Archive for the ‘caracterizari’ Category

Caracterizare Ilie Moromete

Romanul „Morometii”, scris de Marin Preda, a carui originalitate sta fara indoiala in noua viziune asupra lumii rurale, este unul ce prezinta foarte bine povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, mai precis din satul teleormanean Silistea-Gumesti, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.

Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau , Tudor Calarasu , modelul sau literar : “Scriind , totdeauna am admirat ceva , o creatie preexistenta , care mi-a fermecat nu numai copilaria , ci maturitatea : eroul preferat , Moromete , care a existat in realitate , a fost tatal meu . Acest sentiment a ramas stabil si profound pentru toata viata.” 13989pmb16evn9u

Ilie Moromete esta un taran din Silistea-Gumesti, tatal a sase copii, Paraschiv, Nila, Achim, Tita, Ilinca si Niculae, si sotul Catrinei. El este capul familiei, insa are probleme financiare. Este un om rational in ceea ce priveste atitudinea lui fata de pamant . Spre deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lacomie pentru pamant, Moromete nu este sclavul imbogatirii, ci pamantul constituie pentru el simbolul libertatii materiale si spirituale.In comparatie cu ceilalti tarani.Moromete nu are nimic de facut atunci cand toti ceilalti vecini ai sai sunt in casa muncind, fiind preocupati de problema supravietuirii. Se creaza astfel taranul mijlocas : nu e atat de sarac incat sa fie tot timpul preocupat de problema supravietuirii, aceasta neafectandu-i personalitatea, dar nu e nici foarea bogat incat sa fie dusmanit de vecinii sai mai saraci. De aceea el are timp si disponibilitate catre comunicare. Are o foarte mare placere de a comunica, fiind intr-o contiuna asteptare a altor persoane cu care sa vorbeasca “Statea degeaba, nu se uita in mod deosebit, dar pe fata lui se vedea ca n-ar fi rau daca s-ar ivi cineva…”

Cand chiar nu are cu cine sa vorbeasca sau cand ajunge la concluzia ca nimeni nu e demn sa vorbeasca cu el, vorbeste singur. Gandurile sale sunt aparent un haos total, insa el face niste legaturi ce nu sunt accesibile oricui, iar acesta legaturi nu sunt prezentate nici de fata cu celialti, lucru ce ii determina pe sateni sa il considere un ciudat. Cand vrea sa para serios, Moromete este de fapt ironic, iar cand este foarte serios si traieste cu intensitate,in exterior vrea sa para ca se amuza. El procedeaza astfel in scena taierii salcamului, dandu-i raspunsuri ironice lui Nila desi era un moment foarte important.

Monologul personajului este aparent dezorganizat, insa exista conexiuni pe care cititorii nu la percep, deoarece Moromete are un alt fel de a gandi, o viziune diferita asupra lumii decat restul oamenilor. Acest monolog are o structura diferita: este fie interior, la persoana I, fie un monolog adresat simplu, fie un monolog adresat prin dedublare, cand vorbeste cu el insusi ca si cum ar vorbii cu alta persoana.

Pozitia lui Moromete la masa este deasupre tuturor, el avand o pozitie privilegiata, pe prag. Statutul sau era acela de cap al familiei, nimeni nu avea acest drept in afara de el, iar statutul sau era asumat prin traditie.Astfel personajul nu se afla in nici o tabara, el asigurand echilibru si stabilitate in familie. Este intruchiparea autoritatii, si este constient de statutul sau, acceptandu-l. mv989p3116evvn

Dialogul sau cu vecinul sau, Tudor Balosul, incepe cu o replica cu o functie fatica, insa aceasta discutie este un pretext pentru a ajunge la un anumit subiect, Balosul vrand de fapt sa vorbeasca despre salcam. Pana in momentul cand acest subiect ia viata, dialogul este unul normal, insa cand vine vorba de salcam, Moromete abordeaza un alt subiect. Vecinul sau ia acest raspuns drept un refuz, si incearca in contiunuare sa il convinga sa vanda. Moromete evita intrebarile incomode, iar conversatia pare a fi un dialog al surzilor.Insa in realitate, cei doi se inteleg, personajele stiind sa citeasca in spatele cuvintelor, Moromete avand capacitatea de a vorbii cu subanteles.

