Archive for the ‘caracterizari’ Category

Caracterizarea personajului principal Ion

          Personajul realist Ion este unul de referinta din literatura romana,concentrand tragica istorie a taranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.

            Trasaturile morale ale personajului reies indirect,din faptele,gandurile si atitudinile lui,precum si din relatiile cu celelalte personaje.Inca de la inceputul romanului,la hora satului se evidentiaza intre jucatori feciorul lui Alexandra Pop Glanetasu,Ion,urmarind-o pe Ana cu o privire stranie,”parca nedumerire si un viclesug neprefacut”,apoi o vede pe Florica “mai frumoasa ca oricand”.Desi ii e draga Florica,Ion e constient ca “Ana avea locuri si case si vite multe”

            Conflictul interior care va marca destinul flacaului este vizibil inca de la inceputul romanului.”Iute si harnic ca ma -sa”,chipes,voinic,dar sarac,Ion simte dureros prapastia dintre el si “bocotanii” satului ca Vasile Baciu.Cand acesta ii zice “fleandura,sarantoc,hot si talhar”,Ion,se simte biciuit,nu suporta ocara si reactioneaza violent.De la inceput,Ion este sfasiat de doua forte,glasul pamantului si glasul iubirii,cazand victima acestor doua patimi.

            Patima pentru pamant il macina pentru ca “pamantul ii era drag ca ochii din cap”.Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat,stapanit de o vointa impetuosa,un temperament controlat de instincte primare,hotarat si perseverent in atingerea scopului,dar si viclean,Ion isi urzeste cu meticulozitate si pricepere planul seducerii Anei.Asadar,setea pentru pamant este trasatura dominante a personalitatii sale,facand din el un personaj memorabil prin aceea ca intreaga sa energie este canalizata spre atingerea scopului de a avea pamant : “glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului ca o chemare,coplesindu-l”.

Alta data,Ion exclama impatimit : “cat pamant,Doamne!”.

            Dupa ce planul ii reuseste datorita “inteligentei ascutite,vicleniei procedurale si mai ales vointei imense”,Ion,intr-un gest de adorare,saruta pamantul,iar in fata ’’ii zambea cu o placere nesfarsita’’.Este a doua ipostaza a lui Ion,cand se vede ”mare si puternic ca un urias din basme care a biruit in lupte grele o ceata de balauri ingrozitori”

            Pamantul inseamna pentru Ion demnitate,obiect al muncii asupra caruia isi exercita energia,vigoarea,harnicia si priceperea.Dupa ce o lasa insarcinata pa Ana,atitudinea lui Ion e rece,distanta,cinica,refuza sa discute cu ea si ii spune ca va vorbi numai cu taica-sau.Cand trateaza problema zestrei cu Vasile Baciu,Ion este “semen si cu nasul in vant”,sfidator,constient ca detine control absolut asupra situatiei si ca-l poate sili sa-i dea pamantul la care atata ravnise.Cand a luat-o pe Ana,Ion s-a insurat,de fapt cu pamanturile ei,nevasta devenid o povara jalnica si incomoda.Capitolul “Nunta” il surprinde pe Ion intre cele doua glasuri devenite voci interioare,mai intai “ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si am fugi amandoi in lume sa scap de uratenia asta”,ca apoi,in clipa imediat urmatoare,sa gandeasca in sine cu dispret “si sa raman tot calic,pentru  muiere…”.
            Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapinirea pamanturilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse : de la brutalitate,violenta,la prefecatorie si incantare.Calinescu afirma  ca ”in planul creatiei Ion este o bruta.A batjocorit o fata,i-a luat averea,a inpins-o la spanzuratoare si a ramas in cele din urma cu pamant”,ceea ce sugereaza faptul ca Ion este vinovat de propriul lui destin.Vinovata este insa si societatea care determina o opozitie intre saraci si bogati prin natura relatiilor dintre oameni.Insusindu-si pamantul pe cai necintite,Ion nu putea sa supravietuiasca,sfarsitul lui fiind perfect motivat moral si estetic.

