Archive for the ‘caracterizari’ Category

Caracterizarea lui Ilie Moromete

Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul isi exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile de constructie a acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli: viziunea despre lume si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si specia literara, tipologia eroilor, subiectul romanului si temele lui.

In romanul „Morometii”, de exemplu, Marin Preda isi construieste personajele in acord cu un canon realist obiectiv, continuand traditia romanului romanesc de inspiratie rurala si, in acelasi timp, distantandu-se de Slavici, Rebreanu sau de Sadoveanu.  Prin aceasta carte fundamentala a prozei noastre postbelice, creatorul lui Ilie Moromete propune o viziune noua, moderna asupra universului existential rustic si asupra taranului roman.

Roman al familiei si al unei colectivitati, „Morometii” pune in dezbatere teme definitorii pentru existenta rurala precum familia si paternitatea, timpul si istoria, libertatea si constrangerea. Toate aceste linii tematice converg spre figura centrala a romanului, Ilie Moromete.

Protagonistul romanului este un personaj unic in proza romaneasca de inspiratie rurala, un personaj realist creat dintr-o atitudine polemica fata de eroul lui Liviu Rebreanu, Ion. Este un personaj tipologic care reprezinta autentica bogatie spirituala a taranului romanesc. Statutul sau social si psihologic sunt detaliate prin modelul comportamental, prin situatiile existentiale in care  este surprins, prin relatiile cu ceilalti si prin reteaua de conflicte in centrul carora se situeaza.

Planul epic principal urmareste destinul familiei, iar ca situatie conflictuala, razvratirea fiilor impotriva autoritatii paterne. Intre Ilie, aparatorul unor valori morale autentice si fiii sai mai mari – Paraschiv, Nila si Achim- se instituie un conflict de principii si de interese care culmineaza cu fuga feciorilor la Bucuresti. Un alt conflict de generatii se amplifica treptat intre Moromete si fiul sau cel mic, dublat mai tarziu de un conflict de idei generat de noul crez politic al lui Niculae.

„Ultimul taran din literatura romana” (N.Manolescu) este un personaj complex, „rotund”, monumental, vazut scenic chiar si atunci cand se retrage in spatiul miraculos al cugetarii. Caracterul si personalitatea personajului sunt definite prin intermediul caracterizarii directe realizate de narator si de celelalte personaje  si caracterizarii indirecte rezultata din fapte, comportament si limbaj.

Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul muţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, în funcţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit. Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om de care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Primarul Aristide îl consideră„ciudat”, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de om ca dumneata n-am mai pomenit!”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la sfânta biserică nu vrei să vii”.

In mod indirect, este caracterizat printr-o inteligenta nativa, Ilie Moromete aspirand mereu spre intelegerea superioara a sinelui si a lumii. De aceea ipostazele definitorii pentru protagonist  sunt fie dialogul cu el insusi, cu oamenii, fie atitudinea contemplativa si meditativa. Prima ipostaza care evidentiaza inteligenta sa este scena intrunirilor duminicale in poiana fierariei lui Iocan, pe care le anima ca un adevarat lider de opinii, prin comentariile sale savuroase, prin dialogurile polemice cu satenii.

Preocuparile sale intelectuale, nevoie de a pune totul „sub lumina vie a mintii”, inclinatia pentru meditatii solitare sunt evidentiate in multe alte scene. Asezat pe o piatra de hotar din marginea pamantului sau, ori sapand in gradina sub ploaia calda de vara, Moromete cugeta la viclenia unei lumi care i-a instrainat copiii sau dialogheaza imaginar cu acel Bâznae care afirmase ca taranimea trebuie sa dispara. In aceste monologuri interioare, batranul taran, prizioner parca fara scapare, isi exprima toata filosofia de viata , toate adevarurile adanci ale lumii taranesti, careia ii ramane fidel pana in ultima clipa.

De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit de ceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”, sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi.