La fierarie, locul unde satenii se intalneau sa discute politica, Ilie Mormmete are un rol important, fiind privilegiat. Cand ajunge la fierarie, el ii ignora pe tarani ce il asteptau cu nerabdare, si intra mai intai la frizerie, tinandu-i astfel in suspans. Pentru a-si da o si mai mare importanta, in momentul cand intra in fierarie personajul spune “Ce e, ma, ce v-ati adunat aicea?!” In momentul cand anunta ce o sa citeasca, se face liniste, captand atentia. El citeste “ca si cum ar fi tinut el un discurs”, observandu-se aici un alt rol jucat de Moromete. Personajul are o placere de a vorbii, iar in momentul cand citeste un discurs, isi schimba glasul, manipuland astfel auditoriul. Dupa ce termina de citit, iar oamneii incep sa rada deoarece nu au inteles discursul, Moromete le explca. Personajul sintetizeaza informatiile si la prezinta pe intelesul publicului, aratandu-si astfel capacitatea de sinteza. In momentul cand Tugurlan, unul dintre taranii sataci ai satului se revolta si incepe sa tina un discurs, Moromete pune capat intregii discutii, sintetizand problemele ridicate de Tugurlan, insa ii intoarce cuvintele, aparent sustinandu-l, cand de fapt el ocoleste problema reala pusa de Tugurlan.

Cand se intoarce de la fierarie, personajul este constient ca il asteapta agentii ii vor cere plata foncirii, insa Moromete intra in curte si incepe sa ii strige pe ceilalti membrii ai familiei, ignorandu-i pe agenti si astfel enervendu-i. Mimeaza ca este un om foarte ocupat, iar cei doi agenti sunt nesemnificativi in comparatie cu problemele sale “Paraschive, tu unde esti, ma? Nu vezi ca furca ai sta acolo langa gard de cinci saptamani? Ia-o de acolo si bag-o in sopron! Ar putea sa stea acolo pan-o rugini, pana te-ai intepa in ea si tot n-ai s-o ridici!…” Deodata, se intoarce spre agenti, luandu-i prin surprindere, intr-un moment nepregatit spunandu-le raspicat “N-am!”. Aceasta reprezinta tehnica lui pentru a controla situatia, el incarcand astfel sa creeze un avantaj. Insa agentii sunt invatati cu taranii, iar la inceput sunt destul de duri, dar pe drum ei se mai inmoaie, ajungand ca la sfarsit sa inceapa sa faca unele compromisuri. Se creaza un contrast intre gravitatea situatiei si aparenta indiferenta a lui Moromete, insa aceasta reprezinta tehnica lui de intimidare. Pana la urma plateste o mie de lei, vrand astfel sa para ca face o favoare. Pentru ca perceptorul sa primeasca mai putini bani, Moromete trebuie sa joace tot acest spectacol. Insa nu acesta este singurul scop, personajul avand o placere pentru a fraierii oamenii. Dupa plecarea lui Jupuitu , Moromete este cuprins de o „ciudata voiosie” si-i marturiseste lui Balosu „l-am pacalit cu doua sute de lei (…) i-am dat numai o mie (…) . Balosu se uita la el cu o privire rece si buimaca . Nu intelegea.” Personajul reuseste astfel prin talentul disimularii sa iasa din incurcatura, depasind problemele cu mai putina usurinta.

Moromete se arata pana acum precum un personaj inteligent, diferit, subtil, ce considera ca problemele din familia lui sunt la fel de superficiale ca toate problemele din universul rural. El este ironic, foarte comunicativ, insa isi creaza un univers paralel deoarece se simte incompatibil cu universul existent.

Are insa loc o trensformare a lui Moromete, transformare ce este avertizata in primul rand de taierea salcamului, si vizibila in momentul cand Scamosul ii zice ce vor sa faca fii lui.

