Archive for the ‘caracterizari’ Category

Eseu particularitati de constructie personaj din basm cult

Eseu particularitati de constructie personaj din basm cult

Ion Creangă, unul dintre scriitorii care s-au impus în literatura română prin originalitatea stilului, a lăsat posterităţii o operă variată, aducând în literatura cultă farmecul şi spontaneitatea literaturii populare. Povestea lui Harap-Alb, considerată „sinteză a basmului românesc” ( Nicolae Ciobanu ), se dezvoltă pe un tipar narativ tradiţional, particularizat prin intervenţiile autorului cult, care supune materialul epic unui proces de transformare în funcţie de propriile structuri mentale şi de propriile concepţii. Tema basmului menţionat este reprezentată de confruntarea dintre bine şi rău, pe parcursul căreia un erou se desăvârşeşte, aventurându-se în cucerirea lumii, pentru supunerea ei. Conflictul, dezvoltat pe schema tradiţională, este mai complicat decât în cazul modelului popular, prin implicarea unor personaje complexe şi prin dimensiunea psihologică.

Basmul cult aduce inovaţii structurii basmului popular şi în privinţa acţiunii, prin multiplicarea numărului probelor la care este supus eroul şi prin complicarea lor progresivă până la deznodământul tipic. Personajul principal nu mai este învestit cu calităţi excepţionale, ca în basmul popular, nu mai are puteri neobişnuite, capacitatea de a se metamorfoza şi are un caracter complex, reunind calităţi şi defecte. De aici, autenticitatea umană pe care o dobândeşte eroul şi care îi conferă un caracter aparte. Deşi aparţine tipologiei voinicului din poveste, căruia îi este caracteristic atributul invincibilităţii necondiţionate, asigurată de miraculoasa lui putere, Harap-Alb este departe de tiparele convenţionale. Autorul îl construieşte accentuându-i latura umană – este şovăitor în faţa deciziilor sau gata să se lase stăpânit de frică, naiv, copleşit de rolul pe care şi l-a asumat. Se distinge printr-o calitate excepţională, care îl impune ca erou exemplar: bunătatea. George Călinescu observă că eroul lui Creangă nu e mai viteaz decât alţii, adică decât fraţii săi, şi nici decât alţi oameni de aceeaşi condiţie. Compensându-i slăbiciunile firesc umane, bunătatea şi mila îi conferă lui Harap-Alb calitatea de arhisemn (simbol ) al binelui. Personajele auxiliare care i se alătură eroului, datorită acestei calităţi – Sfânta Duminică, calul năzdrăvan, furnicile, albinele, giganţii fabuloşi – extind această calitate dominantă a eroului în sfera întregului univers.

Titlul neobişnuit al basmului evidenţiază dubla personalitate a protagonistului, reprezentată printr-o identitate reală ( de tânăr prinţ ) şi una aparentă ( de slugă a Spânului ); totodată, acesta reflectă, prin contrastul cromatic „negru – alb”, armonizarea defectelor şi a calităţilor umane, dintre care primele sunt necesare pentru a le verifica pe ultimele. Majoritatea eroilor acestui basm stăpânesc tehnica psihologică a disimulării, creându-şi false identităţi, cu motivaţii distincte: bătrânul crai îşi ascunde calitatea părintească şi socială în pielea unui urs, ca să poată verifica tenacitatea şi responsabilitatea feciorilor săi. El doreşte să se convingă care dintre aceştia întruneşte calităţile necesare pentru a prelua conducerea împărăţiei fratelui său; Spânul obţine, prin viclenie, falsa identitate a unui fecior de crai, prin intermediul căreia doreşte să parvină social, căsătorindu-se cu o prinţesă şi devenind apoi el însuşi împărat; Sfânta Duminică se metamorfozează în cerşetoare ca să probeze cele două însuşiri umane – esenţiale în viziunea ei – ale tânărului erou, simţul creştin al milei şi mărinimia faţă de bătrâni şi sărmani. Spre deosebire de cei care îşi modifică identitatea benevol, protagonistul basmului cult va fi constrâns de jurământul depus în faţa Spânului ( pentru a-şi salva viaţa ) să accepte înfăţişarea, vestimentaţia şi atribuţiile unui servitor. Pe toată durata întâmplărilor, din momentul când îl cunoaşte pe Spân şi până când îşi va recăpăta adevărata condiţie, eroul va fi obligat să lupte pentru a-şi afirma drepturile şi pentru a se regăsi. El se individualizează numai după întâlnirea cu Spânul, confruntarea cu personajul negativ formându-l ca om. Până atunci, neavând experienţă, nu are nici identitate. Trăsăturile eroului se dezvăluie treptat, prin implicarea sa în acţiune. Este caracterizat direct şi indirect. Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului, care îi apreciază o trăsătură morală – „boboc în felul său la trebi de aieste” – , şi din perspectiva altor personaje – Sfânta Duminică şi Spânul, care au opinii divergente. Sfânta Duminică îi apreciază bunătatea şi cuminţenia – „Vedea-te-aş împărat, luminate crăişor” – , în timp ce Spânul îl dispreţuieşte – „slugă vicleană ce-mi eşti”. Caracterizarea indirectă este, însă, cea mai complexă modalitate de caracterizare.