Destinul lui Moromete si al familiei sale se impletesc cu imaginea complexa a lumii taranesti din Campia Dunarii, surprinsa intr-un proces de destramare a civilizatiei traditionale. Scriitorul plaseaza actiunea intr-un spatiu familiar lui satul Silistea-Gumesti, devenit un „topos” literar. Ca reper temporal, primul volum se petrece cu 3 ani inaintea celui de-Al Doilea Razboi Mondial, in timp ce al doilea volum comprima o durara mai ampla, din 1937 pana in anii ´50.

Complexitatea romanului se remarca si in structurile narative ce imbina elemente traditionale si moderniste. Perspectiva narativa este obiectiva, din viziunea unui narator omniscient si omniprezent, focalizare zero si viziune „dindarat”. Incipitul este modern, cu intrari multiple. In primul volum, fixeaza spatiul actiunii „In campia Dunarii..”si textualizeaza supratema timpului. Finalul reia supratema „Timpul nu mai avea rabdare”. Volumul al doilea se deschide cu un enunt interogativ ce impune tema schimbarii „In bine sau in rau s-a schimbat Moromete?”. Finalul este deschis, marcand un model compozitional „in spirala”. Astfel romanul incepe intr-o realitate imediata si se sfarseste intr-un vis.

Din punctul meu de vedere, consider ca Marin Preda a reusit prin acest roman sa construiasca unul dintre cele mai fascinante personaje din literature noastra, singurul „taran-filosof” din literatura romana.

In primul rand, Ilie Moromete se deosebeşte de ceilalţi prin complexitate sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care il unicizează. In al doilea rand, ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrare fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.

In concluzie, se poate afirma ca prin modalitatile moderne de construire a personajelor, prin complexitatea acestora si prin destinele lor, se evidentiaza modele umane semnificative si implicit, imaginea mongrafica a unei lumi taranesti in declin. Construit monumental, intr-o dimensiune tragica, Ilie Moromete impune o ipostaza umana majora, caracterizat prin atitudine contemplativa si interogativa in fata lumii si a existentei.

Caracterizarea personajului Neculai Isac

Publicat in anul 1928, volumul de povestiri „Hanul Ancutei” reprezinta o capodopera de varf a scriitorului Mihail Sadoveanu, prezentandu-se printr-o tema si viziune supra lumii rurale si problemelor pe care le intalneste individul si adoptand un limbaj specific contextual.

Opera „Hanul Ancutei” este realizata prin tehnica povestirii in rama, avand un cadru suport initial: un han la care poposesc drumeti diferiti pentru a se relaxa,a revedea lumea si a asculta povesti captivante. Inovatia pe care o prezinta capodopera este structurarea ei in noua povestiri, apartinand a noua personaje diferite care fiecare la randul sau preia rolul de narator. Totodata se remarca existenta unui personaj al naratiunii-cadru care preia rolul de a introduce fiecare povestitor in parte. Acest personaj este un delegat al vocii autorului spre al reprezenta, expricandu-se astfel statutul sau anonim. Celelalte personaje vor fi introduse rand pe rand, de la aparitia lor la han, capatand fiecare rolul de personaj narator atunci cand sunt rugati sa reconstituie o intamplare din propria experienta. Timpul narat este cel apartinand „celeilalte Ancute”, iar povestirile relatate sunt in numar total de noua, cea de-a zecea apartinandu-i comisului Ionita care promite de la inceputul actiunii „o poveste cum n-am mai auzit”, insa nu reuseste sa se tina de cuvant. Acest lucru demonstreaza ca povestea povestilor este cea niciodata relatata, acordand tacerii valoarea absoluta a misterului inaccesibil. Reperele spatiale ale desfasurarii actiunii capata si ele conotatii speciale, Hanul Ancutei reprezentand un spatiu mitic, cu rol de centru al universului, unde se aduna oameni din diferite parti ale lumii si reprezetand diverse statuturi sociale si tipologii umane. Masura fantastica pe care o adopta hanul este redata de zidurile ce inconjoara locatia, asemeni unei vechi cetati, zidurile delimitand teritoriile dintre lumea reala si cea fantastica, hanul devenind un topos al povestirilor.

