RaduMartin/ mai 24, 2018/ Ion/ 0 comments

Tema și viziunea despre lume în romanul Ion

Perioada interbelică  -> prezentare -> primele două paragrafe de la ”Baltagul”

Liviu Rebreanu este considerat de către critica literară cel mai mare creator de viață al literaturii române, unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, care se manifestă artistic în perioada interbelică.

Mare parte a operei sale se încadrează curentului literar realism. Principalele sale trăsături, evidente și în opera rebreniană, sunt prezentarea veridică a realității, obiectivitatea, imparțialitatea, observația tipurilor umane caracteristice, reliefarea individului ca produs al societății în care trăiește, prezentarea amănuntelor semnificative și alcătuirea descrierilor minuțioase, stilul impersonal, sobru, precis și concis.

Stilul rebrenian se remarcă prin refuzul total al subiectivismului, prin preferința pentru exprimarea exactă, căutând mereu ”cuvântul care exprimă adevărul”. Maniera obiectivă de exprimare presupune crearea de tipuri umane cu viață sufletească proprie și independentă de cea a creatorului lor. În legătură cu această manieră inovatoare de a scrie, criticul literar  T. Vianu afirma că Rebreanu ”a dat vieții o operă și operei o viață”, afirmație pe deplin întemeiată.

Seria romanelor rebreniene se deschide cu ”Ion”, publicat în anul 1920, remarcat prin obiectivitate, fiind prima scriere care se opune idilismului sămănătorist și eticismului transilvănean.

Opera literară ”Ion” este un roman – specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu personaje numeroase și acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative și dezvoltând conflicte puternice. Ca tipologie este un roman realist-obiectiv prin reprezentarea veridică a societății românești și prin crearea unor tipuri umane aflate în strânsă legătură cu mediul din care provin, narațiunea la persoana a III-a, narator neimplicat, omniscient, omniprezent. Este și un roman social, deoarece autorul realizează o adevărată monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, prezentând în detaliu toate aspectele vieții rurale.

Geneza romanului se fundamentează pe o documentare atentă în ceea ce privește problematica țărănimii atât în literatura română, cât și în cea universală, urmărind modele celebre oferite de scriitori precum Zola, Balzac, Tolstoi; la acestea se adaugă trei fapte concrete de viață: un țăran tânăr, inteligent și harnic i se plânge autorului de lipsa pământului, observarea gestului impresionant al unui țăran de a săruta pământul, dar și pățaniile unei tinere alungată de tată și de iubit.

Tema romanului o constituie lupta țăranului român pentru pământ într-o societate împărțită în săraci și bogați. Pe parcursul romanului se desprinde ideea că dorința de pământ duce la dezintegrare morală atunci când aceasta depășește limitele normalului, transformându-se în obsesie.

Viziunea despre lume se dezvoltă în jurul ideii că literatura este o creație de oameni și de viață, dă vieții un tipar care îi surprinde dinamismul și fluiditatea. Această proiecție permite reprezentarea lumii cu o privire imparțială, cu o voce impasibilă, atribute ale unui narator-demiurg, omniscient, care urmărește existența umană angrenată în fluxul oarbei deveniri.

Titlul operei este dat de personajul principal, eponim, sugerând caracterul comun al numelui propriu Ion.

Construcția discursului narativ este simetrică, de corp sferoid și se realizează prin descrierea drumului, din incipit și final, care introduce cititorul în lumea ficțiunii, respectiv îl proiectează înapoi, în realitatea căreia îi aparține. Romanul începe cu cinci imagini succesive: drumul spre satul Pripas, crucea, hora, înfruntarea verbală dintre preot și Vasile Baciu, bătaia dintre Ion și George și se încheie cu reluarea acelorași secvențe așezate în ordine inversă: prăbușirea lui Ion sub loviturile lui George, altercația preot-Vasile Baciu, hora, troița cu chipul lui Hristos, drumul ce se îndepărtează de Pripas.

Romanul are două părți intitulate sugestiv,  ”Glasul pământului” și ”Glasul iubirii” și fac referire la cele două trairi complementare manifestate de personajul principal. Titlurile celor treisprezece capitole sunt sugestive, dintre aceseta  putând fi amintite: ”Începutul”, ”Iubirea”, ”Nunta”, ”Ștreangul”, ”Sfârșitul”.

Viața țărănimii, reprezentată de Ion și cea a intelectualității, reprezentată de preotul satului, Ion Belciug și de familia învățătorului Herdelea sunt ilustrate prin tehnica planurilor paralele. Subiectul este construit astfel prin alternanța planurilor narative, iar secvențele narative se succed pe baza înlănțuirii. O altă tehnică literară estea aceea a contrapunctului, prin care se ilustrează aceeași temă în planuri diferite: nunta țărănească a Anei corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei.

Incipitul romanului se bazeaza pe descrierea drumului care face legătura dintre realitate și ficțiune, constituindu-se ca o metaforă simbol a romanului. El este surprins la vârsta naivității tinerești, debordând de veselie și entuziasm, ”înaintează vesel, neted […], cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”.

Finalul romanului prezintă același drum, dar care iese din universal satului spre a se pierde în șoseaua principală; se remarcă însă o altă vârstă a acestuia, care se prezintă  ”ca o panglică cenușie în amurgul răcoros”. Sugestiile cromatice reliefate de incipit și final, alb-cenușiu, atribuite drumului, evidențiază trecerea timpului peste un univers particular, frământat de patimi și zguduit de conflicte puternice și bântuit de moarte.