Încă din prima parte a acţiunii, mezinul se dovedeşte foarte sensibil la reproşurile tatălui, dezamăgit de eşecurile celor doi fii mai mari. În timp ce băieţii mai mari rămân indiferenţi la reproşurile tatălui, mezinul plânge ruşinat, „lovit în adâncul sufletului” de mustrările părinteşti. Reacţia mezinului relevă o psihologie aparte – se comportă omeneşte cu bătrâna care era Sfânta Duminică. Cu toată neîncrederea, îi dă mătuşii un ban, de milă şi, de aceea, are acces la un plan magic pe care fraţii mai mari îl ratează, prin atitudinea orgolioasă şi dispreţuitoare. Mezinul pleacă în cucerirea lumii având o triplă motivaţie: să se cunoască pe sine şi realele lui posibilităţi, drumul către împărăţia unchiului devenind o iniţiere în revelarea propriei identităţi; să-şi ia revanşa asupra fraţilor mai vârstnici, dintr-un simţ firesc al competitivităţii între oameni; să aline deziluzia şi amărăciunea părintească şi să-i demonstreze craiului că neîncrederea iniţială a fost neîntemeiată.

Naivitatea, una dintre trăsăturile morale definitorii pentru tânărul aflat la început de drum, este reliefată prin gestul de a-l accepta pe Spânul întâlnit în pădure drept însoţitor. Înşelat de aparenţe, fiul craiului, „boboc în felul său la trebi de aieste”, face un pact cu diavolul care va conduce la pierderea condiţiei iniţiale – de fiu al craiului şi potenţial moştenitor al Împăratului Verde – şi la dobândirea unei condiţii noi – de slugă a Spânului. Acest pact dobândeşte, în Povestea lui Arap-Alb, o semnificaţie aparte, pentru că, datorită robiei Spânului, eroul va conştientiza propriile slăbiciuni şi va putea evolua. Aşadar, principiul răului devine o parte complementară a dimensiunii umane a eroului, conceput ca o sumă de ezitări şi de acte curajoase. Harap-Alb intră, în călătoria lui iniţiatică, pe un tărâm necunoscut, de aceea este absolut necesar să-i înţeleagă semnificaţiile, prin depăşirea probelor.