            Odata satisfacuta patima pentru pamant,celalalt glas ce mistuie sufletul lui Ion,iubirea patimasa pentru Florica duce fara dubiu la destinul tragic al eroului.Ion este omorat de George,care ii prinde pe cei doi in flagrant,fiind apoi arestat,iar Florica ramane singura si de rusinea satului.Astfel,personajul este drastic pedepsit de autor,intrucat el se face vinovat de dezintegrare morala,raspunzator de viata Anei si a copilului lor,tulburand linistea unui camin,linistea unei intregi colectivitati.

            Dupa dramele consumate,viata satului isi reia cursul normal,finalul romanului ilustrand sarbatoarea sfintirii noii biserici,la care este adunat tot satul,iar drumul dinspre Pripas sugereaza faptul ca total reintra in obisnuit.

 

Caracterizarea personajului Maitreyi

Românul “€œMaitreyi” a fost scris publicat în 1993 și face parte din seria indianistică alături de Izabele și apele diavolului”, €œIndia” și €œSecretul doctorului Hanigberger”.
Romanul își organizează subiectul în jurul cuplului format din Maitreyi (personaj real, fică unui mare filozof indian) și continentalul Allan, alias M. Eliade, care o cunoaște în perioadă studiilor din India. Povestea lor este \”o monografie a tulburării\” desfășurată de-a lungul a 15 capitole. Stilul este original, subordonat autenticului, imbinind jurnalul, corespondența, eseul, reportajul și povestirea la persoana I. Eroina este inspirată din realitate ,ea reprezintă tipul femeii hinduse, educat în spiritul supunerii absolute față de familie. Portretizarea să se realizează prin mijloacele tradiționale ale caracterizării directe făcute de alte personaje și indirectă făcută de narator. Maitrey este un personaj construit într-o manieră realistă, deoarece are numeroase calități și defecte atât fizice cât și de caracter.

Din punct de vedere al tehnicii de caracterizare a personajelor domină caracterizarea directă, autocaracterizarea, introspecția, autoanaliză psihologică, dialogul. Scriitorul evocă o experiență de viață, romanul având valoarea autenticului. Maitreyi apare că o ființă superioară, cu preocupări intelectuale deosebite, legate de filosofie și literatură. Inițial Allan o găsește inatractiva €œcu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase, cu sânii puternici de fecioară bengaleza, crescută prea plin, că un fruct trecut în copt”. Devine apoi intrigat de acest personaj exotic și misterios pentru c㠀œnu izbuteam să înțeleg ce taine ascunde făptură aceasta”. Apoi o găsește tot mai fermecătoare, datorită cunoștințelor pe care le asimilează, dar uneori îi este antipatică din cauza că elita Calcuttei o consideră genială. El constată cu luciditate că a€œfara îndoială e cea mai talentată și enigmatică față din cate am cunoscut, dar eu pur și simplu nu pot să fiu casatorit”.
Personajul emblematic, Maitrey concentrează în jurul sau întregul conținut al romanului descrisă de P. Constantinescu că fiind o fiinta umană și aspirație metafizică, naivitate animală și trecere lunară, printre norii diafani, ingenuitate și rafinament, luciditate și îndrăzneală impetuoasă,pachet de senzații forțe și prelungire de vis magic, consumare de mii de simțuri și ecou de adorație mistică a€“ în această armonie de antinomii trăiește că într-o transa”.
Maitreyi a€œeste o femeie și un mit”, este un simbol al iubirii absolute, totale. Încă din copilărie prezintă lărgi disponibilități afective, când își dedică întreagă iubire unui copac numit sapte frunze”. Evoluând pe scară existențială, cognitivă, intelectuală, se dedică apoi sufletește a€œgurului sau”, Tagore. De această data ar fi vrut să fie mai în vârstă pentru a fi mai aproape de ființă poetului, probabil că să îi înțeleagă mai bine trăirile, modul de gândire ,aspirațiile. Împlinirea eroinei se va realiză alături de Allan.

