din nuvela Moara cu noroc

“Moara cu noroc”, publicata in 1881 in volumul de debut “Novele din popor”, este un text reprezentativ pentru viziunea autorului asupra lumii traditionale si un moment istoric in dezvoltarea prozei romanesti.

Ceea ce aduce nou opera lui Slavici este de fapt sondarea constiintei umane, transformarile interioare care au loc la nivelul constiintei eroilor sai devin practic obiect si subiect al discursului literar.Drama distrugerii de sine devine tema centrala a nuvelei Moara cu noroc. Ea se desfăşoară pe trei paliere: Ghiţă în relaţie cu sine – distrugerea încrederii în sine, Ghiţă în relaţie cu lumea – degradarea imaginii în faţa lumii, Ghiţă în relaţie cu Ana – degradarea relaţiei dintre soţi.

 Ghiţă, personajul principal al nuvelei, trăieşte drama distrugerii de sine. Acţiunea stă sub semnul destinului şi al norocului; întreaga nuvelă este străbătută de un filon moralizator.Ghiţă arendează o moară devenită han şi la început familia trăieşte bine, soacra îşi recapătă rolul de şef al familiei. Prin muncă şi perseverenţă, Ghiţă şi familia sunt bogaţi şi fericiţi. Norocul dispare pentru Ghiţă odată cu apariţia lui Lică. Viaţa lui Ghiţă şi a familiei sale intră în sfera dramei – Ghiţă devine tăinuitor, delator, îşi lasă nevasta cu Lică pentru a-i întinde acestuia o cursă, este gelos şi o omoară pe Ana, moare şi el ucis de Lică, mort şi el la rândul lui. Hanul arde şi ultimele cuvinte îi aparţin soacrei – aşa a vrut Dumnezeu — este o constatare cinică, reluând ideea iniţială, dar în sens invers – neascultarea duce la moarte.

Ghiţă, personajul principal din   nuvela Moara cu noroc, trăieşte o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri: încrederea în sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el.Ghiţă este înfrânt în încercarea de a-şi depăşi statutul social fiindcă, deşi are tărie sufletească, neşansa lui este să se întâlnească cu un ins mai puternic decât el: Lică sămădăul.

Ghiţă este un personaj complex, în jurul lui se polarizează întreaga acţiune. El intră în relaţie cu toate celelalte personaje. La începutul textului, Ghiţă este prezentat din perspectiva eului social soţ, tată şi ginere; are iluzia deplinei sale libertăţi. Cap de familie, este recunoscut ca o autoritate absolută. Modul în care îi răspunde soacrei, exponentă a conservatorismului, argumentează ideea afirmată. Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba; mă duc să vorbesc cu arendaşul. Moara cu noroc, hanul luat de Ghiţă în arendă, pare a fi un loc umanizat de când acesta este acolo cu familia. Oamenii nu mai spun că vor opri la han, ci că se vor opri la Ghiţă, semn al sociabilităţii lui. Curând după acomodarea la Moara cu noroc, Ghiţă trebuie să-i opună rezistenţă lui Lică sămădăul, stăpânul locurilor. El nu suportă să fie aservit: nu crede că poţi să mă ţii de frică; să-ţi fie frică de mine. Se dovedeşte o fire puternică, un ins energic, cu gustul aventurii. Apariţia lui Lică la han naşte gânduri rele în mintea lui Ghiţă, care încă de la început simte că are o poziţie inferioară faţă de acesta, căci este însurat şi ţine la imaginea sa în faţa lumii. Vanitatea bărbatului este negată prin constrângerea autoritară. Lică îi impune colaborarea la afacerile lui.

Astfel apare principalul conflict, al pierderii încrederii. în sine. De la un moment dat, Ghiţă este pregătit să colaboreze, dar nu prin forţă, ci prin apropiere dar nu vreau să crezi că mă ţii numai de frică, ci umblu să intru la învoială cu tine. îşi dă seama că nu poate sta la Moara cu noroc fără voia lui Lică, de aceea face concesii; pe lângă înţelegerea cu arendaşul şi cu oamenii puterii, mai trebuie să ajungă la înţelegere şi cu sămădăul. Cu toate acestea, încearcă să se şi apere; îşi angajează slugă, îşi cumpără pistoale şi câini. Ghiţă începe să-şi piardă încrederea în sine.

Ghiţă, omul cinstit, respectat, ajunge să fie bănuit de implicarea în flirtul de la arendaş şi în uciderea tinerei doamne. Reţinut de poliţie, Ghiţă se poate elibera numai pe cauţiune. Axa vieţii lui morale se frânge; se simte înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc.

De acum în colo, reacţiile lui vor fi contradictorii. Pe de o parte doreşte să se răzbune, pe de altă parte, doreşte să-şi recupereze şi banii. Ghiţă începe un joc dublu; pare că acceptă regulile impuse de Lică şi că ştie de frica acestuia, dar dorinţa de a-şi apăra familia şi de a-şi reabilita imaginea publică îl determină să colaboreze cu Pintea, comisarul. Mentalitatea omului tradiţional se observă aici. Imaginea publică este foarte importantă. Ruşinea de a fi fost acuzat şi dus la judecată îi provoacă stări controversate.Ultima probă a supunerii este cea a înfrângerii prin soţie. Relaţia lui Ghiţă cu Ana papare la început ca o relaţie bazată pe dragoste şi autoritate. Imaginea relaţiei dintre cei 5 doi soţi este una tipic tradiţională. Autoritatea bărbatului este recunoscută. El este cel care ia deciziile pentru familie.

Prelungirea conflictului interior se răsfrânge asupra relaţiei dintre soţi, relaţie care devine tot mai încordată. Ana ajunge să-şi piardă încrederea în soţul ei în momentul când îl bănuieşte că l-ar fi ajutat pe Lică la uciderea tinerei doamne. Ruşinea de a-1 vedea arestat şi judecat alături de Lică este mult prea mare pentru ea. Conflictul din interiorul cuplului se acutizează şi sub presiunea codului moral al societăţii. Ana trăieşte ea însăşi un conflict interior: dragostea pentru soţul ei, care dispare pe măsură ce acesta se închide în sine, dorinţa de a-şi salva căsnicia, dar şi ruşinea de a avea un soţ tâlhar.Comportamentul ei faţă de Lică se schimbă radical în urma procesului. Ana trăieşte cu impresia că Lică este cel care i-a salvat soţul de la închisoare şi de aceea îşi schimbă atitudinea faţă de el. încetul cu încetul, când vede că Ghiţă continuă să aibă un comportament ciudat, fără să-i explice cauza, Ana începe să-şi piardă de tot încrederea în soţ. Mai mult, comparându-i pe cei doi, ea descoperă adevărata virilitate în Lică în timp ce Ghiţă i se pare un fricos. Ceea ce nu înţelege ea este faptul că, din cauza ei, din “cauza dragostei pentru ea, Ghiţă nu-şi permitea un război deschis cu Lică. Ana nu realizează că ea reprezintă de fapt punctul vulnerabil al lui Ghiţă. Această neînţelegere o face să-i cedeze lui Lică. Crima din final, când Ghiţă o ucide pe Ana are semnificaţiile unui act de dragoste; uciderea Anei este făcută din dragoste, Ghiţă dorind să-şi scape soţia de chinul păcatului.

Nuvela se încheie în stilul moralizator în care a început. După moartea celor doi soţi, oamenii lui Lică dau foc Morii cu noroc. Singurii care rămân în viaţă sunt copiii şi bătrâna, căreia îi este oferită ultima replică: împlinirea destinului.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.