Din momentul în care fiul craiului dobândeşte un nume, prin intervenţia Spânului, încep muncile protagonistului, care sunt tot atâtea trepte de iniţiere, de la vârsta naivităţii până la a doua naştere, ca stăpân al împărăţiei unchiului său. Probele pe care le parcurge sunt echivalente, în plan simbolic, cu maturizarea fizică, psihică şi afectivă. Ezitant şi descurajat înaintea fiecărei probe, Harap-Alb dobândeşte, prin susţinerea celorlalte personaje – calul, Sfânta Duminică, Gerilă, Setilă, Flămânzilă etc. – conştiinţa propriei valori umane: „Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb.” Ion Creangă a modificat radical personalitatea eroului, circumscris, în basmul tradiţional, prozaismului faptei ( un fel de Hercule autohtonizat ), înzestrat, însă, cu harul milosteniei în basmul cult. El este un tânăr harnic, omenos, îndatoritor, milostiv, virtuţi consacrate în sistemul etic popular. El îşi demonstrează altruismul, oferindu-şi ajutorul dezinteresat chiar şi celor mai umile vieţuitoare ( albinele, furnicile ). Portretul său se conturează treptat, în special prin mijloace indirecte de caracterizare, deoarece majoritatea trăsăturilor reies din fapte, acţiuni, limbaj. Dacă portretul fizic este aproape absent, ca în cazul eroului tipic de basm, precizându-se doar calitatea de cel mai tânăr dintre fii, portretul moral se defineşte treptat, prin însumarea trăsăturilor. Experienţa de viaţă se dobândeşte treptat, prin confruntarea cu forţele malefice mai mult sau mai puţin declarate ( Spânul, Cerbul, Ursul, Împăratul Roş ). Cucerirea unor spaţii din ce în ce mai largi – grădina Ursului, pădurea Cerbului, teritoriul peste care stăpâneşte Împăratul Roş – se asociază cu maturizarea progresivă a eroului, capabil să-şi asume responsabilităţi din ce în ce mai mari. Învestirea eroului ca împărat, după moartea simbolică şi reînvierea cu ajutorul obiectelor magice, marchează cucerirea deplină a sinelui. Din eroul şovăielnic şi temător, Harap-Alb devine omul matur, stăpân al propriului destin. Pe acest drum al cunoaşterii de sine, al trecerii de la vârsta inocentă la maturitatea lămurită, personajul supranatural din basmele populare se umanizează treptat, ajungând să treacă din condiţia de slugă în aceea de stăpân şi descoperind necesitatea de a alterna, în viaţă, izbânda cu eşecul şi de a cunoaşte suferinţa umană: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, […] vei crede celor asupriţi şi năcăjiţi, pentru că ştii acum ce e năcazul…” Moartea violentă este urmată de o renaştere spirituală, totul integrându-se într-un ritual care aminteşte de miturile originare. Renaşterea lui Harap-Alb stă sub semnul iubirii: „Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb de nu eram eu, zise fata împăratului Roş, sărutându-l cu drag şi dându-i iar paloşul în stăpânire”. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om întreg la fire. În cazul eroului propus de Ion Creangă, este evidentă descendenţa lui din lumea reală. Firescul existenţei sale şi al dezvoltării personalităţii până la dobândirea învestiturii de împărat îl apropie pe eroul din basmul cult de modelul real uman, mai mult decât în cazul eroului din basmul popular.

Maturizat de experienţele dramatice, după ce învinge dificultăţi care păreau insurmontabile, eroul primeşte învestitura binemeritată de împărat. Cu alte cuvinte, depăşeşte obstacolele inerente oricărui proces de maturizare În ansamblul ei, Povestea lui Harap-Alb devine un „roman de formare” cu subiect fabulos, ilustrând, de fapt, povestea destinului uman. În acest sens, tema basmului lui Ion Creangă devine, mai mult decât confruntarea convenţională dintre bine şi rău din basmul popular, procesul de maturizare a unui erou care sintetizează toate trăsăturile omului universal.

Caracterizare personajului principal Stefan Ghiorghidiu

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu este ilustrativ pentru evoluţia unui personaj într-un roman subiectiv.Ştefan Gheorghidiu este protagonist şi, totodată, narator. Romanul va urmări efectele a două experienţe fundamentale trăite de Ştefan Gheorghidiu – iubirea şi războiul, analizate numai din perspectiva personajului-narator.

Trăsătura distinctivă a lui Ştefan Gheorghidiu este orgoliul care se manifestă şi în viaţa publică, şi în viaţa privată.Un exemplu în acest sens este în primul capitol, La Piatra Craiului, în munte. Ofiţerii aflaţi la popotă discută, pornind de la un articol de ziar, pe tema libertăţii în iubire. Mărturisirea lui Ştefan Gheorghidiu conturează cele două dimensiuni ale orgoliului şi opiniile exprimate de ofiţeri sunt copilăreşti şi primare, pentru că ei nu ştiu nimic din psihologia dragostei. Atitudinea faţă de colegi este voit studiată: era în tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ. Chiar dacă ea este menită să mascheze drama pe care el o trăieşte – bănuiala că soţia îl înşală – atitudinea sa este puternic legată de orgoliul profesional (este filozof): Folosiţi un material nediferenţiat … dublat de cunoaşterea adevărului unic: …iubirea e altceva, iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi să dezbateţi toată viaţa că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi.
Ştefan Gheorghidiu trăieşte, de fapt, drama intelectualului intolerant, împărţit între viaţa adevărată, cu bune şi rele, şi idealurile umanităţii promovate de filozofie. Chiar atunci când recunoaşte că are un comportament inadecvat, izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară, fără temei, nu o face din perspectiva unei greşeli de comunicare, ci din perspectiva omului superior, aflat accidental într-un mediu inadecvat lui: m-a scos din sărite atâta sărăcie de spirit într-o discuţie.

