RaduMartin/ iunie 3, 2018/ Iona/ 0 comments

  Tema și viziunea despre lume

Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa „Iona” scrisă de Marin Sorescu este inclusă în trilogia dramatică „Setea muntelui de sare” alături de „Paradiserul” și „Matca”. „Iona” aparține teatrului modern fiind o parabolă dramatică, o meditație asupra condiției omului modern. Piesa nu respectă normele clasice, tragedia ilustrând lupta individului cu destinul, dorința de regăsire a sinelui, definirea. Aparținând teatrului metaforic, „Iona” este o reflecție asupra existenței, asupra condiției omului modern confruntat cu singurătatea un monolog dialogat(solilocviu) care cultivă alegoria și metafora. Sensul alegoric al parabolei este cuprins în mărturisirea scriitorului: „Iona sunt eu. Iona este omul în condiția lui umană, în fața vieții și a morții”. Teatrul modern presupune eliberarea de formele dramaturgiei tradiționale, preferința pentru teatrul-parabola și teatrul absurdului, alăturarea comicului și tragicului, inserția liricului, valorificarea miturilor, personajul idee, lipsa conflictului sau a temporalității.

Tema piesei este singurătatea („…am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”). Acesteia i se adaugă căutarea sinelui, revolta în fața destinului, lipsa comunicării sociale („Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine însuși, își pune întrebări și-și răspunde…”).

Titlul trimite la mitul biblic valorificat, mitul lui Iona, proroc al Vechiului Testament trimis să provăduiască Evanghelia în cetatea Nivive. Iona fuge pe o corabie dar Dumnezeu trimite o furtuna pe mare. Iona este aruncat în valuri ți înghițit de un chit(balena). După trei zile de pocăință, el este eliberat din burta peștelui.

Piesa este structurata în patru tablouri care alcătuiesc o succesiune a etapelor de căutare parcurse de personaj. În primul tablou, Iona ilustrează omul obișnuit, supus, iluzionat, dornic să prindă „pestele cel mare”. El pescuiește nepăsător, întors cu spatele și se află în gura deschisa a unui monstru marin care se va închide, înghițindu-l, în finalul tabloului. Pescarul fără noroc așteaptă pestele visat iar acvariul cu pești care se afla lângă el este o reprezentare a lumii captive la care individul resemnat se adaptează asemeni peștișorilor care „dau veseli din coada” deșii se afla în mediul captiv. Iona ignoră pericolul și va fi înghițit în finalul tabloului. Imaginea marii este o metafora a libertății, peștii sunt indivizii, vânat și vânător.

Tabloul al II-lea se petrece „în interiorul Peștelui I” în întuneric. Monologul lui Iona conține idei existențiale, meditații filozofice „de ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu le folosește după moarte?” Vrea să depășească spaima singurătății: „fac ce vreau, vorbesc. Sa vedem dacă pot sa tac. …nu mi-e frica”. Cuțitul găsit simbolizează libertatea iar sintagma „veșnica mistuire” ironizează legile supraviețuirii omenești. „Grătarul” care ar trebui sa se găsească, „la intrarea în orice suflet” apare ca o forma de selecție a lucrurilor importante, o forma de protecție a eului. Soluția ironic-amara găsită, sinuciderea, Iona devenind „primul pescar pescuit de el”, inversarea rolurilor într-un scenariu de teatru absurd. Banca pe care Iona vrea sa o construiască în mijlocul marii este nevoia de siguranță, semn de stabilitate într-o lume instabila și mișcătoare, dar și de meditație, „de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea se desfășoară în interiorul Peștelui II pe care îl înghițise primul. Într-un discurs grav, ironic, Iona meditează asupra vieții, a condiției umane a ciclității viata-moarte. Apar doi figuranți care cară o bârnă, povara vieții. Moara de vânt simbolizează iluziile, zădărnicia, trecerea timpului. Optimist, Iona spintecă burta peștelui dar ajunge în al treilea peste: „Altul. Ma miram eu sa se termine asa repede.”

Scrisoarea adresata mamei creste dramatismul iar dorința „Mai naște-ma odată!” sugerează ideea de repetabilitate. Aglomerarea de ochi din final este amenințătoare pentru stabilitatea ființei.

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura ultimului peste, aparent din nou în lumina în fata unui orizont format din burți de pești uriași. Reapar cei doi pescari ca și cum mereu ai întâlni aceași oameni. Eroul se întoarce spre trecut, spre părinți și definește viata: „Cum se numea drăcia aceea frumoasa și minunată și nenorocită și caraghioasa, formata din ani, pe care am trăit-o eu?”. Ieșirea din labirint nu înseamnă afară, ci spre interior. Obsesia eliberării determină spintecarea propriei burți: „Răzbim noi cumva la lumina”.

Modernitatea textului dramatic se desprinde din tema solitudinii existențiale. Singurătatea, lipsa unor sensuri, imposibilitatea comunicării sunt elemente ale tragicului contemporan. Literatura lui Marin Sorescu este „un solilocviu demențial, o strigare deznădăjduită către un Dumnezeu surd ca în poemele argheziene” (D.Micu). Eugen Simion constata ca „opera sa, învăluie tragicul, sublimul, grotescul în plasa fina a ironiei”. Marin Sorescu construiește o căutare spirituala a unui erou care cauta un sens al călătoriei.

„Iona” aduce o înnoire radicala în teatrul romanesc prin ieșirea din concretul istoric, situarea în atemporal, deschiderea spre arhetipal, rescrierea miticului biblic, trimiterile spre actualitate, trăsături ale teatrului modern.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*