„Fantana dintre plopi” este cea de-a patra povestire apartinand volumului „Hanul Ancutei”, personajul narator ce o realizeaza fiind Neculai Isac. Relatarea intamplarii este realizata pe doua planuri temporale, cel al povestirii, a aducerii aminte (planul narat) si cel al preszentului, in care intamplarea este analizata din perspectiva maturitatii (planul nararii). Povestea are la baza experienta personala traita de personajul Neculai Isac, intr-un timp mentionat, cu mai mult de douazeci de ani in urma, fiind o poveste de dragoste cu un final tragic. Intr-o toamna, cand tanarul Neculai Isac duce vinuri in tinutul Sucevei, face popas la Hanul Ancutei pentru a se relaxa. In acea zi, plimbandu-se pe malul raului Moldovei, intalneste un grup de tigani care se scalda in apa, intampinat fiind de batranul Hasanache si o tanara fata, Marga. Desi batranul spune despre ea ca este doar o fata proasta, Neculai Isac este impresionat de frumusetea ei si din aceasta cauza le ofera celor doi cate un ban de argint. A doua zi, vazandu-si de treaba la han, barbatul este intampinat de tanara fata care entuziasmata, ii arata noua pereche de pantofi pe care si-a cumparat-o cu banutul de la el. Cei doi stabilesc astfel o intalnire la fantana dintre plopi, unde petrec o noapte amoroasa impreuna, promitandu-si o noua intalnire in seara urmatoare. In cadrul celei de-a doua intalniri, desi stie ca va fi ucisa pentru destainuire, Marga ii marturiseste barbatului ca a fost trimisa sa il ademeneasca la fantana pentru ca tiganii sa il jefuiasca si sa-l omoare pe Neculai. La auzul acestor vesti, el isi incaleca calul si fuge de la fantana, reusind sa scape din mainile tiganilor condusi de Hasanache, insa o prajita aruncata de unul dintre ei ruseste sa ii strapunga ochiul. Mai tarziu, alaturi de cativa insotitori de la han, Neculai se intoarce la fantana dintre plopi unde, urmele proaspete de sange il fac sa realizeze ca marga a fost ucisa iar trupul ei aruncat in fantana.

Autenticitatea povestii consta in existenta unui narator la persoana I care povesteste intreaga intamplare din experienta proprie, alaturate fiindu-i interventiile Ancutei, care face legatura dintre intamplare si hanul din prezent. Conflictul care ia nastere este atat de factura exterioara cat si interioara. Asadar, cel exterior se manifesta in lupta dintre Neculai Isac si Hasanache si banda sa. Conflictul nu este unul complex, insa urmarile sale isi lasa amprentele asupra personajului, atat prin „pierderea unei lumini” provocate de aruncarea unei prajini, cat si de zbuciumul si vina pe care o poarta personajul pentru moartea iubitei sale, dand nastere unui puternic conflict interior.

Numarul personajelor este redus, atentia fiind focalizata pe fiecare personaj narator in parte. Asa este si in cazul lui Neculai Isac, al carui portret se realizeaza atat la inceputul povestirii sale, cand ajunge la han si este introdus de catre personajul narator al cadrului prezent, voce a autorului, dar se realizeaza si prin autocaracterizare, personajul dezvaluindu-si cateva trasaturi atunci cand incepe relatarea povestii. El face referire nu doar la trasaturile sale morale si la atentia sa special acordata ochilor, dar si detaliile legate de vestimentatie dezvaluie un statut social inalt. Pana si talentul sau de narator se dezvaluie din reactiile celor din jur, interesul ascultatorilor dar si respectul pe care il poarta comisul Ionita.