Şi când trăieşte dezamăgirea de a nu fi iubit aşa cum vrea el, o face tot din orgoliu. Monologul în faţa lui Oprişan este patetic şi, ca să nu pară o confesiune, Gheorghidiu îşi descrie sentimentele sub semnul ştiinţei: Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Introducerea voinţei ca factor determinant în ecuaţia iubirii exclude libertatea şi plasează inefabilul afectiv în plan secund.

Sentimentele lui Ştefan Gheorghidiu stau sub semnul mondenităţii orgolioase; lui îi plac ,,oacheşele”. Ela este blondă, dar câştigă prin insistenţă. Orgoliul este o stare puternic afirmată şi intens trăită: orgoiul a constituit baza viitoarei mele iubiri … începusem, totuşi, să fiu mulţumit faţă de admiraţia pe care o avea toată lumea pentru mine, fiindca eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Din orgoliul identităţii masculine se naşte un sentiment afectuos, însă condiţionat de starea de superioritate: femeia aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care i-o dădeam eu, făcându-mă să cunosc astfel plăcerea de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate.

Ştefan Gheorghidiu se lasă iubit, fiindcă acest fapt intră  favorabil în paradigma fiinţei lui: să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau în jocul intim al fiinţei mele. Sentimentul înţeles numai din perspectiva masculină face dovada incapacităţii personajului de a-i înţelege pe cei din jur şi, în mod concret, pe Ela; această situaţie este marcată stilistic prin superlativul atât de, folosit în definirea iubirii. Procedeul este elocvent şi în portretul Elei: atâta tinereţe, atâta frângere, atâta nesocotinţă, şi atâta generozitate. Elogiul obţinut prin repetiţie şi enumerare este sărac, din punct de vedere al semnificaţiei. Dacă pe el însuşi, personajul se analizează până în cele mai mici amănunte, pe ceilalţi îi expediază într-o sumă de prejudecăţi comportamentale. Aşa se întâmplă şi cu Ela – este frumoasă, generoasă, dar superficială: Aşa o doream, răzvrătind fermecător, lacomă, pachetele de la băcănie şi, în acelaşi timp, privind cu sfială pachetul de cărţi, pe care ea nu le citea, dar ştia cel puţin că preţuiau mult.
Comportamentul feminin, standardizat de Ştefan Gheorghidiu, propune imaginea unei fiinţe slabe, neajutorate, ascultătoare şi în permanentă admiraţie faţă de bărbat. Implicarea Elei în problemele referitoare la moştenire trezeşte neîncrederea în sufletul lui Ştefan Gheorghidiu – o neîncredere legată de ameninţarea unicităţii personale: Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie protejată.

Gelozia nu este motivată în actele Elei, dar devine paroxistică în imaginaţia lui Ştefan Gheorghidiu. Punctul de pornire este prejudecarea socială, pe care o dispreţuieşte: Auzisem de scandaluri, la care se adaugă o formaţie interioară misogină: Sunt clipe când ura şi dezgustul meu pentru femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Suferinţa este alimentată şi de plăcerea disimulării. Comportamentul Elei, chiar dacă pare cam exagerat, trezeşte în erou gelozia mascată prin veselie excesivă, dar şi patetismul dezamăgirii: descoperirea unui cap străin şi vulgar. În registrul trădării, gesturile îi aparţin punctual lui Ştefan. Trădarea Elei este, de fapt, o sumă de informaţii interpretate din perspectivă proprie.Despărţire-împăcare-despărţire: acestea sunt etapele căsniciei. Dacă împăcarea este generată de redimensionarea orgoliului, de exerciţiul disimulării şi al interiorizării sentimentului (deşi orice rochie ca a ei îl emoţionează, se face că nu recunoaşte rochia albastră), despărţirea finală înseamnă anularea trecutului. Orgoliul nu poate fi înlocuit prin iubire.