 Iubirea se contureaza treptat iar participarea celor doi este egala ,de aceea ei ajung la iubirea ideala. Maitreyi reprezinta aici femeia care iubeste cu adevarat si care este capabila de a reface unitatea primordiala. De asemenea, Allan este simbolul barbatului care are resurse de ordin interior pentru a tinde spre idealul de iubire.

Desi este dornica de a-si revarsa iubirea asupra cuiva, Maitreyi este cuprinsa initial de o ezitare candida, specifica varstei. Faza premergatoare marii pasiuni este marcata de confuzia prietenie-iubire. Cand Allan ii declara iubire, Maitreyi spune ca el nu reprezinta pentru ea decat “un scump prieten “.
Momentul logodnei secrete intr-un parc, noaptea sub stele, cand Maitreyi oficiaza cu solemninate slujba, rostind catre cer si pamant legamantulul dragostei este de departe cel mai tulburator din roman. Juramantul eroinei este semnul ca aceasta iubire a depasit firescul, contingentul, vizand astfel perfectiunea in dragoste : “Ma leg de tine ,pamantule,ca eu voi fi a lui Allan si nimanui altuia. Voi creste din el ca iarba din tine .Si cum astepti tu ploaia, asa ii voi astepta eu venirea, si cum iti sunt tie razele, asa va fi trupul lui mie. Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu ma auzi, mama, tu nu ma minti, maica mea.”
Maitreyi devine simbolul sacrificiului in dragoste. Despartita in mod brutal de Allan, izolata de acesta prin vointa a inginerului Sen, Maitreyi ajunge la gesturi disperate, din dorinta de a fi din nou alaturi de omul iubit. Ea se daruieste unui vanzator de fructe, sperand ca acest act sa atraga alungarea ei din casa. Insa nici acum Sen nu o alunga, preferand discreditarea familiei decat apropierea eroinei de Allan. Despartirea echivaleaza cu o tragedie si este urmarea faptului ca societatea, familia nu a putut intelege intensitatea iubirii celor doi. Maitreyi si Allan, prin marea lor iubire, deveneau spirite absolute, oamenii insa le pretindeau incorsetarea in dogme si legi impuse de religie si traditie. Astfel Maitreyi devine o victima a societatii si a familiei sale.
O definire a personajului o da Perpessicus care sustine: “Poem al adolescentei, Maitreyi realizeaza in literature noastra o eroina comparabila eroinelor tragice universale. Izbutind cu diversele sale insusiri si in cadrul de somptuoasa geografie a Indiei, d-l Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor eroice ale umanitatii.”

Caracterizarea lui Stefan Ghiorghidiu

Ştefan Gheorgidiu face parte din familia personajelor lui Camil Petrescu, fiind şi el un intelectual orgolios, interiorizat, un spirit lucid şi absolutizant. Ştefan Gheorgidiu aplică absolutul iuburii, cunoaşterii oamenilor din jurul său. Aceştia nu corespund exigenţelor sale şi rezultă drame ale incompabilităţii între: el şi Ela, el şi societatea mondenă, el şi realitatea tragică a frontului.

Trăind o profundă dramă a cunoaşterii, Gheorgidiu descoperă caracterul relativ al sentimentelor umane. El aspirase la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic, irepetabil: Simţeam  că femeia această era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile amândoi şi vrem să pierim la fel amândoi.

Spirit lucid, inflexibil, personajul trăieşte profund drama incertitudinii (nesiguranţa) (îl chinuie mai mult că nu ştie adevărul), a geloziei chinuitoare. Neputincios asistă la tranformarea femeii iubite: dintr-o tânără sensibilă, atrăgătoare, într-o femeie avidă de ban, de lux şi de distracţii: Vedeam cum femeia mea se înstrăina de zii şi zii în toate preocupările şi admiraţiile ei, de mine. Suflet hipersensibil, Gheorgidiu suferă din cauza schimbării Elei, oscilănd dramatic între sperantă, tandreţe, dispreţ, chiar ură. Încearcă să se comporte la fel, chinuind-o pe Ela cu bănuierile şi reprosurile lui. Încearcă şi răzbunări penibile ca de exemplu: o înlocuieşte pe Ela cu altă femeie. În sfârşit crede într-o ultimă iluzie: chemat de Ela el trăieşte frenezia viitoarei întâlniri la care descoperă profund dezamăgit că soţia l-a chemat pentru a-şi asigura viitorul printr-o donaţie.