Acum, el nu mai stie ce sa faca, desi pana in momentul de fata tot timpul stia cum sa iasa din incurcatura. Este un bun cunoscator al psihologiei umane, avand o anumita intuitie, si citind gandurile personajelor. Ii spune lui Scamosul „Acuma de ce-oi fi crezand tu ca nu se intoarce Achim cu oile de la Bucuresti! Crezi ca te mint?”, desi Scamosul nu pomenise nimic de acest lucru, insa Moromete ii citeste gandurile. Cand aude adevarul, prima sa reactie este aceea de a respinge ideea, iar apoi intepeneste vazandu-se pe chipul sau panica. Ia aceasta veste precum o lovitura ce il obilga sa se trezeasca la realitate. Pana acum, personajul reusea sa isi ascunde trairile interioare dar acum nu mai poate, acesta fiind un prim semn al schimbarii sale. In momentul urmator, constientizeaza, incearca sa aduca argumente si sa recupereze ce a pierdut. Isi da seama ca a fost orb ca nu a vazut toate semnele; cand intelege, se schimba si fizic, nu numai in interior. Apoi urmeaza etepe in care se dezvinovateste, gandind ca motivul plecarii fiilor sai nu este in nici un caz el. Ironia folosita „ Baietii mei, Scamosule, sunt bolnavi..Sa fuga de acasa! De ce asta? Nu i-am lasat eu sa faca ce vor? Absoluta, absoluta libertate le-am lasat! Parca daca veneau si-mi spuneau : „Ma, noi vrem sa fugim de acasa”, crezi ca i-as fi impiedicat eu de, Scamosule!? „De ce sa fugiti fratioare? le-as fi spus. Incet nu puteti sa mergeti?”, vrea sa arate ca ii lasa sa faca ce vor. Este o ironie cu umor negru ce duce spre sarcasm si lasa un gust amar. Personajul nu mai simte placerea de a pacali deoarece se simte el pacalit acum.

Cand ajunge acasa, si baietii vor sa ia haine curate din lada, Moromete este la inceput calm fata de acestia. Si are glasul calm si fata de fata sa si sotia, cu toate ca le bate. Mai face o ultima incercare de a mentine familia unita, rugandu-se da baieti sa il ajute, cu un glas bland. Insa Mormmete nu mai are aceeasi forta interioare, si pierde controlul, batandu-i pe baieti ca o pedeapsa. Isi da seama ca oricum nu mai are cum sa ii tina in familie, iar batia este singurul lucru pe care il mai poate face.

Verbele ce il caracterizeaza cel mai bine pe Ilie Moromete sunt „a face”, datorita faptului ca baietii ii cer tot timpul sa actioneze si „a gandi” deoarece el prefera sa gandeasca, sa reflecte, nu sa faca. Insa dupa aceasta traire, schimbarea lui Moromete este radicala.

Schimbarile profunde produse asupra lui Moromete aveau sa se extinda in curand asupra intregului sat , „trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial . Timpul nu mai avea rabdare”.

Personajul principal al romanului „Morometii” de Marin Preda , Ilie Moromete este „un contemplativ inteligent , temperat , un iubind (fara de care nu se poate trai si nu se poate face nimic durabil) si mai ales iubind libertatea , independenta de gandire si exprimare a opiniilor” . (Ion Rotaru)

Particularitati constructie personaj teatru postbelic

Particularitati constructie personaj teatru postbelic

În literatura română postbelică, speciile dramatice tradiţionale nu se mai disting şi, în general, se estompează limitele dintre epic, liric şi dramatic. Estomparea graniţelor în dramaturgie este anticipată de câteva forme teatrale lansate în modernismul interbelic, cum sunt comedia absurdului, comedia lirică şi sentimentală, drama expresionistă sau drama mitică, „comedia tragică” etc. Se cultivă: teatrul suprarealist, care parodiază simboluri, convenţii literare ale anumitor specii şi foloseşte automatismul verbal; teatrul istoric, având drept caracteristici demitizarea istoriei, parodia clişeelor (destinul naţional ), cultivarea comicului bufon şi burlesc, dar şi gravitatea meditaţiei care transpare sub aspectul ludic ( Marin Sorescu, Răceala, A treia ţeapă ); teatrul parabolic, care prezintă, în formă alegorică, „poveşti” despre libertatea şi limita umană, impune motivul spaţiului închis, se distinge prin ironie şi lirism ( Marin Sorescu, Setea muntelui de sare ); farsa tragică, prin care se parodiază structuri ale tragediei şi se cultivă absurdul, comicul şi burlescul. Teatrul postmodern va impune noi structuri dramatice, „dizolvând” subiectul şi deconstruind personajul.