Prin urmare, romanul modern e legat de apariţia conştiinţei şi de apariţia unui nou tip de personaj: intelectualul lucid, însetat de absolut, care-şi problematizează existenţa şi intră în conflict cu sine şi cu lumea înconjurătoare. Ştefan Gheorghidiu face parte din galeria camilpetresciană a personajelor însetate de absolut. Problema gravă care duce la eşecul social este că aceste personaje vor să transfere absolutul în viaţa de zi cu zi. Fiindcă transferul este imposibil, ele vor intra în conflict cu toată lumea. Conflictul va fi trăit dramatic la nivelul conştiinţei.

Caracterizarea personajului feminin principal Vitoria Lipan

Vitoria Lipan, personajul principal feminin al romanului Baltagul de Mihail Sadoveanu, devine o figură reprezentativă pentru comunitatea din care face parte.

Portretul fizic şi moral: caracterizare directă (narator şi alte personaje)

Portretul fizic, realizat prin caracterizare directă de către narator, este acela al unei femei mature, dar care, în ciuda trecerii anilor, îşi păstrase frumuseţea: ,,Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe. …. Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau în zări necunoscute’’.Vitoria este caracterizată în mod direct şi de celelalte personaje, care-i scot în evidenţă trăsăturile morale. Astfel, Gheorghiţă, fiul Vitoriei, crede că : mama sa trebuie să fie fermecătoare; cunoaşte gândul omului.

Caracterizare indirectă: comportament, gândire, fapte, atitudine

De asemenea, portretul ei moral se conturează şi prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, vorbe, gesturi, mediul în care trăieşte, nume şi relaţia cu celelalte personaje.Îndemânarea cu care toarce dovedeşte hărnicia muntencei: Fusul se învârtea harnic, dar singur.

Femeie conservatoare care respectă tradiţiile, Vitoria o ceartă pe fiica ei, Minodora, fiindcă tânăra nu ţine cont de rânduială: Îţi arăt eu ţie coc, valţ şi bluză … nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de acestea – şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu.Personajul se conduce după legile nescrise ale comunităţii din care face parte, este superstiţioasă, pentru că are încredere în semne, în vise şi o vizitează pe baba Maranda, vrăjitoarea satului, pentru a afla veşti despre Nechifor Lipan.

Credincioasă, Vitoria plăteşte slujbe la biserică şi ţine post negru douăsprezece vineri înainte de a pleca la drum, în căutarea soţului.Înzestrată cu spirit practic, femeia ştie să-şi organizeze foarte bine gospodăria înainte de a pleca: îl lasă acasă pe argatul Mitrea, pe Minodora o duce la mânăstire, vinde diverse produse pentru a avea bani de drum.Bună cunoscătoare a firii umane, Vitoria ştie cum să vorbească cu oamenii pentru a obţine informaţiile care să o conducă la descoperirea adevărului despre moartea soţului ei.
Inteligentă, lucidă şi abilă, Vitoria reuşeşte să-i demaşte pe ucigaşii soţului ei, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, şi să-i determine să-şi mărturisească fapta comisă.Prin replica finală (Şi-apoi ne-om întoarce la Măgura ca să luăm de coadă toate câte am lăsat) eroina se dovedeşte hotărâtă să-şi continue viaţa, mulţumită că a reuşit să împlinească tradiţia şi să-şi înmormânteze creştineşte soţul.

Caracterizare indirectă: realaţiile cu celelalte personaje

Vitoria are o realaţie specială cu cei doi copii ai ei. Astfel, faţă de Minodora se arată mai aspră şi o trimite la mânăstire pentru a învăţa carte şi bunele deprinderi. Deşi Gheorghiţă îi este mai drag, evită să-l răsfeţe şi se dovedeşte fermă atunci când îi cere să o însoţească în căutarea lui Nechifor, fiind conştientă că acest drum înseamnă pentru fiul ei maturizarea.Abilă, inteligentă, înzestrată cu spirit justiţiar, Vitoria Lipan reprezintă una dintre figurile emblematice ale literaturii române.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.