După discuţiile cu colonelul la întoarcerea la front, Gheorgidiu trăieşte deziluzia toatală. Experienţa dramatică a frontului, îi aduce adevărata vindecare sufletească. Suferinţa personajului provine din faptul că el este un inadaptat pe plan social şi sentimental, din faptul că se raportează mereu la o ierarhie spirituală şi nu una socială, bazată pe avere şi bani, ca ceilaţi din jurul său. Alături de drama intimă, Gheorgidiu mai suferă şi drama omului superior, dominat pe plan social de indivizi inferiori. Exigenţele personajului sunt absolute, pentru că în fond viaţa este alcâtuită dintr-o sumă de mici compromisuri, care îi fac acceptabilă. În fond personajul trece prin două procese opuse: unul de mistificare, mai exact de automistificare şi unul de demistificare.

Din roman aflăm numai varianta lui Gheoghidiu care este subiectiva. Elei nu i se oferă această posibilitate. Şi în acest roman există tehnica perspectivistă, deşii în mai mică măsură decât în Patul lui Procust. Astfel toate frământările lui Gheoghidiu pot fi puse pe seama inclinaţiei sale recunoscute spre exagerare. În ai doilea rănd personajul este contradictoriu: pe de o parte îi cere femeii iubite inteligenţă, pe de altă parte îl deranjează orice manifestare de îndependenţă sau de maturitate, care devin incomode pentru orgoliul bărbatului.

Ignoranţă fermecâtoare a femeii place bărbatului: Aşa o doream răzbrătind fermecâtor, lacomă pachetele de la băcămie. Bărbatul îşi etalează superioritatea în lecţia de filozofie. Idealul lui Gheoghidiu este egoist şi acapator. Când Ela intervine într-o discuţie de familie Gheoghidiu observă: …cu un fel fe maturitate care mă jignea oarecum. Intelctualul obsedat de lumea ideilor pretinde femeii o pasivitate de obiect de lux: Aş fii vrut-o mereu femenină, deasupra discuţiilor aceea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată. Ela din această perspectivă ar trebuii să dovedească supunere, dociditate continuând să fie un spectacol minunat. Feminitatea ar însemna în această variantă o poartă amorfă în mâinile bărbatului. Din momentul în care se declanşează criza sufletească, paginea se încarcă de note negative privind transformarea fizică a femeii şi lipsită de intelectualitate.

În război Gheoghidiu participă la o experienţă colectivă din dorinţa de a nu se simţii inferior generaţii sale: N-aşi vrea să există pe lume o experienţă definitivă de la care să lipsesc. În război Gheoghidiu îşi reconstituie atitudinea faţă de lume, făţă de Ela, faţă de sine însuşi. Drama sa individuală i se pare minoră comarativă cu drama colectivă. Pe front el descoperă sentimentul solidalităţii umane în suferinţă. Astfel referindu-se la prietenia cu Orşican, Gheoghidiu notează între noi e o prietenie definitivă, ca viaţa şi ca moartea. Revenind de pe front, Gheoghidiu îl vizitează la spital pe fostul său camarad de luptă Nicolae Zamfir. Despărţirea de Ela nu mai produce nici o suferinţă: în ambele experienţe (iubire şi război) personajul trăieşte nişte revelaţii dureroase, descoperind contrastul dintre imaginile preexistente (teoretice) şi propriile imagini rezultată din experienţa directă. Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului său care cunoaşte altfel ceea ce cunoaşte într-un anumit fel.

          La capătul acestor experienţe, al unor dureroase clarificări interioare, Ştefan Gheoghidiu nu este un învins, pentru că revanşa sa este în spirit. El adepăşit nişte experienţe care l-au marcat profund, dar îşi păstrează disponibilitatea pentru noi experineţe. Drama sentimentală nu se rezolvă în drama colectivă, ci se anulează.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.