Teatrul nu mai este „discurs în jurul unei acţiuni”, nici „limbaj al ideilor” sau „câmp de probleme”; el nu mai face demonstraţia analitică a condiţiei umane, nu mai vorbeşte de angoasele şi incertitudinile umane, ci le „arată”. Subiectele sunt apropiate de cotidian, nararea se face pe baza unor tablouri succesive, fără legătură între ele. Acţiunea scenică se construieşte pe nararea discontinuă, pe tablouri disparate, decupate, care, într-un final, concep un „sens”, ducând spre o viziune ordonată. Monologul suferă o modificare în modul de organizare: personajele se succed şi se întâlnesc fugitiv în scenă, îşi recită monologul, fără a exista între ele eventuale puncte comune. Apare alternanţa monolog – dialog, laconică sau dezvoltată, în tirade fără răspuns sau în dialoguri în care toată lumea vorbeşte până la epuizare, fără a se adresa cuiva, de fapt, sugerându-se în acest mod automatismul şi deriziunea vieţii omului modern.

Personajele sunt stilizate, nu au tipicitatea caracterologică sau socială din dramaturgia epocilor anterioare. Personajele nu au, uneori, identitate, alteori identitatea stranie este sugerată prin nume – Runa, Rilda, Hunar, Mira, Găman – sau devin personaje generice ( Mama, Fiul, Bătrâna, Paznicul ).

Iona, de Marin Sorescu, este una dintre piesele reprezentative pentru formele de manifestare ale teatrului modern. Integrată într-o trilogie, Setea muntelui de sare, cuprinzând parabole pe tema destinului uman, piesa este structurată la nivel compoziţional în patru tablouri, în care apar trei personaje: Iona, Pescarul I, Pescarul II ( cele din urmă fără nicio replică în text). Renunţând la convenţiile de compoziţie ale textului dramatic – acţiune, dinamism, dialoguri care determină evoluţia acţiunii – , piesa lui Marin Sorescu este o metaforă a destinului uman, după cum mărturisea însuşi scriitorul: „Îmi vine să spun că Iona sunt eu… Cel ce trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”. Aşadar, ni se propune o altă formulă de spectacol dramatic. Pentru că, în opinia lui Marin Sorescu, „teatrul este el însuşi o formă a poeziei, metaforă concretizată, imagine complexă la diverse niveluri de semnificaţie şi asociere, de la cel mai rudimentar concret la cel mai ezoteric abstract.”

Consecvent în ilustrarea noii formule teatrale, autorul valorifică elemente din mitul biblic al lui Iona, deşi personajul creat de Marin Sorescu nu a săvârşit nici un păcat pe care să-l ispăşească. Singura lui vină este condiţia umană, în limitele căreia trăieşte, intuindu-le, dar neputând să le depăşească. Dacă profetul biblic îşi recunoştea neputinţa de a exista în afara cuvântului divin, Iona din teatrul modern monologhează în deşert. Modificând mitul biblic din perspectiva vieţii contemporane, autorul creează un personaj atipic, simbol al individului însingurat, al cărui strigăt e o încercare de regăsire a identităţii. El nu vorbeşte cu Dumnezeu însă, ci cu el însuşi.

Iona lui Marin Sorescu nu e un profet, care se împotriveşte poruncii divine şi este pedepsit, ci un pescar umil, simbol universal al omului obişnuit. De aici, singurătatea absolută a personajului, care nu are nici un interlocutor – simbolic, pescarii care trec prin scenă, anonimi, nu intră în dialog cu Iona, purtându-şi povara cotidiană. Pescarul Iona se află în faţa mării, îi simte mirosul, briza îi mângâie obrajii, şi totuşi, această mare rămâne intangibilă, e o iluzie, pe care personajul crede că o poate atinge. Eroul trăieşte într-o permanentă aşteptare, a peştelui fabulos. Încercând să-şi înşele destinul, pescarul îşi aduce de acasă un acvariu, ca să-şi creeze iluzia propriei utilităţi. Jocul în care se înscrie este, însă, acela al unei vieţi închise.

Prin tehnica monologului ( dislocat ), autorul evidenţiază mişcarea sufletească a personajului, care „ca orice om foarte singur, vorbeşte tare, cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se strânge după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice”.  Este una dintre puţinele didascalii ale textului, inovaţia mergând până la imaginarea unui decor minimalist, cu un pronunţat caracter simbolic. Scena înfăţişează nenumărate burţi de peşte, unele despicate, altele aşteptând să fie despicate, într-o încercare de eliberare mereu sortită eşecului. Aşadar, Iona e prizonier, înghiţit de o balenă. Soarta lui accentuează una dintre temele fundamentale ale dramaturgiei moderne – lupta cu moartea. Neacceptând destinul ca pe o fatalitate, Iona se zbate pentru a ieşi din această situaţie, pentru a găsi o soluţie, reflectând, pe măsură ce înaintează, asupra condiţiei umane, a raportului om – divinitate, a iubirii. Prin aplecarea înspre sine, personajul încearcă să refacă elementele caracteristice unei realităţi familiare, în plină atmosferă absurdă. Monologul autoadresat al personajului creează iluzia că în scenă sunt două personaje. Iona se întreabă, îşi răspunde, în încercarea de a se lămuri pe sine în privinţa propriului destin, dar şi a destinului colectiv:

„ – Toţi trebuie să trăim.

