Poezie Romantică

Floare Albastră de Mihai Eminescu este o poezie romantică, face parte din tema iubirii şi a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii erotice, aceasta creaţie este înnobilată cu profunde idei filozofice, care vor ajunge la desăvârşire în poemul Luceafărul. Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Ideea poetică exprimă tristeţea şi nefericirea omului de geniu pentru neputinţa de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.

Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei: „Totuşi este trist în lume”. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume, cu speranţa realizării cuplului. În literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii albastre sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul „florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar şi imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi.

O altă interpretare pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul omului îndrăgostit.

Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în stele” şi în „ceruri nalte”.

Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia” - tainele - ,piramidele-nvechite” - şi geneza Universului,... „întunecată mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!"

Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu.

Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” şi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Următoarea secvenţă poetică (strofele 5,1,2), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene - codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: ,,- Hai în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostaza accentuată prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.

A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi îndrăgostiţi aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-i împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de recurenţă).

Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totuşi, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.

Înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.