De altfel, prin utilizarea tehnicii literare a anticipației, acțiunea capătă un caracter previzibil; toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului, ”Râpele Dracului”, ”Cișmeaua mortului”, precum și conflictul de la horă dintre Ion și George, anticipează răfuiala tragică din final.

Indicii temporali și spațiali au rolul de a orienta cititorul în universal fictional, dar mai ales de a crea impresia de veridicitate, acea iluzie a realului sub presiunea căreia stă tot romanul realist.

Timpul, destul de vag conturat, indică plasarea acțiunii pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea.

Din punct de vedere spatial, universal ficțiunii se plasează în imediata vecinătate a lumii reale din zona Bistriței. Acțiunea, conturată în Pripas în cea mai mare parte, se deschide prin zone învecinate sau mai îndepărtate – fie în realitate, fie în lumea ficțiunii: Armandia, Jidovița, Lechința, Cluj, Sibiu.

Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, unde este strânsă întreaga comunitate rurală. Conflictul principal al romanului se conturează la horă, unde Ion, flăcău harnic și priceput, dar care confundă sărăcia cu lipsa demnității și cu privarea de un statut social, pe care este convins că îl merită, se hotărăște să treacă peste glasul inimii, să renunțe așadar la dragostea pentru Florica, fata frumoasă dar săracă, și să asculte de glasul pământului, să se căsătorească cu Ana, fata urâtă dar bogată a lui Vasile Baciu, promisă însă lui George Bulbuc, un țăran foarte bogat.

Intriga romanului și totodată începutul conflictului exterior, între Ion și Vasile Baciu, o constituie confruntarea celor doi de după horă, acesta din urmă adresându-i tânărului cuvinte jignitoare și arătându-și dezaprobarea față de o eventuală legătură între el și Ana. Ion va dori să își răzbune rușinea și o va compromite pe Ana, lăsând-o însărcinată, pentru a-l determina pe tatăl fetei să accepte căsătoria. Conflictul exterior, social este dublat de cel interior, de ”glasul iubirii”. După ce Ana aduce pe lume un copil, se sinucide nemaisuportând să trăiască umilită, iar Ion revine la Florica, cea pe care a iubit-o dintotdeauna și este ucis de soțul acestuia, când îl surprinde noaptea venind la nevasta lui.

În celălalt plan al romanului Rebreanu prezintă intelectualii din lumea satului, preotul Belciug și învățătorul Herdelea. Cei doi nu sunt un model pentru țărani, se învrăjbesc, preotul îl reclamă pe învățător și acesta își pierde postul. Familia săracă a învățătorului se zbate cu greutăți de tot felul: fiul cel mare, Titu, nu-și găsește slujbă, Laura se mărită fără zester iar cea mica, Ghighi așteaptă un pretendent. Preotul este văduv, dar lacom din fire, adună avere, Știind că învățătorul și-a ridicat casa pe terenul bisericii, evită să-i facă acestuia acte și când relațiile dintre ei se strică, vrea să-l dea afară. Învățătorul se mută cu familia. În final cei doi se împacă, învățătorul revine în sat, dar nu pentru mult timp, căci lasă postul tânărului învățător Zăgreanu, cu care speră să-și mărite fata cea mică.

O secvență sugestivă în conturarea temei și viziunii este cea a horei, desfășurată într-o zi de duminică și la care se adună întreaga comunitate rurală. Așezarea oamenilor indică o ierarhizare și relații sociale precis delimitate. Primarul și _____ alcătuiesc un grup care nu interferează cu al țăranilor mijlocași. Sărăntocii, ca Alexandru Glanetașu, le dau târcoale dar nu îndrăznesc să se apropie. Preotul și familia învățătorului Herdelea ”onorează” cu prezența petrecerea poporului dar nu participă la ea. Ritmurile someșene atrag în joc fetele și flăcăii satului, iar vigoarea dansului trebuie să se manifeste nu numai în eliberarea de energii, ci și în impulsul de a întemeia noi familii. Treptat, din amalgamul participanților la horă se detașează o pereche de personaje antagonice:  Ion și George. Autoritatea  țăranului sărac în fața celui bogat este pusă în evidență de faptul că lăutarii ascultă de Ion, deși sunt plătiți de George.

Scena care evidențiază prezența ”factorului irațional” este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea pământului. Stăpân al pământurilor, Ion se simte un uriaș. În pragul primăverii, țăranul are asupra pământului o percepție, văzând în delnițe imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenuncheat în gestul mitic al sărutării pământului, Ion simte un fior, dar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile, prevestitor, cu niște mănuși de doliu.

În secvența epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul personajului. Când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte ca și cum cineva i-ar fi luat cea mai bună delniță de pământ, căci pământul și iubirea îi vorbesc cu același glas, iar aceasta precipită drumul eroului spre moarte.

Moartea apare ca unică soluție de a ieși din impasul în care ajunge personajul. O violență de esență naturalist răzbate din această scenă, în care sângele lui Ion se întoarce în pământul care i-a fost mai drag ca o mama, instrumental crimei fiind specific muncii pământului.

În opinia mea, prezentarea verosimilă a evenimentelor oferă iluzia realității susținut și de stilul neutru impersonal.

În concluzie, autor de metodă realist, Rebreanu înfățișează cititorului nu numai o lume supusă cauzalității, ci și un personaj a cărei mecanică a existenței scapă logicii, pentru că înglobează factorul irațional.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>
*
*