– Tocmai asta spuneam şi eu – toţi trăiesc… pe-acolo pe unde-or fi. Şi nici nu ştii când o să te pomeneşti că-ţi bat, cioc – cioc, noaptea în geam.” Se creează, prin limbajul folosit, iluzia existenţei a două personaje în dialog – relaţia dintre emiţător şi receptor se construieşte firesc, prin  reluarea unui fragment de replică şi integrarea lui în alt context – „Toţi… să trăim” – „toţi trăiesc…” Iona se adresează dublului său pentru că relaţia cu celelalte personaje care apar în piesă este imposibilă. Pescarii anonimi care trec pe lângă el cu bârnele în spinare nu-şi pot depăşi condiţia şi limitele, iar situaţia va rămâne neschimbată până la finalul piesei. Interlocutori posibili, cei doi pescari devin, la nivel nonverbal, oglinzile exterioare ale trăirilor personajului central al piesei: „( Către cei doi pescari, care au stat tot timpul în scenă, muţi ) lăsaţi pe mine. O scot eu la cap într-un fel şi cu asta, n-aveţi nicio grijă! ( Pescarii dau din cap că sunt liniştiţi şi ies din scenă .)” Aşadar, în raport cu celelalte personaje ale piesei, Iona se înscrie într-o relaţie de tip nonevolutiv, accentuând solitudinea omului modern, care se îndepărtează atât de ceilalţi, cât şi de sine, în primul rând din cauza barierei limbajului, deoarece cuvântul îşi pierde semnificaţiile şi nu mai acoperă realităţi sufleteşti.

Spintecând burta balenei, pentru a găsi o ieşire, Iona intră în spaţii din ce în ce mai limitative, iar gestul său se dovedeşte inutil, pentru că absurdul nu are şi nu poate avea soluţii raţionale. Orizontul lui Iona se defineşte ca „un şir nesfârşit de burţi”, sugerând, simbolic, limitarea condiţiei umane. Iona însuşi vorbeşte despre existenţa umană ca despre un eşec: „ne scapă mereu câte ceva din viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”. De altfel, personajul lui Marin Sorescu are darul de a rosti adevăruri profunde într-un limbaj nonsentenţios, simplu. Fiecare dintre cele patru tablouri – o ultimă concesie făcută structurii dramatice tradiţionale – conţine câte o replică memorabilă: „Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi. Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.” ( tabloul I ); „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. […] Ar fi ca un locaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului” ( tabloul al II-lea ). „Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor”, „Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu”, „Un sfert din viaţă îl pierdem făcând legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf” ( tabloul al III-lea ); „Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? […] Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani, pe care am trăit-o eu?” ( tabloul al IV-lea).

Autorul însuşi mărturisea despre replicile memorabile ale pieselor sale parabolice: „Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filozofie…” Realizată ca o mare metaforă „în care spiritul nostru poate citi mai multe lucruri”, piesa urmăreşte avatarurile devenirii lui Iona, experienţele sale ontologice, în trecerea de la starea de nepăsare, de inconştienţă (tabloul I ), la starea de luciditate ( tabloul al IV-lea ). De altfel, principala trăsătură de caracter a personajului este luciditatea. Portretul personajului se construieşte prin modalităţi de caracterizare indirectă, prin limbaj, pentru că Iona nu participă la acţiuni.