In concluzie, povestirea „Fantana dintre plopi” din volumul „Hanul Ancutei” reprezinta o capodopera de varf a creatiei lui Mihail Sadoveanu, atat prin tema si viziunea asupra lumii rurale si conturarea unor personaje cu diverse statuturi sociale si tipologii, cat si folosirea unui limbaj aparte si specific contextului.

Caracterizarea Otiliei Marculescu

Realist-clasic prin tema, conflict si prin realizarea unor tipologii, romanul

“Enigma Otiliei” depaseste prin modenitate formula estetica preferata de scriitor fiind apreciat ulterior la “balzacianism fara Balzac”,in fapt,un roman polemic la adresa conventiilor balzaciene. In cadrul romanului din perioada interbelica, personajul joaca un rol extrem de important, deopotriva fiindca reprezinta viziunea autorului despre un model comportamental si din punctul de vedere al compozitiei care tine cont de formula estetica si narativa.

El sustine conflictul pe toate nivelurile participand la actiune si activand in toate planurile narative. In conformitate cu formula estetica adoptata, personajul oscileaza intre tipologie si tip (cateodata in combinatie), intre exceptional si normalitate.Otilia este un personaj tipic realizat in puternice repere realiste, fapt care contrazice aparent intentia de clasicizare a autorului. Tehnica fundamentala este cea a pluriperspectivismului, a oglindirii prin intermediul celorlalte personaje. Intentia naratorului pare sa fi fost aceea de a prinde imaginea inefabilului intr-un corp,  de a da viata unui portret specios, seducator (si pozitiv si negativ), imposibil de clasificat din perspectiva barbatului (perspectiva este a lui Felix Sima).

Intre personajele feminine din literatura romana,Otilia ilustreaza in mod remarcabil dimensiunea eternului feminin ,dar si phihologia adolescentei si statutul social al femeii la inceputul secolului XX.Otilia este fascinata, este mereu imprevizibila, este dilematica. In opozitie cu aceste trasaturi care apartin portretului moral, personajul se alcatuieste cu greu ca o fizionomie, nefiind un personaj de creatie preponderent.Alte caracteristici o propun ca un personaj in continua devenire: Otilia este plina de dinamism, mereu noua din perspectiva comportamentului, chiar daca evolutia ei este previzibila si justificata de propriile cuvinte: „noi nu traim decat 5-6 ani”. De aceea aceasta evolutie sta sub semnul ludicului, pentru ca Otiliei ii face placere sa-si schimbe identitatea in fata celorlalti si sa se amuze in fata reactiei lor.

Otilia se construieste la inceput pe motivul orfanului intr-un cuplu firesc cu Felix, pe care-l ia sub aripa sa protectoare chiar din prima scena, dovedind instincte materne, compensatorii fata de lipsa propriei mame. Tot pentru Felix, Otilia reprezinta iubirea adolescentina, fiinta care il ajuta pe drumul maturizarii, care ii apreciaza scanteia de genialitate si are puterea sa renunte la el, pentru a-i lasa cale libera spre realizare.

Iubita de parintele sau adoptiv si de Felix, ocrotita de Pascalopol care oscileaza intre iubirea paterna si cea virila, Otilia este totusi un om foarte singur. Slabiciunea aceasta este bine ascunsa de toti ceilalti, printr-un joc al aparentelor care duce spre o fiinta puternica. Toate agresiunile la care este supusa de clanul Tulea, pe motivul unei presupuse rivalitati la mostenirea lui mos Costache, o intaresc si ii adauga  un aer de eroina. Punctul culminant al portretului coincide cu tensiunea maxima din conflictul romanului. Caderea lui mos Costache reprezinta momentul de criza al Otiliei , pusa in situatia pierderii iminene a lui „papa”. Este momentul in care Otilia simte nevoia unei confesiuni si o face in fata lui Felix. Desi cunoaste structura de avar a batranului, Otilia ii scuza comportamentul, punandu-l pe seama agresiunii continue la care este supus.Dovada suprema de generozitate si altruism se produce dupa moartea lui Giurgiuveanu, cand Otilia ii lasa Auricai pianul, singurul obiect mostenit de la mama sa.

Spre final (cand Otilia paraseste casa fara niciun ban) se produce eterizarea personajului. In acest sens, aparitia Otiliei doar ca imagine intr-o fotografie, in epilog, il constituie elementul de sprijin pentru universalizarea „eternului feminin”, pentru fixarea celor doua coordonate ale portretului: „schimbatoare si misterioasa”. Se propune o revenire la titlu, in cerc, dupa modelul clasic. In acelasi timp se prezinta un personaj care ridica de la particular la general enigmaticul feminin.
Portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern : comportamentismul si
reflectarea poliedrica, face exceptie de la tehnica de caracterizare balzaciana. Pana in capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentata exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fara a-I cunoaste gandurile din perspectiva unica a naratorului, cu exceptia celor marturisite chiar de personaj.
Aceasta tehnica este dublata, pe acelasi spatiu narativ, de reflectarea poliedrica a personalitatii Otiliei in constiinta celorlalte personaje, ceea ce confera ambiguitatepersonajului, iar in plan simbolic sugereaza enigma, misterul feminitatii.

Relativizarea imaginii prin reflectarea in mai multe oglinzi alcatuieste un portret complex si contradictoriu: “fe-fetita” cuminte si iubitoare pentru mos Costache, fata exuberanta, admirabila, superioara pentru Felix, femeia capricioasa cu un temperament de artista pentru Pascalopol, o dezmatata, o stricata pentru Aglae, o fata desteapta, cu spirit practic pentru Stanica, o rivala in casatorie pentru Aurica, cea mai eleganta conservatorista si mai mandra pentru colegii lui Felix care invidiaza
familiaritatea tanarului cu Otilia.Aici se inscrie si legatura dintre camera aflata mereu in dezordine creativa si comportamentul fetei, simpatic de neastamparat. Nici portretul fizic nu este uitat, care justifica acest neastampar: „e un copil neastamparat cu capul prelung si tanar”, „incarcat cu bucle cazand pana pe umeri”.

Accentele romantice sunt surprinse in antiteza angelic-demon, chiar in trasaturile fizice: par negru, ochi albastri.

Prin Otilia, Calinescu a realizat un personaj complex, care se construieste din „reveniri succesive”. Otilia reprezinta o lume inedita, sensibila prin excelenta, care isi pastreaza pana la sfarsit o parte de mister. Pornind de la proiectia necesara a personajului din fresca sociala din care face parte, Otilia se contureaza ca prototipul femeii de conditie superioara, educata, rafinata, inteligenta, sclipitoare.

Incadrarea ei intr-un trio erotic are sensul surprinderii devenirii reciproce. In acelasi timp, cadrul meschin in care trebuie sa evolueze, isi pune amprenta asupra existentei sale.
Totusi, trasaturile generale raman pozitive: independenta si onestitatea degreveaza personajul de particularitati eventuale negative si il proiecteaza in universal, indreptand eticheta de ideal feminin.
In opinia mea, Farmecul Otiliei rezida in amestecul de acte si trairi contradictorii, in dezinvoltura baieteasca al carei rezultat neasteptat este seductia pe care o provoaca, aflata in tensiune cu feminitatea cochetariilor sale adolescentine.Desigur ca inocenta acesteia este doar o aparenta ,caci Otilia este pragmatic si lipsita de idealisme,reusind sa conduca dupa reguli rationale si nu affective relatia sa cu Felix.Frivolitatea sa ,acuzata de Aglae si de Aurica ,este tot o aparenta,comportamentul dezinvolt demonstrand mai curand desprinderea ei de tipologia clasica si inscrierea pe coordonatele modernismului ,cand statutul psihologic si social al femeii sufera modificari importante.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.