Iona nu este un personaj tipic pentru un text dramatic. De altfel, în condiţiile în care întregul text nu reliefează o acţiune, ci urmăreşte evoluţia unor stări sufleteşti, conflictul devine atipic, interiorizat. Iona îşi încheie căutarea mării şi a nadei „celei mari” printr-un gest decisiv. Înţelegând că nu demersul cunoaşterii sau al depăşirii limitelor proprii este greşit, ci modul în care este acesta condus, Iona îndreaptă cuţitul cu care spintecase burţile de balenă spre propria burtă: „Am pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. […] E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.” Gestul final al lui Iona a fost interpretat în mai multe moduri: poate sugera dubla identitate a individului în labirintul vieţii – jucărie a destinului ( prizonier în burţile succesive ), dar şi destin propriu – zis ( Iona îşi spintecă burta într-un gest care afirmă libertatea absolută a oricărui individ ). S-a afirmat (Eugen Simion ) că sinuciderea nu este, în cazul lui Iona, o soluţie a ieşirii din „comedia existenţei”, cum este în cazul eroilor lui A. Camus. Pe eroul lui Marin Sorescu îl preocupă posibilitatea ieşirii din „ceva”, o dată născut, iar personajul fiind convins că moartea nu e decât un prag simbolic, „un nou capăt de drum”. În esenţă, nu atât asumarea morţii ca rezolvare a unui destin limitat contează, cât mai ales afirmarea revoltei ca atitudine polemică faţă de un destin insumabil. Tragicul nu rezidă în moartea propriu-zisă, ci în curajul confruntării destinului propriu ( omul – jucărie a destinului ) cu destinul lumii. Regăsirea identităţii („Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”) este echivalentă cu descoperirea unui adevăr simplu: oricât de limitativă ar fi condiţia umană, omul e liber atât timp cât se descoperă / cunoaşte pe sine.

Piesa lui Marin Sorescu propune cititorului un conflict atipic şi un personaj original. Caracterul simbolic al situaţiilor reprezentate susţine caracterul de metaforă scenică al textului, structurat sub forma unui amplu monolog dedublat. Minimalizarea decorurilor, simplitatea gesturilor personajului, care trăieşte exclusiv la nivel interior, transformă piesa lui Marin Sorescu într-o amplă meditaţie pe tema destinului uman şi impune imaginea unui personaj care depăşeşte limitele universului imaginar.

Eseu particularitati de constructie Otilia Marculescu

Eseu particularitati de constructie Otilia Marculescu

Personajul este o categorie fundamentală a tuturor operelor epice şi dramatice; el ocupă locul principal în sistemul operei literare, alături de alte categorii, precum istoria şi discursul, spaţiul şi timpul. Construcţia personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, alta psihologică, interioară. Există mai multe tipuri de personaje, clasificabile după mai multe criterii. Având în vedere rolul în acţiune, personajele pot fi principale, secundare, figurante sau funcţionale. Raportate la discursul narativ, personajele pot ilustra indirect un punct de vedere al autorului, participând la acţiune şi fiind subordonate naratorului obiectiv şi omniscient ( în romanele de tip obiectiv ) sau pot deveni instanţă narativă principală, îndeplinind şi funcţia naratorului ( personajul-narator din romanul subiectiv ).

Personajul poate fi caracterizat în mai multe moduri în textul epic. Caracterizarea directă poate fi realizată de către narator ( prin portretul fizic şi / sau moral, prin comentarii explicite, aluzii ), personajul însuşi (autocaracterizare prin mărturisiri făcute altor personaje, autoanalize monologate ), alte personaje ( prin mărturii, descrieri etc. ).

Caracterizarea indirectă se realizează prin consemnarea acţiunilor, a atitudinilor, a opiniilor exprimate de personaj, prezentarea mediului în care trăieşte – oraşul, casa, interiorul, familia, grupul sau societatea în care evoluează – , limbajul folosit ( de la registru al limbii până la particularităţile stilistice ).

Publicat în 1938, romanul Enigma Otiliei este menit să ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu. Într-o perioadă în care polemicile vizând structura narativă a acestei specii epice susţineau două puncte de vedere, aparent divergente – necesitatea renunţării la structura de tip obiectiv, cu narator omniscient, prin includerea evenimentelor relevate de amintirile involuntare şi de fluxul conştiinţei şi dorinţa perpetuării modelului clasic-realist, cu narator care controlează desfăşurarea epică – George Călinescu optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic, realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ). Roman realist, care reconstituie o atmosferă – aceea a Bucureştiului antebelic -, dar şi Bildungsroman, urmărind maturizarea lui Felix ( îndelungata şi frustranta sa educaţie sentimentală fiind una dintre temele centrale ale cărţii ) – Enigma Otiliei urmăreşte evoluţia raporturilor dintre personaje, pe fondul aşteptării unei moşteniri supralicitate de unii (clanul Tulea ), indiferente pentru alţii ( Felix, Otilia, Pascalopol ). Acţiunea este amplă, desfăşurându-se pe mai multe planuri narative, care conturează un conflict complex.

Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Din raţiuni editoriale, titlul a fost schimbat şi deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim. De fapt, pe parcursul acţiunii se dovedeşte că Otilia nu are o „enigmă”, ci este ea însăşi un mister al feminităţii în evoluţie. Fiică a celei de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu, Otilia Mărculescu are un statut ingrat în casa acestuia, nefiind adoptată legal de tutorele său, ceea ce îi limitează drepturile în mod semnificativ. De aceea, orfana Otilia va căuta ocrotire lângă Pascalopol, moşierul bogat, între două vârste, care nu se poate hotărî dacă o iubeşte „patern sau viril”, dar şi lângă Felix, în care intuieşte omul de viitor, capabil să-şi croiască un „viitor strălucit”.

Conflictul principal al romanului se conturează în jurul averii lui moş Costache, prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante, acţiuni, nutreşte iluzia longevităţii şi nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei. În plan secundar, se urmăresc aspectele definitorii pentru o societate în care motorul evoluţiei este banul. Aurica este obsedată de avere pentru că trăieşte iluzia că această i-ar asigura o partidă strălucită, Stănică se căsătoreşte cu Olimpia fiind ademenit de zestrea promisă de Simion, dar care se spulberă după o aşteptare îndelungată, Otilia se obişnuieşte să fie ocrotită de Pascalopol, care îi asigură un anume confort material.

Romanul începe şi se încheie cu câte o imagine a Otiliei ( alcătuită din perspectiva personajului – martor Felix). Între cele două, se încheagă chipul unui personaj dominat de mister, imposibil de subordonat unei singure trăsături. Otilia e surprinsă în devenire, ca şi Felix, fiind caracterizată printr-o tehnică modernă, care o raportează la toate celelalte personaje şi care permite compunerea imaginii ei din amănunte contradictorii adesea. Perspectivele multiple asupra personajului conduc la relativizarea imaginii finale, ceea ce justifică titlul romanului: Otilia devine un personaj enigmatic pe măsură ce evoluează. Majoritatea personajelor din roman se raportează la evoluţia Otiliei în acţiune. Pe de o parte, Felix şi Pascalopol o iubesc, fiecare în felul său, asociind sentimentului erotic fie masca paternităţii ( Pascalopol ), fie starea de exaltare specifică adolescenţei ( Felix ). Din perspectiva aceluiaşi sentiment, Otilia e văzută ca o demimondenă, în stilul senzual – vulgar al lui Stănică Raţiu, dar şi în stilul obsesiv – maladiv al lui Titi Tulea. Pe de altă parte, Aglae, Aurica şi Olimpia o dispreţuiesc, considerând-o „dezmăţata” şi arivista care ar putea să lipsească familia Tulea de averea lui moş Costache.

Cea mai importantă modalitate de caracterizare este aceea indirectă. Personajul se defineşte prin acţiuni, atitudini, gesturi, limbaj. Otilia e un amestec de porniri contradictorii. Îl iubeşte ingenuu pe Felix, dar îl înconjoară cu atenţii „de curtezană” pe Pascalopol. E nebunatică şi frivolă, melancolică şi meditativă, risipitoare, dar şi capabilă de gesturi de devotament, de neconceput pentru mintea pozitivistă a membrilor clanului Tulea.

O scenă definitorie pentru caracterul acestui personaj feminin se desfăşoară atunci când moş Costache se îmbolnăveşte: „nebuna”, „uşuratica” îl îngrijeşte cu o pietate filială care stârneşte admiraţia lui Felix şi riposta înciudată a lui Stănică. Totuşi, când „papà” moare, cochetăria o împiedică să poarte doliu, pentru că „o învineţeşte la faţă”.

Inteligenţă superioară, Otilia are simţul relativului. La un moment dat, Felix o vede ca pe o „intelectuală blazată care nu vrea să spună ce ştie.” Faptele nu sunt adevărate decât pe jumătate. În felul ei, Otilia se comunică mereu partenerului, se „luminează” cu o luciditate care ar fi dat de gândit unui bărbat mai familiarizat cu coordonatele sentimentului.  O conversaţie între Felix şi Otilia ilustrează luciditatea perspectivei fetei asupra propriei condiţii. Este una dintre puţinele scene în care eroina se dezvăluie, renunţând să se mai ascundă în spatele unor condiţionale ( „ca şi când”, „dacă” ), specifice conversaţiilor ei obişnuite. Ceea ce reţine atenţia în această scenă este autocaracterizarea, dezvăluind profunzimea caracterului fetei, din care decurg intuiţia şi sinceritatea: „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, şi singurul meu merit este acela că-mi dau seama de asta”.

În comparaţie cu Felix, mai previzibil, mai „dogmatic”, Otilia se arată până aproape de ultimele pagini ca o sumă intactă de virtualităţi, o incarnare a libertăţii interioare. Aparent ilogice, nejustificate, actele ei sunt, privite din această perspectivă, foarte coerente, motivate, subsumabile toate unei voinţe acute de independenţă: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă”, i se destăinuie odată lui Felix, pentru a reveni într-o altă ocazie cu precizarea că-şi detestă condiţia socială: „Aş vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că eşti liber. Aş vrea să fiu băiat”. În acest mod se explică fuga finală cu Pascalopol, motivată de instinct: Otilia îl alege pe acela care nu-i răpeşte libertatea şi nu-i impune constrângeri, fie ele şi de ordin afectiv. Mai târziu, când fata se fixează într-o categorie, ea nu mai e decât copia fără personalitate a celei dintâi. Speriat, Felix descoperă trăsăturile adolescentei în fotografia pe care i-o arată Pascalopol, dar nu recunoaşte nimic din aerul de femeie mondenă, obişnuită cu viaţa pe care, cu câţiva ani înainte, o considera prea puţin interesantă.

Afecţiunea dintre Felix şi Otilia se naşte şi creşte sub semnul situaţiei familiale a eroilor. Este o dragoste între doi orfani, care tind să se protejeze reciproc. Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. El găseşte în ea tot ce i-a „lipsit în copilărie”. Relaţia lor e la fel de complexă ca şi aceea care îi implică pe Pascalopol şi pe Otilia. „Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are”, explică romancierul. Despre Otilia vorbeşte Felix, vorbeşte Pascalopol, vorbeşte ea însăşi, dar rezultatul final este incertitudinea.

Relativizarea imaginii personajului se obţine prin tehnica poliedrică de construcţie a acestuia. Otilia e caracterizată diferit şi, de cele mai multe ori, contradictoriu, de majoritatea personajelor din roman: Pascalopol o consideră „o fată fină”, Felix –  fata ideală, în care se regăsesc imaginile mamei, surorii, prietenei, iubitei, Stănică – o „fată faină” – , Aglae – „dezmăţata” – , moş Costache o vede ca pe „fe-fetiţa” lui. Din însumarea perspectivelor se obţine imaginea complexă a unui personaj unic în literatura română. Între imaginea iniţială, a adolescentei văzute de Felix în capul scării din casa lui moş Costache şi imaginea finală, din fotografia lui Pascalopol, personajul evoluează printr-o complexitate de stări sufleteşti care simbolizează drumul de la adolescenţă la maturitate.

Caracterizarea directă este realizată din perspectiva personajului-martor Felix, voce a naratorului obiectiv, care foloseşte tehnica balzaciană a portretului demonstrativ: „Fata părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Detaliul fizionomic, precizarea vârstei şi a potenţialei evoluţii sunt obligatorii în contextul stilului narativ adoptat de autor. Finalul închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine care îl surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”.

Întâlnirea din epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului destinul personajului şi susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi femeile trăim cu adevărat doar cinci – şase ani”. Aşadar, în personajul Otilia Mărculescu , autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze normelor sociale care impun primatul banului. Soluţionarea conflictului legat de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu accentuează condiţia ingrată a femeii în societatea pe care romancierul o prezintă dintr-o perspectivă realistă.

Otilia este un personaj din familia eroinelor marilor romancieri ruşi. Silueta ei delicată, privirea ochilor albaştri care îl marchează pe Felix definitiv depăşesc paginile romanului, fascinându-l pe cititor. Amestecul de mister şi de pragmatism, de candoare şi de realism o situează în centrul atenţiei celor care o înconjoară. Urând-o sau iubind-o, celelalte personaje ale romanului nu o pot ignora, pentru că farmecul ei subjugă şi nu poate fi definit.

StudentBlog theme is brought to you by Quasargaming.com online slot games such as Plenty on twenty, Fruits and sevens and Columbus deluxe.